«Un vis îmi arată

Un vis îmi arată pe unde-mi fug anii,
Pe unde-mi fug anii, că zilele scad.

Tâlhara pădure cu frunză rotundă
Îmi fură telurica vreme sub scoarţă,
O-ncheagă în cercuri, mi-o strânge de mijloc
Sub formă de soare-mpietrit şi adânc.

Închisă mi-e vârsta-n ovale surâsuri,
Prin miezu-n inele-arcuite ca bolta.

Când noaptea se-ntoarce cu semne tăcute
Spinările orelor încovoind,
S-adună în cercuri curburile vremii.

Puternice om tăietor, creşte-mi şesuri,
Născându-mi lumină de simple întinderi;
Ia-mi foşnetul plâns al poienilor toamna,
Despice toporul desişul în două,
Şi culcă-mi copacul menit să-i deşir
Din ghemul de cercuri a mea veşnicie.»

Virgil Gheorghiu s-a născut la 22 martie 1903, Roman, judeţul Neamţ. Este fiul lui Miltiade Gheorghiu, ofiţer. Îşi începe studiile în oraşul natal şi le continuă la liceele „Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu şi „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti, unde în 1922 şi-a dat bacalaureatul. După terminarea liceului, ia lecţii de pian, în particular, cu Emilia Saegiu (1923-1925), iar în 1925 şi 1926 frecventează cursurile Conservatorului din Bucureşti, avându-i profesori pe D.G. Kiriac şi pe Alfonso Castaldi.

«Strofe libere

Visările pământului în miezul nopţilor,
Buton de sonerie galactică atinge
Şi ziua următoare rulanta scenă schimbă.

Copil al scormonirii, cu palma în pământ
Băteam, să aflu Geea ce mai avea de gând.

La hanuri vechi, din mustul spărgând ulcele roşii,
Prin lut întorşi, în taină mă sărutau strămoşii.

Doar cerul, buze strânse,
Păstra cuvinte grele,
Ca scoicile venite
La ţărm, închise-n ele.»

Debutează cu un volum de versuri lipsite de originalitate, Cântările răsăritului (1925), ulterior renegat, în pofida unei prefeţe încurajatoare, semnată de Demostene Botez. Între 1926 şi 1929 participă la mişcarea de avangardă, contribuind la editarea revistelor de orientare suprarealistă „Prospect” şi „XX. Literatură contimporană”. În paralel cu activitatea literară îşi continuă studiile muzicale la Viena (1928-1930) şi la Schola Cantoram din Paris (1930-1932). Revine în ţară, unde frecventează un timp cenaclul Sburătorul, condus de E. Lovinescu. Colaborează la diverse reviste şi ziare, precum „unu” , „Zodiac”, „Bilete de papagal”, „România literară” , „Adevărul” , „Discobolul” etc.

În 1933 îi apare volumul de versuri Febre, văzut de critică şi de poetul însuşi ca un nou debut, deoarece se dovedea diferit şi superior stilistic şi imagistic celui anterior, chiar dacă influenţa bacoviană este evidentă, mai ales la nivel metaforic.

«Poemul lacrimilor

Când oamenii tari şi tăcuţi ai lumilor viitoare
Vor întâlni semnele acestea de azur,
Întâia lor tristeţe
Va luneca de-a lungul rândurilor mele
Ca un fior, ca o flacără prin moartea mea,
Atunci prin gândul lor îndepărtat
Îmi voi aminti
De lacimile sălciilor cari nu ating liniştea oglinzilor.
Plânsul grotelor oprit în drum de inelarul stalactitei
Ca o durere presimţită a surpării viitoare.

Mă voi mâhni
De Isuşii troiţelor plângând în lemn
Călătorii odihniţi în prăpăstii,
Şi de izvoarele scorburii clipind pentru scufundarea comorilor,
Prin ochii lor am să revăd,
Lacrima ierbii din geana plecată pe imaşuri
De stele purtate ca un camfor la pieptul copilăriei mele.

De căprioare, de virginităţi
Cu rugăciunea în mijlocul lacrimii
Îmi voi aminti.
De plânsul nevăzut al răşinilor în despletirea pădurilor
Ca ochii stinşi ai mamei
Peste monogramele valizelor.»

