Virgil Carianopol, un elegiac şi un „eseninian”
29 martie 2017, ora 07:15, in categoria Atelier literar, Maria Dumitrache
«În faţa mării
poetului Tiberiu Utan
Cum seamăn eu cu tine, mare,
La fel, mereu neliniştit,
Închis din patru părţi de timpul,
Din care nu e de ieşit.Mă zbat adânc, fără cruţare,
Mă trag în mine, mă-nvrăjbesc,
Dar oricât aş lovi de tare
Degeaba ţărmii mi-i lovesc.E-o luptă fără-asemănare,
Sunt malurile prea de fier.
Nici eu nu-s mulţumit, ca tine,
Doar cu bucata mea de cer.Izbesc mereu, mereu mai aprig
Şi fără să îngenunchez,
Dar nu pot, nu, ieşi din vremea
În care-ncep să-nnegurez.Mi-e dorul inima şi gândul
Tot răni, la zbatere proscris,
Dar încă lupt să nu stau numai
În ţărmurile mele-nchis.Izbesc, izbesc întotdeauna
Ca tine, tot mereu la fel.
Şi mie timpul mi-a pus maluri
Şi nu pot sa mai ies din el…»
Virgil Carianopol s-a născut la 29 martie 1908, Caracal, judeţul Olt. Este fiul Atenei (născută Popescu) şi al lui Grigore Carianopol, funcţionar de tribunal. Primii ani de şcoală (1916-1922) îi face la Caracal. Adolescenţa agitată şi-o încheie într-o şcoală militară de artificieri din Bucureşti (1924-1930). Între 1934 şi 1938 audiază cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Lucrează ca angajat civil în diferite servicii ale armatei. Din 1956 până în 1963 face închisoare politică la Aiud şi Periprava.
«Contraste
Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.Sunt oameni albi pe dinafară,
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.Sunt multe contradicţii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Şi fericiri nefericiri!…»
Debutează în 1928 în revista „Vraja”, şi editorial în 1931, cu volumul Flori de spini. Colaborează cu versuri, articole, cronici literare la „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români”, „Universul literar”, „Viaţa literară”, „Azi”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Meşterul Manole”, „Arta” etc. A mai semnat cu pseudonimele V. Olteanu, V. Jianu, Virgil Călugăru, V. Cariopol, Vicar, Rac.
«La o fotografie
Mă uit privind fotografia
În care chipu-ţi stă cuprins
Şi de pe care vitregia
Nici o lumină n-a desprins.Eşti tot aşa ca altădată,
Precum erai şi te-am visat.
De ramă veşnic apărată,
La tine timpul n-a intrat.Prin marginile ei de piatră
Cu care dârz te-mprejmuii,
Chiar de-ar fi vrut să te lovească,
Duşmanul n-a putut lovi.Privesc la tine, cea de-afară
Ce-n nici o ramă nu te-ai vrut
Şi peste care timpul, fiară,
Ca toate fiarele-a trecut.De-ar fi să te găsesc acuma
După portret şi nu te-aş şti,
Aş răscoli întreaga lume
Şi nu te-aş mai putea găsi.»
Ceea ce intrigă cel mai mult la poezia lui Carianopol este începutul său avangardist (suprarealist), urmat de o evoluţie către un tradiţionalism destul de pronunţat. Explicaţiile acestei relative fracturi au fost multe, începând de la asumarea exterioară a unei atitudini până la a considera fireşti un debut revoluţionar şi o maturitate artistică mai aşezată. Indiferent însă de şcoala din care fac parte, poeziile lui din anii ’30 sunt marcate de un izbitor sentiment de istovire.
Deşi tânăr, poetul se declară, în volumul de debut, „învins de viaţă”, căutând un refugiu în preajma divinităţii (Învins). În stil avangardist, reneagă clasicismul (Glas de groapă), totuşi poezia are formă clasică, iar renegarea nu este revoluţionară, ci proclamată pe aceeaşi notă: „Atâta clasicism mă oboseşte”. Se întâlnesc aici caravane, nopţi tropicale, beduini, miraje care duc cu gândul la inventarul simbolist.
«Din viaţă
lui Gh. Bulgăr
Mi-a bătut în poartă Fericirea
Şi intrând în curte m-a strigat.
Eram dus alături cu iubirea.
A-nchis poarta iute şi-a plecat.Mi-a bătut de-asemeni Bucuria.
