“Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine,
Am cules argintul nopţilor de Mai.
Am legat în cântec zumzet de albine,
Glas de alăuta, dulce viers de nai.
Am aprins în suflet tinere văpăi,
Străluciri de aur, flăcări de rubine,
Am căutat în noapte luminate cai,
Către Tine, Doamne, numai către Tine.
Am cetit din file vechi, cu slova ştearsă,
Stih de preamărire, sfânt Numelui Tău,
Am ţesut în pânză Jertfa Ta nearsa,
Ce-a zdrobit tăria veşnicului rău.
Am cântat iubirea sfintelor femei,
Care-au mers la groapa ca să Ţi se-nchine,
Am cusut din raze râuri de scântei,
Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine.
Ţi-am trimis spre ceruri tainică solie,
Dragoste curată, dor nepătimaş,
Să-mi găteşti de nuntă haină argintie
Şi-n sclipiri de soare să-mi găteşti sălaş.
Dragostea curată, dorul din solii,
Cu miros de smirnă-n ruga să se-mbine,
Ca să urce fumu-n valuri viorii,
Către Tine, Doamne, numai pentru Tine.
Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine,
Vreau să-mi frângă, albe, oasele sub roţi,
Vreau să-mi curgă, rumen, sângele din vine,
Trupul meu cel fraged să mi-l rupă toţi.
Învelită-n haina marilor dureri,
Suflet plin de taina lumilor divine,
Să păşesc pe calea grelelor tăceri,
Către Tine, Doamne, numai pentru Tine.”
(Dragoste)

Zorica Laţcu s-a născut în anul 1917, şi-a trăit tinereţea până la terminarea liceului în Braşov, apoi a făcut facultatea la Cluj studiind filologie clasică, limba greacă şi limba latină şi, pe lângă aceasta, a studiat tot la Cluj şi tot în acelaşi timp, limba şi literatura franceză.

A lucrat apoi în cadrul Universităţii de la Cluj în anul 1940 s-a refugiat la Sibiu, aşa încât Zorica Laţcu a lucrat în Sibiu şi apoi s-a întors din nou la Cluj. A lucrat în chestiuni de cercetare filologică, a contribuit la dicţionarul limbii române scos de Sextil Puşcariu şi în 1948 s-a retras din viaţa civilă în Mănăstirea Maicii Domnului din localitatea Tudor Vladimirescu din părţile Tecucilor, la Mănăstirea Vladimireşti, unde şi-a petrecut câţiva ani din viaţă până la desfiinţarea mănăstirii în anul 1956.

A făcut şi câţiva ani de închisoare, vreo trei ani, apoi a locuit prin părţile Brăilei cu o maică din mănăstirea în care a fost încadrată şi care a ajutat-o şi în timpul cât a fost în mănăstire, pentru că Zorica Laţcu a avut o infirmitate congenitală, avea o continuă mişcare, nu putea să-şi coordoneze mişcările, şi în acelaşi timp vorbea şi foarte greu, era greu de înţeles felul cum se exprima ea. Din anul 1970-71 a locuit în Braşov până în 1990.

“Te port în suflet, ca pe-un vas de preţ,
Ca pe-o comoara-nchisa cu peceţi,
Te port în trup, în sânii albi şi grei,
Cum poartă rodia sămânţa ei.
Te port în minte, ca pe-un imn sfinţit,
Un cântec vechi, cu crai din Răsărit.
Şi port la gât, nepreţuit şirag,
Strânsoarea cald-a braţului tău drag.
Te port în mine tainic, ca pe-un vis,
În cer înalt de noapte te-am închis.
Te port, lumina rumena de zori,
Cum poartă florile mireasma lor.
Te port pe buze, ca pe-un fagur plin.
O poamă aurită de smochin,
Te port în braţe, horbote subţiri,
Mănunchi legat cu grijă, fir cu fir.
Cum poartă floarea rodul de cais,
Adânc te port în trupul meu şi-n vis.”
(Te port în mine)

În 1990, în februarie, a fost una dintre primele vieţuitoare din mănăstirea Vladimireşti, care s-a întors la mănăstirea care se reînfiinţa, care-şi relua rostul de mănăstire, şi în acelaşi an, în 8 august, a trecut la cele veşnice.

A avut legătură cu mănăstirea de la Sâmbăta în înţelesul că l-a cunoscut pe părintele Arsenie Boca cu care s-a înţeles foarte bine, l-a avut îndrumător pe părintele Arsenie, l-a apreciat mult, şi după aceea a ţinut legătura cu mănăstirea noastră, mai ales după întoarcerea la Braşov. Venea în fiecare an, mai ales toamna, şi stătea câtăva vreme la noi.