În plus, în poeme ca Febre, Elegie profană, Chopin, Oraş complet, Peisaj se regăsesc elemente stilistice fie ale clasicismului de tip parnasian, fie ale simbolismului, în cadre vizuale eterogene, derivând din experienţa avangardistă. Aceeaşi formulă artistică este folosită şi în cărţile ulterioare, apărute până în 1944, ce i-au adus autorului Premiul Societăţii Scriitorilor Români pentru sonet (1932,1935) şi poezie (1942) şi Premiul Fundaţiilor Regale (1935).

Marea vânătoare (1935) accentuează latura simbolist decadentă a poemelor, marcate pe de o parte de un „lirism dezinvolt şi spontan” (Ov. S. Crohmălniceanu), iar pe de alta, de sintaxe imagistice insolite.

«Elegie

Să plângem patul de flăcări, rozele de culcare
Azi răsfoite cu pasiuni de ierbare.
O singură arşiţă unui poetic orgoliu;
Haitul stelelor ni se revarsă peste doliu.

De câteor mâini strânse voi nu aţi trecut,
În leagăn speriat şi mut,
Printre chemările spinilor
Ca veveriţi în orga pinilor.

Vino să-ngenunchem pe cer; împrăştiat de plecări,
Corul miresmelor de întâie dimineaţă,
Poate odată,
Ca o ploaie de fluturi, de înfiorări
Se va reîntoarce peste uitata viaţă.»

«Oraş complet

Fug miriapozi de sânge sub abator din lunci,
Şi se închid pe ospicii zăbrele de neguri calmante;
Astrele veseliei răsar în restaurante,
Un halo de haşiş încoronează spelunci.

Se clatină-n port vapoarele bar
Lângă butelia de naufragii;
Decoraţii de comandor sărută fragii,
Lui Venus de Zanzibar.

Asasini cu roşii noduri
Pun elastic pe inimi accent;
Visând marea, pe sub poduri,
Sosesc înecaţii, fără accident.»

«Peisaj

Văzui cândva la Praga-n zoologicul său parc,
Cumplită pasăre exotică,
Necruţătoare cu-ai grânarelor duşmani.
În pas mărunt, fugeau în rond de ţarc
Prea îmblăniţi şi-nspăimântaţi chiţcani.

Şi-n pliscul cât o scândură de lată,
Strângea chiţăitori, şi mi-i trântea
De nodul cioturoasei crăci,
Făcând din gros copac îmblăci.
Iar pielea de boieri în catifea,
Le-o subţia
Să treacă într-a foamei judecată.

Atunci în ceasul aspru, lipsit de incantaţii,
Exoticele aripi îmi înalţă-n spirale
Gândirile deodată spre zări coloniale,
Cu-alţi rozători de bunuri, pe cari va să coboare
O pasăre-a dreptăţii, la fel necruţătoare
Să sfarme catifele pe arbori de plantaţii.»

În volumul Tărâmul celălalt (1938), lirica sinestezică a lui Gheorghiu îşi găseşte deplina forţă de expresie, ceea ce se petrece, paradoxal, la nivelul structurilor fixe de sonet. Întreaga materie poetică, apropiată tematic de registrul simbolist (reveria agonică, respingerea şi în acelaşi timp atracţia faţă de citadinul maladiv, amurgul în acorduri de clavir sau de marş funebru), se converteşte în secvenţe ce ţin de imaginarul suprarealist.

Pădure adormită (1941) marchează un regres în privinţa laturii imagistice, suitele metaforice simplificându-se, diminuându-se numeric şi cedând locul unui lirism din ce în ce mai discursiv (Augustin Meaulnes, Amintirea fără seamăn, Andersen), centrat pe o tematică sentimentalist-romantică, a regretului după copilăria pierdută şi după iubirea neîmplinită. Însă cea care pune cel mai bine în valoare talentul, modalităţile de expresie şi afinităţile culturale ale autorului este poezia faunesca din volumele Cântece de faun (1940), Trezirea faunului (1973) şi Cântece finale de faun (1977).

