«doamnă mai mulţi atleţi ştiau

doamnă mai mulţi atleţi ştiau că nu sunt demni de dumneavoastră. şi unde sunt balurile del amore dar jilţul galben şi dragi dragi dragi fecioare-ntre vocale. şi au aflat: unghia niciodată nu poate să-i slujească unghiei în alte planete amin. gură de pasăre cap de viţel şi mie uite mi-au zăvorât sămânţa. acum cu ce-mi mai nasc poporul (pe paturile mansardate)

bucuraţi-vă atleţi
în schimbul anotimpurilor se obţine o armură. mai la stânga sufletul insului o drace mai sus. atleţi dacă v-aţi iubit cu oasele veţi cădea precum steaua»

Virgil Mazilescu este unul dintre scriitorii reprezentativi ai judeţului Olt. S-a născut la 11 aprilie 1942, Corabia. Corăbianul Virgil Mazilescu a urmat cursurile mai multor şcoli primare şi liceale din mai multe oraşe şi aceasta deoarece părinţii săi îşi schimbau des serviciul.

A studiat la Cuşmir, Turnu-Severin, Târgu-Jiu, Drăgăşani şi Bucureşti, unde a şi absolvit Liceul “Spiru Haret” în 1959. În acelaşi an se iînscrie la Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura română, a Universităţii Bucureşti. Obţine diploma de licenţă în 1964 şi este repartizat ca profesor în judeţul Giurgiu conform Legii repartiţiei uniform teritoriale din regimul comunist. Din 1966 activează ca bibliotecar la Biblioteca Municipală din Ploieşti, iar, din 1968, ca secretar al cenaclului literar al Uniunii Scriitorilor condus pe atunci de Miron Radu Paraschivescu, pentru că, după 1970. să fie angajat redactor al revistei “România literară”.

Virgil Mazilescu publică primele versuri în 1966 în suplimentul „Povestea vorbii” al revistei „Ramuri” din Craiova. Pe plan editorial a debutat doi ani mai târziu cu volumul de poezii “Versuri”, volum ce a fost distins cu Premiul revistei „Luceafărul” pentru debut în anul 1968. A urmat culegerea “Fragmente din regiunea de odinioară” în 1970, în 1979 publică în noua serie “Hyperion” cel mai cuprinzător volum antum al său – “Va fi linişte, va fi seară”, iar în 1983 iese de sub tipar “Guillaume poetul şi administratorul”. Mazilescu a colaborat cu versuri la mai multe publicaţii precum “Amfiteatru”, “Gazeta literara”, “Luceafărul”, “Tribuna” şi la “România literară”.

A publicat singur sau în colaborare traduceri din Jean Amila, Jack Schaefer, Fernand Fournier-Aubry, Willa Cadier. Poet cu deprinderi livreşti, dintre cei ce conservă inocenţa prin ironie, Mazilescu e, înainte de toate, un tehnician al discursului poetic.

«din nou pe sub cearceafuri albe

din nou pe sub cearceafuri albe
cămăşi întinse pe sârmă să se usuce
prin cartierul ros de amintire până la sânge»

Fără a fi lipsit de substanţă sentimentală, lirismul lui Mazilescu derivă, totuşi, în Versuri (1968), Fragmente din regiunea de odinioară (1970), în Va fi linişte va fi seară (1979), din arta compoziţiei, din strategia specifică a dispunerii datelor într-un context poetic preexistent. Mânat de ambiţia formulei inedite, poemul său acuză, de la bun început, o netă diferenţiere stilistică, obţinută, mai ales, prin regia sintaxei şi a limbajului, dar şi prin regia atitudinii poetice.

«mică istorie sumbră (și aproape neglijent redactată) cu personaje și cu întâmplări destul de imprevizibile

trece în goană un pâlc de călăreți copitele cailor lor fumurii
povestesc despre tine și despre mine zice guillaume dus pe gânduri
când mă trezesc dimineața mai arunc afară două trei lopeți
de pământ reavăn dar tu cum îți începi activitatea prietene

trece în goană un pâlc de călăreți copitele cailor lor fumurii
povestesc despre tine și despre mine zice poetul dus pe gânduri
când mă trezesc dimineața mai arunc afară două trei lopeți
de pământ reavăn dar tu cum îți începi activitatea prietene

trece în goană un pâlc de călăreți copitele cailor lor fumurii
povestesc despre tine și despre mine zice administratorul dus pe gânduri
când mă trezesc dimineața mai arunc afară două trei lopeți
de pământ reavăn dar primarul cum își începe activitatea prietene
aha zic poetul și guillaume într-un glas ești prin urmare de-al nostru
termină-ți cafeaua și haide să mergem împreună la primărie