Maica Teodosia, pentru că numele de Teodosia l-a primit în călugărie, cu cunoştinţele pe care le-a avut, a tradus din limba greacă scrieri dintre scrierile Sfântului Grigorie de Nyssa şi dintre scrierile lui Origen din limba latină, şi de aceea este cuprinsă în colecţia de cărţi “Părinţi şi scriitori bisericeşti” care a fost iniţiată de Patriarhia Română şi care publică şi acum dintre scrierile Sfinţilor Părinţi, dintre scrierile scriitorilor bisericeşti.

Putem constata din creaţia literară a Maicii Teodosia că ea a fost într-adevăr un poet adevărat. Are foarte frumoase figuri de stil, poezia este odihnitoare. Poeziile maicii Teodosia şi cele publicate sub numele ei civil de Zorica Laţcu – pentru că toate cele trei cărţi de poezii au fost publicate sub numele civil al maicii Teodosia, adică sub numele de Zorica Laţcu – toate sunt podoabe de gând. A mai scris poezie şi după ce s-a retras în mănăstire, a tradus şi mai ales a versificat Imnele Sfântului Simeon Noul Teolog, a mai scris şi alte poezii care n-au mai ajuns să fie publicate sau au fost publicate mai târziu doar în publicaţii bisericeşti, în “Telegraful Român” de la Sibiu, în îndrumătoare bisericeşti, în calendare bisericeşti de la Sibiu şi chiar de aici de la Timişoara.

“Crescut-au ghiocei în fulgi de nea?…
Atât de alba-i primăvara mea!
Mi-i sufletul de patimi neatins
Şi cerul floare peste el a nins;
Aleasă floare de mătăsuri moi
A nins în noapte peste pomii goi
Şi i-a învelit în borangic uşor.
A prins o boare, caldă ca un dor,
S-adie rar miresmele din Raiu.
Al fluturilor măiestrit alaiu
A curs în suflet, liniştit şi blând,
Pe căi de taină, din adânc de gând.
Şi sus, deasupra albei năluciri,
Pluteşte raza sfintelor iubiri.
Da primaverii-n duhul meu lumini
Şi se rasfrange-n ochii tăi senini.”
(Primăvara mea )

A publicat trei cărţi de poezie şi anume, în 1944, o carte de poezii laice, poezii cu subiect antic şi în formă antică. Cartea se numeşte Insula Albă şi a fost publicată la Editura Dacia Traiană din Sibiu. În anul 1948, Zorica Laţcu a publicat o a doua carte de poezii la Editura Episcopiei Ortodoxe din Cluj, o carte de poezii religioase, intitulată Osana Luminii, iar în 1949 i-a apărut o a treia carte de poezii la Editura Ramuri din Craiova, carte cu titlul Poemele Luminii.

” Bucură-te, leagăn alb de iasomie,
Către care-n roiuri fluturii coboară,
Bucură-te, raza stelei din vecie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Dulcea mea Marie.
Bucură-te, floare fără de prihană,
Albă ca argintul nopţilor de vară,
Spicul cel de aur veşnic plin cu hrană
Mirul care vindeca orice fel de rană,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Ploaia cea de mână.
Bucură-te, brazda plină de rodire,
Munte sfânt, în care s-a-ngropat comoara,
Bucură-te, cântec tainic de iubire,
Clopot de chemare, cântec de mărire,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Blândă fericire.
Bucură-te, mărul vieţii care-nvie,
Pomul greu de roadă-n plină primăvara.
Bucură-te, iarăşi, ţărm de bucurie,
Dintru care curge miere aurie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Sfânta mea Marie.”
( Fila din Acatist )

Au trecut de atunci aproape cincizeci de ani, o jumătate de veac, şi pentru că poeziile nu au avut circulaţie după 1948-49 din pricină că erau poezii religioase sau poezii scrise de o poetă care a ajuns călugăriţă, din această pricină nu au putut fi cunoscute, cărţile au fost interzise, poeziile au fost aşezate la fondul de documentare şi au putut fi citite numai cu aprobare specială pentru lucrări pe care le-au făcut profesorii de teologie sau studenţii. Aşa încât nu-i de mirare că poezia aceasta minunată scrisă de Zorica Laţcu n-a fost de circulaţie, n-a fost cunoscută, şi deocamdată nu este cunoscută pentru că nu s-a ajuns încă să fie republicată.