În mod surprinzător, autorul nu urmează linia modernist-simbolistă din egloga lui Mallarme şi din preludiul lui Debussy, ci preferă să se apropie de poezia bucolică a Antichităţii eline, interesat, în primul rând, de cântarea naturii înconjurătoare şi de ritmarea succesiunii anotimpurilor cu vârstele fiinţei.

În ultimii ani ai războiului activitatea artistică a lui Gheorghiu se desfăşoară mai ales în plan muzical. După ce între 1932 şi 1939 fusese pianist în formaţia Trio Boniş, începe, odată cu lucrarea Din muzica şi viaţa compozitorilor (1942), prefaţată de Ionel Teodoreanu, o îndelungată carieră de muzicolog şi de popularizator al muzicii culte. Îi vor apărea, în continuare, studiul monografic despre creaţia enesciană Un muzician genial: George Enescu (1944), manualul Iniţiere muzicală (1946), precum şi numeroase cronici muzicale în publicaţiile „Credinţa”, „Lumea românească”, „România”, „Azi”, „Cuvântul liber”, „Muzică şi poezie” şi „Contimporanul”.

O altă lucrare de muzicologie, referitoare la perioada romantică, Trei romantici: Chopin, Schumann, Liszt, a rămas în manuscris, ca şi romanul Taraful de noapte. În anii de după război, activitatea de scriitor a lui Gheorghiu se estompează, autorul limitându-se la cariera de pianist în cadrul Filarmonicii din Bucureşti (1948-1967). Revine nesemnificativ, în 1966, cu o antologie de proză fantastică şi de anticipaţie, intitulată Acul de cravată, şi cu Poeme, volum eclectic, ce cuprinde mai ales elegii, pasteluri şi „peisaje”, ancorate prozaic, din ce în ce mai mult, în realitatea timpului, prin care autorul îşi contrazice frecvent convingerile exprimate în Ars poetica.

«Ars poetica

Înalţă-te, poete, păstrând cu tine lestul!
La-nsingurări de noapte, fii comandant vegherii!
Îmbrăţişarea lumii, privirile şi gestul,
Cu-asprimea unui Hades, supune-le trierii.

Să cânţi suflarea vie, lucire pe oglindă,
Nu lenta pleşuvie-a cununilor de laur.
Năvod aruncă-ţi viaţa şi inima, să prindă
Din crişuri de imagini, poeme, peşti de aur!»

«Cântece de faun (fragmente)

În somnul de amiază dăruit
Pe mine se preumblă o suflare,
Roi de furnici şi de zumzuitoare
Ca peste-un trunchi de culme prăbuşit.

La deşteptări sub brazi ce-aprind misterul,
Ascult suind prin cetinele mute,
Din ţărână şi din apele stătute
O nuntă a miresmelor cu cerul.

(…)

Pornit spre Eulamp cu norii suri
Străbat acum pădurile de ulmi,
Să văd în purpuri şi-ntre uscături
Puternicii ambroziei pe culmi.

(…)

Eu pot cuprinde-n păr o lungă ploaie
Şi nimfele au loc în mine stol.
Mă simt pâraie cum le caut, gol
Că-şi umflă-n mijloc sânii de pietroaie.

Prin vreascuri trec vânjos şi-ntinerit
Purtând lumina zilei în spinare.
Stăpân al verii zburd fără sfârşit
Şi caut bucuriilor pierzare.

(…)

Ca fluturul ce-şi mângâie-n fâneţe
Aripa lui să pară înflorit,
În iezături şi vaduri umezit
Dau trupului o aspră frumuseţe.

(…)

Cu spicele odată mă trezesc,
Să sting iar peste văi o tânguire;
Răsadul zbenguielii în neştire
Cu-o urmă de picior îl risipesc.

Glas singuratec, plânset de oier,
Tăcerilor şi vântului rămân.
Încet din urmă-n ţarcul serii mân
Cu floarea crengii, stelele pe cer.»

În cărţile următoare (Curent continuu, 1968, Ţinută de seară, 1970, Sonete, 1975) se încearcă o recuperare a formulei poetice definitorii pentru operele de tinereţe, capabilă să pună în funcţiune dinamica formelor fixe, de unde şi predilecţia pentru sonet şi rondel. Însă distanţa în timp, schimbarea tonului şi a atitudinii auctoriale, de la ironia tinereţii faţă de provocările vieţii la tristeţea bătrâneţii copleşitoare, duc la pierderea inefabilului poetic, a exuberanţei jocului metaforic şi, în acelaşi timp, la tentaţia de a simula contemplaţia.