A intrat, a stat sub pomii goi.
N-a văzut pe nimeni să-i vorbească
Şi-a plecat grăbită înapoi.Într-o seară, luminând pe stradă,
Mi-a bătut şi Steaua mea — de sus
Tot aşa, eram plecat aproape,
Şi-a strâns fusta-n mână şi s-a dus.Mi-a bătut în poartă şi Necazul.
Eram dus departe. Liniştit,
S-a întins pe ţolul de la uşă
Şi m-a aşteptat până-am venit.»
Următorul volum, Virgil Carianopol (1933), este mai pur modernist.
Cu volumul din 1936, Scrisori către plante (Premiul Societăţii Scriitorilor Români), poetul îşi declară „întoarcerea la baladă” şi recunoaşte influenţa poeziei lui Esenin. Alte cărţi de versuri sunt marcate de aceeaşi osteneală în plină tinereţe, de nostalgia celui care a plecat din sat şi a cărui reîntoarcere, chiar în planul comunicării, este imposibilă. Poetul se simte rupt de glie, de strămoşi, de propriul destin.
«Cântec de liniştit bolnava
Dormi, scumpa mea, şi nu te teme,
Nu-i nimeni, nimeni n-a venit.
Parfumul doar din crizanteme
Te-a mângâiat şi te-a trezit.Sunt uşile de mult închise,
Perdelele le-am tras de-a rând.
N-am mai lăsat întredeschise
Decât ferestrele la gând.Nu tresări, nimic n-apasă,
Nu-ncearcă nimeni la uluc.
Nu calcă nimenea prin casă,
Sunt orele, care se duc.Nu te-nfrica, e noaptea clară,
Iar stelele-au ieşit duium.
Nu umblă nimenea pe-afară,
Trec frunzele, grăbind, pe drum.»
La 30 de ani, îi apare volumul intitulat Frunzişul toamnei mele (1938). Doi ani mai târziu, Scară la cer (1940) marchează apogeul creaţiei sale; versurile sunt pline de substanţă, tonul mai bărbătesc. „Nu mă îndoaie vântul, nu mă pleacă viaţa”, „Simt în adânc puterea năzdrăvană” sunt versuri care arată o schimbare a viziunii. Chiar atitudinea faţă de ţărani se schimbă: „Altădată îi iubeam [...] / Acum însă mi-e silă de ei”.
«Ţăranii
Îi văd, sunt tot aşa, cu cojoacele rupte,
Cu piepturile şi cu feţele supte,
Le sunt mâinile tot aşa aspre şi dure,
Privirile, tot oţel din tăiş de secure.
Cu ochii adânci şi lucioşi ca nişte băncuţe,
Aduc la oraş dimineţele în căruţe.
Beau ţuică prin cârciumi şi vorbesc tare,
Socotesc banii pe degete şi hambare,
Li se umezesc ochii şi ascultă duşi
Când îşi taie ţiganul sufletul în arcuş.Îi simt după mirosul cojoacelor ude;
Dar sufletul lor chinuit nu m-aude.
Mă uit în ochii lor trişti şi adânci,
La mâinile lor care pot să sfărâme stânci,
Şi-mi vine să le strig, să-i trag de mintean:
Băă, sunt şi eu tot ca voi, tot ţăran!
Dar glasul meu se topeşte, e de ceară…
Seara ţăranii pleacă, cu oraşul suit în cară.
Îi petrec până la margine, până în ţigănie,
Dar durerea lor, pe străinul care merge pe alături n-are de unde să-l ştie.»
Această ultimă consideraţie teribilistă este totuşi trecătoare, poetul rămânând foarte legat de Oltenia copilăriei sale. O legătură pe care o „rosteşte” în întreaga sa creaţie poetică, tradiţionalismul lui Carianopol având tocmai această notă regională, care devine foarte pronunţată în ultimele volume, două dintre ele intitulate chiar Cântece româneşti (1970) şi Cântece olteneşti (1977).
«La căluşei
Se învârteau agale căluşeii
Şi muzica din urmă-i îndemna,
Iar între toţi copiii — mititeii
Şi-un bătrînel pe-un cal se învârtea.Râdeau de el, de jocul lui copiii,
Cum sta plecat pe calul lui de lemn,
Iar cei mai mari, dând aripi bucurii,
De jos, mereu îi tot zvârleau îndemn:- Hiii moşule, hai, taicule, zoreşte,
Dă pinteni zdraveni calului spre rai!