să înregistrăm petiția asta citește-o și tu

vrem pinteni de aur pentru călăreții care se-ntorc pâlcuri pâlcuri
un grajd mai curat și mai bine luminat pentru caii lor fumurii
vrem mai multe lopeți pentru locuitorii comunei noastre să ni se asigure
un pământ reavăn cu râme grase și mai vrem să aflăm dacă nu vă este cu supărare
cum își începe primarul nostru iubit și foarte apreciat activitatea lui zilnică
guillaume poetul și administratorul»

Poeziile sale vor trăi, astfel, din impresia unui impact între candoare şi tehnica mânuirii ei, dar acest şoc iniţial nu este decât punctul de intrare în atmosfera lor. Exerciţiul poetic, folosind materiale preexistente, se restrânge doar la execuţie, iar inventivitatea poetului are caracterul metodologic al unei tehnologii a textului. Aplicaţia demiurgică nu mai constă în crearea stării poetice şi a limbajului, ci doar într-o manipulare a lor, devenind, de fapt, o inginerie ironică a confesiunii. Contactul cu substanţa lirică este unul de tip livresc, imediat, iar elementele de ingenuitate sunt manevrate ca nişte subansamble. „A inventa poezia” (cum spune Mazilescu) înseamnă, în cele din urmă, a lansa doar o nouă linie tehnologică de producere a ei, mai subtilă şi mai rafinată, într-un regim convenţional şi înclinat spre gratuitate.

«mâncau la o masă lungă şi bogată

mâncau la o masă lungă şi bogată
aşa după cum este
obiceiul prin părţile noastre răsăritene şi
pot să spun că m-au
întâmpinat cu un tulbure salut
cum să nu mă întâmpine cu un tulbure salut
mâncau
ce să facă
dar mai târziu m-au pierdut pe mare
ce să facă şi ei
visaseră trei zile şi patru nopţi
insule cu neveste frumoase
şi nevestele se ştie sunt ca sufletul
dar mai târziu m-au găsit în burta peştelui
despicau burţile peştilor pe rând căutându-mă
ce să facă şi ei
prietenii»

Spirit ironic şi apatic, de o luciditate adeseori caustică, poetul cultivă neîncrederea în poem şi aşează peste magaziile subterane de melancolie şi candoare o placă de scepticism şi blazare. Sentimental în fond, el pândeşte, cu uşoară oboseală parcă, emanaţiile acestor străfunduri şi, din când în când, tulbură transparenţa fluxului confesiv. Dacă nu al elocvenţei, în orice caz „gâtul” confesiunii e mereu sucit cu ingeniozitate. Pulsul poeziilor lui Mazilescu este, în esenţă, elegiac, cu vibraţie monocordă, iar gestul poetic semnificativ e cel al renunţării din oboseală şi zădărnicie. Lipsit de identitate şi elan, poemul are mereu o mişcare de recul, de cădere de sine. Nu e, fireşte, decât o tehnică subtilă a iluziei şi deziluzionării, un mod de compoziţie eliptic şi sugestiv. Dar, dacă, aşa cum se poate remarca uşor, confesiunea e doar provocată şi apoi abandonată ca într-un ceremonial blazat al renunţării, se creează, în schimb, starea confesivă, iar jocul poetului va fi acela de a scăpa din mrejele ei.

«o mare groapă comună

(copil fiind: şarpe cu pălăriuţă) din gură cad mereu cărnuri lungi
de toamnă pînă într-o bună zi cînd spre uimirea tuturor laba
echilibrului peste ceafă: bum. desigur spre o altă viaţă.

trebuie să existe undeva o mare groapă comună unde zac şi respiră
uneltele noastre pe care le ţin strîns strîns alte suflete jucîndu-se
cu metalul lor ruginit. şi iov în pustiu: nemernicul cu flori de
toamnă-n gură de ce să fie

dar de ce să nu fie el frate cu struţul cu şacalul. fără îndoială în
altă lume în alt vis.

