«Mărire Ţie, Doamne Sfinte,
Că mi-ai dat viaţă o comoară
Mi-ai dat lumină, mi-ai dat minte
Şi toate câte mă-nconjoară.

Să fiu mereu iubit de Tine
Eu voi munci din răsputere,
Mereu voi face numai bine
Şi voi fi numai mângâiere.

Voi înflori prin fapte bune
Aşa cum înfloreşte mărul
Şi-n toată vorba mea voi spune
De-a pururi numai adevărul.

Cu toţi copiii voi fi frate
Şi nu voi şti ce este ura
Spre clevetiri şi nedreptate
Eu, Doamne, n-oi deschide gura.

Flămândului s-astâmpăr chinul
Voi frânge pâinea mea în două
Voi fi curat precum e crinul
Scăldat în boabele de rouă.

Cu milă inima-mi va bate
Şi voi iubi cu milă sfântă
Pe orişicare vietate
Ce-n lumea asta nu cuvântă.

Aşa mă leg, cu dor fierbinte,
Să-mi fie fapta şi cuvântul
Şi-aşa ajută-mi, Doamne Sfinte,
Cum îmi voi ţine legământul.»
(Rugăciune)

Vasile Militaru s-a născut la 19 septembrie 1885, în comuna Dobreni-Câmpurel, regiunea Bucureşti. Părinţii săi, Ghita şi Dinca, erau tarani plugari. Tânărul Vasile dovedeşte dorinţa de studiu şi inclinatii literare; cu toate acestea face doar 4 clase, familia Militaru fiind foarte săracă. Debutează cu versuri în revista “Literatura şi arta română” la vârsta de 15 ani. Primul volum de versuri “Strop de rouă”, apărând în anul 1919. Fiind remarcat de mai mulţi oameni de cultura ca Barbu Ştefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuţă şi Duiliu Zamfirescu (acesta din urma fiind chiar mândru de descoperirea noului talent) începe să publice în ziarul “Universul” între anii 1927-1930.
Devine cunoscut şi printr-o serie de fabule publicate în revistele “Drum nou” şi “Porunca vremii”.
În poezia sa vorbeşte despre ortodoxie, naţionalism, oameni simpli, satul românesc. Un prim volum de poezii remarcat este “Psaltirea în versuri” (1933), premiat de Academia Română, dar opera sa de căpătâi rămâne “Divina Zidire”, la care a lucrat peste 25 de ani (1926-1955). “Divina Zidire” este Biblia versificată şi ilustrată. În perioada interbelică devine unul dintre cei mai populari oameni de cultură din ţară. Se spune ca nu exista casă de om care ştia să citească, fără un Vasile Militaru pe etajeră. S-a căsătorit cu Ecaterina (Telly) Barbu şi a locuit în Bucureşti.

«(către cititorii mei)

Aceste Vorbe cu Tâlc au izvorât dintr-o adâncă iubire de oameni. Scrise cu dorinţa de a folosi poporului – drept o cinstită călăuză pe căile tuturor virtuţilor…

Vă mulţumesc, dragii mei cititori, pentru dovada ce mi-aţi făcut astfel, confirmând înşivă că sămânţa acestor învăţături morale n-a căzut pe piatră seacă, ci a prins rădăcini în ogorul sufletului vostru, din care va ieşi rod luminos…

Deci nu din trufie, ci ca să vă arăt cât de mare este mulţumirea ce simt că v-am putut fi de un asemenea folos, mi-aş lua voia să vă spun că, de s-ar încheia şirul zilelor mele pe pământ mâine, aş socoti împlinită o bună parte din datoria mea de om…

În grădina largă-a vieţii, omul seamănă cu-o floare:
Vine toamna … cade bruma … Biruită, floarea moare,
Dar rămâne amintirea celor buni, care-şi iau drumul,
Cum din floarea-mbătătoare ne rămâne, scump, parfumul!

Pururea, înţelepciunea are culmi ce urcă-n stele
Şi, de veacuri, fericirea stă pe culmile acele.
Aşadară, fericirea, în zadar o cată unii,
Dacă nu pot să atingă culmile înţelepciunii!

Câinelui ce-mi stă-n ogradă, îi arunc de azi pe mâine,
Pentru paza lui cinstită, câte-un colţ uscat de pâine
Şi, de câte ori mă vede, prin ogradă sau în prag,
Câinele, cu-a lui privire, îmi arată – atâta drag,

Încât, grai de om să aibă, şi iubirea lui fierbinte
Mai duios, el n-ar fi-n stare să mi-o spună prin cuvinte …
Un argat, ţinut de milă şi sătul numai de bine,
Cu nespusă vrăjmăşie caută mereu la mine

Şi, din ambele fiinţe căror astfel le dau pâine,
Eu mă-ntreb în toată clipa: “Care-i om şi care-i câine?”
Sfânta moarte, totdeauna secerând după-al ei plac,
Nu-ţi ia-n seamă bogăţia; când te ia, te ia sărac.