“Cu raza, baţi din veci aceeaşi cale,
Cum vii din nesfârşit inspre-nserari,
În umbra noastră faci din nou cărări,
Să Te primim cu svon de osanale.
Te dăruieşti cu rodul toamnei Tale,
Doar celor care plâng în aşteptări,
Aluneci lin, căzând din zări în zări
Spre duhuri care ştiu să fie goale.
Tu treci mereu în neguri nesfârşite,
Să biruieşti amurgul prin Calvar
Şi-n taina frumuseţii negrăite,
Te naşti de sus în foc de raze iar,
Că să-mplinesti minuni făgăduite,
Lumina Tu, nespus de mare har! ”
( Lumina )

” În tinda mea cu umbre dulci, Stăpâne,
Atâtea seri la rând ai poposit,
La masa albă m-ai blagoslovit,
Atins-ai vinul şi ai frânt din pane.
Atâtea seri la rând s-au irosit,
Căci n-au văzut privirile-mi păgâne,
Că trupul sfânt Ţi l-ai ascuns în grâne,
Şi sângele cu vin l-ai îndulcit.
Şi azi, ca-n alte seri, în tind-ai stat.
Ca să te vadă ochii mei, sarmanii,
Paharul plin l-ai binecuvântat.
În svonul vechi din sfintele cazanii,
Cu scump sângele Tău m-am adăpat
Şi trupul Tău s-a frânt spre împărtăşanii. ”
(Împărtăşanie)

“Cu sufletul spre Domnul am strigat:
Iisuse-al meu, de pacea Ta mi-e sete.
Mă ţine lutul meu, de lut legat,
Şi-n van vrea fierea lumii să mă-mbete.
Spre Tine merge dorul meu întreg,
La Ţine-mi este orişice dorire.
Ci lasă-mă de lut să mă desleg,
Să vadă sufletu-mi a Ta mărire.
Mi-e sete de odihnă, Doamne-al meu,
Mi-s mâinile şi tălpile o rană.
Din coasta sange-mi picura mereu,
În drumul de păcat şi de prihană.
Primeşte-mi, Bune, sufletul stingher,
Găteşte-mi Însuţi locul de hodina,
Mă lasa astăzi să mă înalt la cer,
Dezleagă-mă de haina mea de ţină.
Şi glasul Domnului grai răspuns:
Durerea ta mă sfâşie de milă,
Când plânsul tău la mine a pătruns,
Mi-a înflorit o rana-n piept, copilă.
Ridica-n slava ochii tăi uimiţi
Şi-mi vezi durerea spinilor pe frunte;
Priveste-n ochii mei de plâns topiţi
Şi-n palme vezi-mi chinurile crunte.
Eu n-am cerut atunci să vin în sus,
Deşi Părintele ceresc mi-e Tata;
Din cupa am sorbit amar nespus,
Şi cupa mea e-n veci nedesertata.
Dar rana ta mă doare mai cumplit,
Pe cruce-am sângerat şi pentru tine!
Te-am cunoscut din veci şi te-am iubit,
Şi-i grea povară dragostei depline.
Şi-am îngânat, cu duhul umilit:
Primeste-ma-n iubirea Ta cerească,
Şi lasa Doamne-n lutul istovit,
Dureri şi răni în sânge să-nflorească. “
( Împăcare )

“ Îmi spunea maica Teodosia că atunci când a scris poezia aceasta a venit de la biserică într-o vineri seara acasă şi s-a aşezat să scrie, i-a venit aşa să scrie şi a scris patrusprezece poezii, patrusprezece variante de poezie care ar fi putut fiecare avea titlul Filă din acatist. Şi aşa, a trecut vremea, a uitat să se culce, a trecut o zi după vineri, iar duminică dimineaţă, fără să ştie că-i duminică, s-a dus la serviciu. Şi când a vrut să intre portarul a întrebat-o: “Domnişoară, ce vreţi să faceţi?” şi ea a răspuns “Am venit la serviciu” şi portarul i-a spus: “Dar, astăzi e duminică”. Şi atunci şi-a dat seama cum a trecut vremea, pe neştiute, de vineri seara până duminică dimineaţa. Aşa a apărut poezia aceasta din care, dintre cele patrusprezece variante, Zorica Laţcu a ales pe cea pe care a publicat-o. M-ar fi interesat şi celelalte treisprezece forme dar nu le mai avea, nu se mai ştia de ele.” , mărturisea părintele Teofil – sursa http://www.nistea.com/medalion.html

“Înspre tărâmul celălalt,
E locu-nchis cu gard înalt;
Dar am văzut, printre uluci,
Atâtea cruci, atâtea cruci…
Părea tot locul ţintirim
Păzit cu zbor de Heruvim,
Cu cruci de piatră, albe, mari,
Cu cruci de brad şi de stejar.
Şi cruci de-argint şi de oţel
Cerneau lumină peste el,
Iar cruci de aur şi de fier
Sclipeau ca semnele pe cer.
Atâtea cruci mi s-au părut
Că toate una s-au făcut.
O Cruce mare strălucea,
Sub greul ei un Om zăcea.
- Tu cum de poţi să le mai duci,
Atâtea cruci, atâtea cruci?…”
(Crucile)

Sursă :

Zorica Laţcu – Maica Teodosia

Zorica Laţcu – biografie şi operă

Autor : Maria Dumitrache