(din vol Fragmente din regiunea de odinioară, 1970)»

Retorica poemelor ţine, paradoxal, de nemărturisire, iar elocinţa poetului este aceea a omisiunii. Cu vagi accente de teribilism la debut (Versuri, 1968), poezia lui Mazilescu, păstrându-şi ţinuta maliţios melancolică, se angajează, cu timpul, într-o disciplină a problematicii existenţiale. Tentaţia meditaţiei subţiază atmosfera poetică, împingând poemele spre parabolic, într-un registru ludic. Fluenţa şi sugestia tragică devin mai consistente, iar poeziile sale reţin tot mai des insinuarea familiară a morţii. Reveria blazată se desfăşoară acum pe liniile unui scenariu al extincţiei, nu patetic, ci doar sugestiv. Tensiunea poetică se desprinde de planul pur compoziţional şi trece în cel spiritual; poezia însăşi renunţă la parada tehnică şi îşi retrage maşinăriile ironice în culise, lăsând în faţă neliniştea existenţială, dispusă într-o suită interogativă şi meditativă.

Versurile de debut (1968) privilegiau atentatul decompoziţional şi mizau pe centrifugalitatea secvenţelor, într-un concept al poemului nesupravegheat, cu multiple centre de iniţiativă. Şocul scontat al alăturărilor ori inserţiilor, operate, mai degrabă, după o logică a aleatoriului ori arborescentei decât după una a progresiei cumulative, precum şi rupturile de sens şi de perspectivă imaginativă ori confesivă, ocultau atât trama confesională, pe care o ţinea, somnolent, discursul, cât şi cristalizarea semnificaţiilor existenţiale, bruind coerenţa sugestivităţii prin interferarea unor registre divergente, de nu chiar diversioniste. La acest mod de a sabota – ori măcar parazita – construcţia coerentă a sensului, fie printr-un „program de încifrare” (Cornel Regman), fie printr-o retorică disimulativă ce-l făcea să apară ca ilicit, poetul a renunţat, în bună parte, în volumele ulterioare, economisind tentaţiile destructurante şi sporind forţa de iradiaţie sugestivă a nucleelor păstrate.

«patru fără un sfert

patru fără un sfert dragostea mea ce faci tu acum
în locurile prin care te mai afli
prin ploaie merg – nimeni – am părul ud
şi gândul cât un pui de şoarece mic mic şi negru

şi tu ce faci dragostea mea spăl rufe ca întotdeauna
când plouă – te aştept întoarce-te
apasă pe butonul liftului etajul şapte
nu este prea departe de mormânt

nimeni
doar dumnezeu
ploaia
mormanul de rufe murdare»

Al doilea volum, Fragmente din regiunea de odinioară (1970), trecând formal de versetul în proză, perseverează în această retorică a disimulărilor şi a tensiunilor divergente, atât ale discursului, cât şi ale semnificaţiei, ajungând adesea la simulacre suprarealiste: „doamnă mai mulţi atleţi ştiau că nu sunt demni de dumneavoastră, şi unde sunt balurile del amore dar jilţul galben şi dragi dragi dragi fecioare-ntre vocale, şi au aflat: unghia niciodată nu poate să-i slujească unghiei în alte planete amin. gură de pasăre cap de viţel şi mie mi-au zăvorât sămânţa, acum cu ce-mi mai nasc poporul (pe paturile mansardate)// bucuraţi-vă atleţi / în schimbul anotimpurilor se obţine o armură, mai la stânga sufletul insului o drace mai sus, atleţi dacă v-aţi iubit cu oasele veţi cădea precum steaua” (Doamnă mai mulţi atleţi ştiau).

«prima poveste pentru ştefana

pisica va deschide iar fereastra
pisica verde şi proaspătă ca iarba
şi în odaia pustie se va strecura
şi la picioarele stăpânului se va încolăci

dormi dormi somnul te duce de pe lume
te spală şi te piaptănă şi te împarte
copiilor săraci te-am şi uitat

şi ploaia va deschide iar fereastra
ploaia verde şi proaspătă ca iarba
şi în odaia pustie se va strecura
şi la picioarele stăpânului se va încolăci

dormi dormi somnul te duce de pe lume
te spală şi te piaptănă şi te împarte
copiilor săraci te-am şi uitat

şi moartea a deschis încet fereastra
moartea verde şi proaspătă ca iarba
şi în odaia pustie s-a strecurat
şi la picioarele stăpânului s-a încolăcit»

Va fi linişte va fi seară (1979) e o antologie, deschisă cu un substanţial ciclu de inedite, ce cuprinde, aproape în integralitatea lor, volumele precedente, într-o cronologie inversată (ea va fi reluată aidoma şi în culegerile Întoarcerea lui Immanuel, 1991 şi Poezii, 1996). Manifestul poetic al lui Mazilescu (Prefaţă) vorbeşte de o desprindere de „sintagmele stranii în care (se spunea că) sufletul meu doarme ca într-o vizuină pierdută”, recunoscând poeziei o competenţă limitată la esenţial: „şi altceva în afară de faptul că m-am născut şi că trăiesc şi că probabil voi muri cutremurându-mă (ceea ce de altfel am vrut să spun şi acum doi ani şi acum trei ani de zile) deocamdată vai nu pot spune”.