Cu doar câteva zile înaintea morţii, după cum îşi aminteşte criticul Valeriu Râpeanu în prefaţa antologiei Poezii. 1928-1977 (1986), autorul predase Editurii Eminescu manuscrisul Cartea rondelurilor, ce venea să împlinească o „operă alcătuită cu o discreţie exemplară”, în care limbajul rafinat al poeziei şi al muzicii interferează, atingând adesea armonia sferelor înalte. Cartea nu a mai apărut, doar câteva poezii fiind incluse în volumul antologic din 1986.

«Poezii uitate. Stanțe

I

Dacă zăpezile florilor ni s-or cerni vreodată
În amurguri de clape adâncite
Ca ochii defuncți în orbite,
Vom recunoaște amintirea de amară sonată.

II

Când mâna ta e stinsul val pe țărmul frunții mele
Și ochii grei par golfuri pustii cu ape-nchise,
Sunt dăruit oceanului cu florele de vise,
Scafandru palid ce desprinde scoica dintre stele.

Apoi târziu, iluminat, ca-n fericire nouă
Când dintr-un murmur de vâltori, tremurător reviu,
Eu nu-ți aduc cântând marin, coraliul sângeriu,
Ci perle transparente în privirile-amândouă.

III

Cu gingășii de fecundare păsuiești floarea sensitivă
În vasul gravat otoman.
Trupurile, două țări de sete
Îngenunchează lângă șipotul reîntoarcerii.
Tristețea de om fără nimeni,
O-ngădui lângă tine, o stingi cu ochii.
Pe clavir plutesc pescărușii clapelor,
Oglinda ne-ngână buzele,
Alăturate caicuri în iarna eternă a luminii.
Privește,
Departe, perdelele sărace sunt papyrus
Pe care ne-am înscris viața dublă.
Neasemănată păgână
E ora liniștei
Și seara în tablouri sapă grote.
Suflarea ta să-mi fie briză,
Și brațele o spumă de voiaj.

IV

Când suflul tău nu mai dogoare
Pe câmpul boreal de coală
Ca-n scandinave brume, în țigare
Absența e o elfă goală.

În flori un spațiu clar îți cheamă
Pal inelar, arcușul viu,
Să-i recobori întâia gamă
Ascensiunea, eu, cum știu.

V

Pătrunde-vor, iubito, suflările de nord
Prin neauzita orgă a tristeților din mine,
Și vor flutura prin vremuri după tine
Jerbele suspinelor, un trecut acord.

VI

Dăruie-mi tu moartea amurgului văratec
La capătul cetății în care te-am iubit,
Unde părea o lebădă-n somn clavirul colbăit
Și patul misterelor crepuscul de jăratec.

Cu vestmânt albastru vâslind lumina
Drumuri fără umbre mi te vor aduce.
Atunci, din bolta ochilor de seară
Vor cădea parfumuri, pecețile sărutului,
Cerească sufocare,
Să te visez în eternitatea lutului.»

Opera literară
Cântările răsăritului, prefaţă de Demostene Botez, Iaşi, 1925;
Febre, Bucureşti, 1933;
Marea vânătoare, Bucureşti, 1935;
Tărâmul celălalt, Bucureşti, 1938;
Cântece de faun, Bucureşti, 1940;
Pădure adormită, Bucureşti, 1941;
Din muzica şi viaţa compozitorilor, prefaţă de Ionel Teodoreanu, Bucureşti, 1942;
Un muzician genial: George Enescu, Bucureşti, 1944;
Iniţiere muzicală, Bucureşti, 1946;
Poeme, Bucureşti, 1966;
Acul de cravată, Bucureşti, 1966;
Poezii, prefaţă de Camil Baltazar, Bucureşti, 1968;
Curent continuu, Bucureşti, 1968;
Ţinută de seară, Bucureşti, 1970;
Trezirea faunului, prefaţă de Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1973;
Sonete, Bucureşti, 1975;
Cântece finale de faun, prefaţă de Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1977;
Poezii. 1928-1977, ediţie îngrijită de Elis Buşneag, prefaţă de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1986.