Şi la un loc cu ei, copilăreşte,
Râdeau şi prunci cu părul de mălai.Dar el, tăcut, privea pierdut, cu mâna
Ţinând în frâu, căluţul fără duh,
Căluţul orb, ce alerga într-una
Strâns de vergele zdravene-n văzduh.Cu păru-n vânt, îmbujorat la faţă,
El se rotea dar nimeni n-a văzut
Cum calul lui, de lemn, prinsese viaţă
Şi galopa pe câmpuri spre trecut.A fost o clipă, doar o clipă vie,
Căluţul a zburat prin ani, vâlvoi,
A dus bătrânul în copilărie
Şi l-a întors ca gâdul înapoi.Când s-a oprit din goană bătrânelul –
A coborât în râsul fără rost,
Dar numai el ştiu şi căluşelul,
În fuga lor de-o clipă, unde-au fost.»
Carianopol este un poet interesant atunci când nu îşi cenzurează natura delicat elegiacă. Carianopol a lăsat şi pagini de memorialistică, publicate postum, în 1997, sub titlul La ceasul de taină.
Moare la 6 aprilie 1984, Bucureşti
«Când
Când vrei să vezi prin timpul ce desparte
Şi nu mai poţi străbate de desiş,
Închide ochii şi-ai să vezi departe
Ce nu mai poţi vedea cu ei deschişi.Când vrei să fii de depărtări aproape
Şi nu mai poţi, oricât ţi-ar fi de greu,
Te depărtează şi mai mult de toate,
Că depărtarea-apropie mereu.»
Opera literară
Flori de spin, Bucureşti, 1931;
Virgil Carianopol, Bucureşti, 1933;
Un ocean, o frunte în exil, Bucureşti, 1934;
Scrisori către plante, Bucureşti, 1936;
Carte pentru domniţe, Bucureşti, 1937;
Frunzişul toamnei mele, Bucureşti, 1938;
Scară la cer, Bucureşti, 1940;
Poeme de pe front, Bucureşti, 1942;
Versuri, prefaţă de Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1967;
Cântece de amurg, Bucureşti, 1969;
Cântece româneşti, Bucureşti, 1970;
Viorile vârstei, Bucureşti, 1972;
Ştergar românesc, Bucureşti, 1973;
Lirice, Craiova, 1973;
Scriitori care au devenit amintiri, I, Bucureşti, 1973, II, Craiova, 1982;
Elegii şi elegii, Bucureşti, 1974;
Arcaşul lui Ştefan, Bucureşti, 1976;
Clopoţei şi prichindei, Bucureşti, 1977;
Cântece olteneşti, Craiova, 1977;
Lumini pentru dragostea mea, Bucureşti, 1978;
Viorile vârstei, prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, 1978;
Peisaj românesc, Bucureşti, 1979;
Copilul cu inima de aur, Bucureşti, 1980;
Copilul şi Ţara, Bucureşti, 1981;
Cântec la plecarea verii, Bucureşti, 1981;
Scară la cer, prefaţă de C. Stănescu, Bucureşti, 1983;
Cântece pentru mama, Bucureşti, 1984;
La ceasul de taină, îngrijită şi prefaţă de Virginia Carianopol, cuvânt înainte Sultana Craia, Bucureşti, 1997.
«Covor românesc
Ca o câmpie, oglindind întinsul,
Cu păsări care-i stau pe crengi cântând,
Privindu-1 lung, aduce-n el nestinsul
Din depărtate vremuri luminând.Împestriţat cu crini şi lămâiţă,
Cu albăstrele şi cu maci duioşi,
Vii, flori de liliac sau romaniţă
Te fac să te apleci, să le miroşi.Pus în perete, lângă pat, în casă,
Te-ntinzi sub el ca-n margini de câmpie.
Îi simţi răcoarea dulce de mătasă,
Şi parcă vântu-1 simţi cum te adie.Lucrat adânc din lână şi culoare,
Cu-nseninări şi arbori fel de fel,
Odihna lui te-mbie la visare
Şi la un somn pe pajiştea din el.Iar când în seară luna cu lumină
Loveşte-n el, cu razele pieziş,
Un greier sare, crede că-i grădină
Şi cântă de acolo pe furiş.»
Surse:
crispedia.ro
Istoria literaturii române, G Călinescu, ed Litera
cerculpoetilor.net
Autor: Maria Dumitrache