Pentru că, întreg avutul ce în viaţă tu l-ai strâns,
Ea îl dăruieşte celor cari te duc la groapă-n plâns,
Ca şi cum ar vrea să-ţi spună: “Ai strâns aur ca tezaur,
Pe când Dumnezeu îţi cere numai sufletul de aur!”

De-ai primit un dar, tu cată bucurii prea mari să n-ai;
Cei mai mulţi, când îţi fac darul se gândesc: ce-o să le dai?
Bogăţia, ca femeia, câte-odată stă de şagă:
Vine pe neaşteptate şi te lasă când ţi-e dragă!

Dacă vrei vrăjmaşul de-astăzi să te-mbrăţişeze mâine,
Pentru piatra ce-ţi aruncă, tu aruncă-i lui o pâine.
Tigrul, gata să sfâşie, îl vei face astfel câine!
Poţi găsi, când ai pierdut, un ac în aria cu grâu,

Un cal sălbatic în pustiuri, un peştişor scăpat în râu,
Un corb în noapte când nu ard, pe cer, nici stelele, nici luna,
Dar cinstea ta, când ai pierdut-o, pierdută-i pentru-ntotdeauna.
În răsfăţ de-ţi creşti copilul şi-l laşi zilnic fără frâu,

Tu ai semănat neghină, socotind că semeni grâu.
De trei ori: vai ţie, mamă, în asemeni greş, că mâine,
Vei mânca, muiată-n lacrimi, cea mai otrăvită pâine!»
(Vorbe cu Tâlc)

Poetul Vasile Militaru se apropie de Mişcarea Legionară după anul 1933 şi dedică legionarilor mai multe poezii printre care “Purtătorii torţei” sau “Bucură-te ţara”. Poeziile legionare se vor publica în volumul “Temelie de veac nou”, apărut în aprilie 1938 la editura Cartea Românească. Aceasta creaţie avea sa fie unul din capetele principale în procesele politice ce vor urma. Vasile Militaru alege să semneze o parte din scrierile sale sub pseudonimul Radu Barda. În timpul războiului publică un volum de versuri patriotice sub acest pseudonim. Tot cu acest pseudonim semnase şi în “Porunca Vremii”, ziar subintitulat „tribuna zilnică de luptă naţională şi creştină”.

«gânduri intr’o zi festivă

Bucură-te, Ţară scumpă, îmbrăcată de paradă,
Că, din alte ţări străine, vin prieteni să te vadă!
Şterge-ţi lacrima din gene!… Ce oftezi într’una frântă,
Când atâtea muzici cântă?…

Cântaţi muzici, cât mai tare, toate câte sunteţi voi,
Ca să nu se-audă plânsul văduvelor de război!
La răspântiile toate, muzici, azi cântaţi, cântaţi,
Că prea gem, sleiţi de foame, marii noştri “mutilaţi”?…

Azi e zi de sărbătoare şi datoare eşti să joci,
Ţara mea cu jale multă, jefuită de escroci!…
Foametea şi desnădejdea tu n’ai drept să ţi-le spui
Ţară scumpă, nimănui,
Când la tine ospătează toată lifta cu pistrui?…

Cine să-ţi ogoae plânsul?… Să te-audă, cine poate,
Când atâtea muzici cântă la răspântiile toate?…
Cui, o lacrimă să’i pice,
Că ‘n bordei n’ai foc pe vatră,
Când tâlharii ce te pradă, ospătând, duc trai ferice,
Infrăţiţi cu veneticii, în palate mari de piatră?…

Cum vrei oare, scumpă Ţară,
Soarele dreptăţii sfinte pe-al tău cer să mai răsară,
Dacă toţi cei ce te fură, liberi petrecând, fac haz
Şi, când ceri să intre ‘n ocnă, scuipă ‘n bietul tău obraz?!
Oare, când vei pune mâna, Ţară scumpă, Ţară blândă,
În grumajii celor care vor ca Iuda să te vândă?
Celor cari într’una rod
Multul gliei tale rod, -
Câţiva hoţi înfipţi în ceafa unui biet întreg norod?…

Dar… mă iartă, Ţară blândă, că, de-a tale suferinţi,
M’am trezit şi eu, cu tine, a haiduc scrâşnind din dinţi.
Azi e sărbătoare sfântă,
Când, – deşi flămândă eşti, -
Nu se plânge, ci se cântă
Întregirea ce ţi-au dat-o Sfinţii dela Mărăseşti?…

Mâine însă, Ţară scumpă, sfinţii tăi suiţi la cer,
Să le faci dreptate cer:
Viaţa nu şi-au fost jertfit-o ei, Arhanghelii tăi mari,
Pentru ca tu s’ajungi roabă unor ceţe de tâlhari;
N’au murit, scăpându-şi Ţara, marii noştri mucenici,
Ca să ţi-se ‘nfigă ‘n glie gloatele de venetici!…
N’au căzut pentru desfrâul
Hoţilor ce’ţi fură grâul,
Ţară plină de belşug,
Nici, – când lor le crapă burta, – tu să tragi flămândă ‘n jug!