Traduceri
B. Champigneulle, Istoria muzicii, Bucureşti, 1942.

Muzică vocal-simfonică
Oratoriul Partidului (1956), pentru solişti, cor şi orchestră;
Cantată pentru cor şi orchestră (1961), versuri de Demostene Botez, Ion Bănuţă, Mihai Beniuc.

Muzică simfonică
Variaţiuni pe o temă proprie pentru flaut şi orchestră (1949);
Concert pentru pian şi orchestră (1949), Iaşi, 1950, Filarmonică, Constantin Bobescu;
Poem pentru violoncel şi orchestră (1958);
Vals pentru orchestră (1959).

Muzică de cameră
Pastorală şi joc (1948), vioară şi pian;
Suita pentru pian (1948);
Schiţe pentru copii (1949), pentru pian;
Vals (1949), pentru violoncel şi pian;
Cântec şi dans pentru vioară şi pian (1949);
Cântec şi joc (1949), pentru vioară şi pian;
Toccata pentru pian (1949);
Suită pentru violoncel şi pian (1949);
Poeme de muncă şi pace (1950), vioară şi pian, Bucureşti, 1954;
Variaţiuni pe o temă ungară (1950), pentru pian;
Suită pentru vioară şi pian (1950);
Romanţă pentru violoncel şi pian (1950);
Suită pentru violoncel şi pian (1952);
Pastorală şi Toccata (1952), pentru pian;
Romanţa şi Brâul pentru violoncel şi pian (1952);
Trei cântece pentru violoncel şi pian (1954);
Temă cu variaţiuni pentru două piane (1954);
Toccata (1955), pentru pian;
Trei fantezii pentru pian (1955);
Variaţiuni pentru două piane (1955);
Trei preludii pasionate pentru pian (1955);
Sărbătoarea tinereţii (1955), pentru pian;
Sonată pentru pian (1956);
Vals de concert (1957);
Sonată pentru pian (1957);
Suită pentru două piane (1957);
Suită pentru vioară şi pian (1958);
Piesă pentru trompetă şi pian (1959);
Suită pentru două piane (1960);
Cvintet pentru clarinet şi pian (1964).

Muzică corală
Toată lumea-i la arat (1950), cor mixt, versuri de Bogdan;
Floare roşie (1951), cor mixt, versuri de Ion Boldici;
Cântec de seceriş (1962), cor mixt, versuri de Marangozov.

Muzică vocală
Zi de vară (1950), voce şi pian, versuri de Demostene Botez.

Muzicologie
Din muzica şi viaţa compozitorilor, prefaţă de Ionel Teodoreanu, Bucureşti, 1942;
Un muzician genial: George Enescu, Bucureşti, 1944;
Iniţiere muzicală, Colecţia „Biblioteca de buzunar” nr. 17, Bucureşti, 1946.

«Plecarea poetului

Părinţii mei, mângâiaţi-vă, părinţii mei,
Fiul din lumina lămpii
A trecut gardul viu al codrilor
La divinităţi,
S-a-ncoronat demult cu stelele de mare.

Rămaşi în urmă cu lacrimi pe tacâmuri,
Priviţi trecerea mea neştiută,
Urmat de pasări
Şi suite clătinate de ambrozie.

În ciliciul iernilor iermit,
Aici mi-e adormirea molcomă,
Îmbiere-n clipotit de seară
Ca să preschimb mărgean crepuscular în pâine.

Păstor de nori visând otave cu susur de lumină
Linsă de lună, naiada mea ascultă
Curgând în văi din fluier răcoarea înălţimilor
Când sub cetini i se înmormântează vălul.

Arătaţi-mă cu mâna, ca o alinare,
Neamului cuminte şi olog din preajma fântânilor,
Cum pătrund încet şi zeiesc
Cu o turmă alungată de silabe
În negură de Walhala, în veacul deschis.»

Surse:
poezie.ro
cerculpoetilor.net
crispedia.ro

Autor: Maria Dumitrache