Această declaraţie de intenţii nu rămâne fără acoperire, căci Mazilescu opreşte avântul destructurant al poemelor şi trece la o organizare melodică a reveriilor şi angoaselor, recucerind un criteriu centripet al textului, de nu şi o administrare geometrică a secvenţialităţii.

Poemele lui Mazilescu vorbesc, cu afectată plictiseală şi dezinteres, cu lehamite şi oboseală, despre angoase şi spaime, ascunzându-şi încărcătura existenţială sub ostentaţia nesemnificativităţii şi derizoriului.

«sub acest cuvânt suferă beethoven

sub acest cuvânt suferă beethoven
cu acest cuvânt se vindecă lepra hei vânători
puneţi mâna pe arcurile voastre de aur
să-l prindem şi să-l prindem
şi să-l ducem în oraşul nostru pe deal»

***

Virgil Mazilescu, poetul care şi-a descris moartea

Cu câteva luni înainte de a muri, Virgil Mazilescu s-a hotărât să ţină un jurnal, jurnal aflat acum la Muzeul Naţional al Literaturii Române, unde-i este, firesc, locul. E radiografia începutului sfârşitului pentru un poet profund cum puţini are literatura română contemporană.

Caietul începe abrupt şi rău prevestitor: „Moartea a început pe 22 decembrie 1983”. De altfel, obsesia morţii constituie una dintre liniile principale ale jurnalului, cealaltă fiind obsesia recuperării iubitei pierdute. Nu avem de-a face cu un jurnal de scriitor, precum cele ale reprezentanţilor Şcolii de la Târgovişte, de pildă, ci cu un text scris pe fugă, la beţie, la mahmureală, la disperare, ceea ce face din el cu atât mai mult un document preţios pentru istoria literară, pentru cunoaşterea omului, mai puţin a poetului Virgil Mazilescu.

Dumitru Augustin Doman notează, în “Eseuri vesele şi triste”, că paginile “Jurnalului” semnat Virgil Mazilescu seamănă izbitor cu însemnări din jurnalul tânărului conte Lev Tolstoi, ofiţer în Caucaz, venit în permisii să debuteze la Sankt Petersburg şi făcând viaţa iad maeştrilor lui Nekrasov şi Turgheniev, dezlănţuind în casele lor chefuri monstruoase cu zurbagii adunaţi de pe stradă şi cu tarafuri de ţigani. Lev Tolstoi s-a rupt însă de vodcă salvându-se, ceea ce n-a reuşit Mazilescu. Cum încep notele zilnice ale lui Virgil Mazilescu ?…

Primul rând e totdeauna definitoriu pentru agitaţia permanentă în care trăia: „Vineri, 4 dimineaţa. Beau”. Sau: „M-am trezit la prânz (ora 1). Fără votcă (zac sticle goale în jur), cu doar 40 de lei. Întrebare: să mă duc sau nu diseară pe la Rodica?”. Ori: „Trezit la 12. Un rest de votcă. Apoi Ştefania mi-a adus o sticlă”. Şi: „Ora 10 dimineaţa: telefon de la Dragoman. Ne întâlnim la o votcă. Se întrevede anestezia…”.

“RODICA. RODICA. De ce m-ai părăsit ?”

De fapt, “anestezia” este cuvântul care revine obsesiv în text precum, greaţa în romanul lui Sartre. E lupta zilnică a poetului cu anestezia care, pe de o parte îl persecută, socotind că aceasta îl reduce la stadiul de animal, dar pe de altă parte îl linişteşte pentru scurte perioade, scrie acelaşi Dumitru Augustin Doman în “Eseuri vesele şi triste”. Încearcă să-şi provoace starea de anestezie cu votcă, pentru a uita de cele două obsesii pomenite mai sus: „Băutura nu prea îşi mai face efectul, anestezia prinde din ce în ce mai greu”; „Anestezia a prins abia într-un târziu, până atunci stare groaznică…”. Şi reia: „Se sfârşeşte vodca, începe depresiunea, mi-e dor de Rodica. Redă-mi-o, Doamne! Era ultima oară, în halatul ăla maro, caraghios, cu ciorapi uşor căzuţi, nespus de dulce. Trăgea absentă (sau nervoasă?) de câteva fire de păr. Lasă, V.M., lasă. Totul e pierdut…”.

“Jurnalul” lui Virgil Mazilescu arată că acesta şi-a întrevăzut clar moartea, nu de puţine ori gândindu-se, serios ori ba?, la sinucidere: „E 6 fără 20 dimineaţa. Beau, fumez, mă gândesc. Cred totuşi că trebuie să mă sinucid. Dar nu beat!”. Era în februarie 1984. Peste o lună notează: „E 7 dimineaţa. Îmi simt moartea”. Apoi, o altă notă cu rezonanţe de exasperare: „Viaţa ca o povară! Dar lipsa ei? A vieţii? Liniştiţi-vă, nu mă sinucid, nu asta am vrut să spun!”. Dar, de fapt, ca şi Esenin, el chiar se sinucide, nu dintr-o dată precum rusul, ci mai încet, otrăvindu-se cu băutură multă şi cu obsesia iubirii pentru Rodica, „dumnezeul” lui, cu invocarea căreia se încheie jurnalul: „RODICA. RODICA. De ce m-ai părăsit?”.

În decurs de numai un an, poetul corăbian a alunecat pe panta alcoolului din cauza dragostei şi a despărţii de “Rodica”, marea sa iubire.

Virgil Mazilescu se stinge din viaţă la 10 august 1984, în Bucureşti, şi este înmormântat în cimitirul de la Mănăstirea Cernica.

«te rog beatrice să ne întâlnim

te rog beatrice să ne întâlnim
te rog şi n-ar trebui să te rog
mâine seară în steaua vega

îmbrăcat cu o haină albă simplă uşoară
fără cravată fără să-mi amintesc
versuri sau alte lucruri frumoase din naştere
simplu pe măsura hainei mele
voi coborî din tramvaiul 709
cu o flacără la butonieră
cu un pui de şopârlă în palmă
să mă poţi recunoaşte imediat

te rog beatrice te rog beatrice te rog
la ce oră omenească vei vrea
mâine seară în steaua vega»

Opera literară
Versuri, Bucureşti, 1968;
Fragmente din regiunea de odinioară, Bucureşti, 1970;
Va fi linişte va fi seară, postfaţă de Eugen Negrici, Bucureşti, 1979;
Guillaume poetul şi administratorul, Bucureşti, 1983;
Asketische Zeichen. Gedichte, Cluj Napoca, 1988;
Întoarcerea lui Immanuel, poeme, prefaţă de Gheorghe Grigurcu, Bucureşti, 1991;
Poezii, Bucureşti, 1996;
Little Bones in Winter, poeme, translated by Th. C. Carlson and D.R. Popa, Bucharest, 1996.

Traduceri
Jean Amila, Luna la Omaha, Bucureşti, 1970 (1992);
Jack Schaefer, Generalul Pingley. Povestiri din vestul îndepărtat, traducere de Ştefania Deleanu şi ~, Bucureşti, 1973;
Willa Cather, Cazul din Grover Station, traducere de Ştefania Deleanu şi ~, Bucureşti, 1978;
Fernand Fournier-Aubry, Don Fernan-do, I-II, traducere de Ştefania Deleanu şi ~, Bucureşti, 1978;
Charles Portis, Adevăratul curaj, traducere de Eugenia Antonescu şi ~, Bucureşti, 1979;
Henri Delacroix, Psihologia artei. Eseu asupra activităţii artistice, traducere de Victor Ivanovici şi ~, prefaţă de O. Barbossa, Bucureşti, 1983

«o pedeapsă de care vor atârna câteva lanţuri sfinte

priviţi vă rog şi înţelegeţi o dată pentru totdeauna cine iubeşte cu adevărat ultimele îngrozitoarele resturi: ei sunt mântuitorii (îi arăt chiar acum cu degetul) dar ce nebuni şi ei şi cu limba la stele

ori plimbându-se în fiecare dimineaţă pe câmpia dintre armele ultimei (întotdeauna ultimei) jumătăţi de an. ei mai aduc multe laude şi atâtea mari servicii şi dumnezeu le va trimite încă o dată pe limbă fluturii – exact pe porţiunea neluminoasă a limbii acolo unde lumina este ca întunericul şi urletul devine încetul cu încetul o pedeapsă de care vor atârna câteva lanţuri sfinte»

Surse:
crispedia
adevarul
poezie.ro
wikipedia

Autor: Maria Dumitrache