Azi deci, fâlfâind drapele, cântă, Ţară fără pâine,
Şi, – cum cer ai tăi Arhangheli, – judecata s’o'ncepi mâine
Ori destinului tău mare fir de aur ştii să’i torci,
Ori întreaga ta grădină va fi cocină de porci!…»
(Bucură-te Ţară!…)

După instaurarea comunismului poetul reuşeşte să scape ani de-a rândul de valurile succesive de arestări. Însă la un moment dat i se cere să-şi folosească talentul literar în folosul comunismului şi a conducerii.
Refuzul său este categoric: “În poeziile mele niciodată nu va rima poporul cu tractorul”.
Ca urmare a acestui refuz, datorită trecutului său legionar şi a operei sale religioase, este arestat la 8 ianuarie 1959.

Detenţia o face la Piteşti unde va fi torturat crunt în ciuda faptului că la data arestării avea 74 ani. De la Piteşti este transferat la închisoarea din Craiova, aici se va judeca şi procesul său. Sentinţa a fost dată la 20 iunie 1959. Tribunalului Militar din Craiova l-a condamnat la 20 ani temniţă grea pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, la 12 ani închisoare corecţională pentru delictul de deţinere de publicaţii interzise; la 10 ani de degradare civilă, confiscarea totală a averii personale plus obligaţia de a plăti 1000 de lei cheltuieli de judecată….
Bătrânul Vasile Militaru, în vârstă de 74 ani, a primit o condamnare de 32 ani, adică urmând a fi pus în libertate la venerabila vârsta de 106… .

Securitatea a incendiat toate manuscrisele găsite la domiciliul poetului.

«(dedicată Studenţimii Legionare)

Spre voi, azi, purtători ai torţei, durutul suflet mi’l îndrept,
Căci soartă bună pentru ţară, doar de la voi am drept s’aştept…
În codrul Neamului, – în care s’a'ntins atâta putregai
Şi însuşi vântul primăverii n’aduce decât “of” şi “vai”,

- Azi, numai voi urcaţi spre soare, -biruitor şi verde crâng,-
Şi-aşi vrea, la pieptul plin de doruri, cu mii de braţe să vă strâng!
Copii ai lipsei şi-ai durerii, înghesuiţi prin vechi mansarde,
Al căror foc nu arde’n vatră, dar sufletul ca smirna arde;

Flămânzilor, a căror hrană adesea’i un pătrar de pâine,
În voi, -cu spade mari de flăcări,- eu văd Arhanghelii de mâine,
Arhanghelii ce-or pune capăt atâtor suferinţi nedrepte
Şi’ntregului dezmăt ce cântă pe-ale nemerniciei trepte…

Sus torţa sufletelor voastre, copii cu suflete curate,
Ca să puteţi curma tot jaful, să faceţi plânsului dreptate!…
Să umpleţi ocnele, pe viaţă, cu-acei nemernici şi misei
Ce’nfometează ţara toată, ca să se ghiftuiască ei!…»
(Purtătorii torţei)

În temniţa de la Ocnele Mari a fost dus imediat după pronunţarea sentinţei. A fost ţinut la izolare pentru a nu periclita “şansele de reabilitare” ale deţinuţilor – care cunoşteau versurile sale şi îl iubeau pe marele poet. Despre condiţiile în care era ţinut poetul mărturiseşte fostul deţinut politic Dumitru Radu Udar: “Am putut observa că poetul stătea singur în celulă, mai degrabă izolat, neacordându-i-se nici un ajutor medical. Nu se vedea nicăieri vreo urma de medicament. Pe mica măsuţă de fier – tabla – se găsea o cană cu ceai neîndulcit, pe care îl beam şi noi ceilalţi, o bucăţică de turtoi şi un castron de tablă în care abia se distingeau câteva boabe de arpacaş, de multe ori nefiert şi plin de gărgăriţe. ”

Trei săptămâni mai târziu, după criminala sentinţă, pe data de 8 iulie 1959, Vasile Militaru s-a stins. Pentru marea sa credinţă şi pentru suferinţele îndurate, Dumnezeu a făcut astfel încât poetul să poată pleca din această lume în prezenţa unui preot şi a unui deţinut politic care peste ani să poată mărturisi despre martiriul său.

«La început, când plugul încă nu ara ogoarele, -
Pentr-un bob de linte fiartă,
S-au luat, mă rog, la ceartă
Ploaia şi cu Soarele.

Fiecare, slab la minte,
Stă, puterea să-şi măsoare
Şi, – păzeşte Doamne sfinte, -
Pentr-un bob micuţ de linte,
Căutau să se omoare:
Soarele, cu ochii în flăcări, după ploaie prin tot locul;
Ploaia, cu potop de ape, căutând să-i stingă focul.

Am uitat să spun că bobul cel de linte cu pricina,
Pe care-l făcuse Sfântul
Pan-a nu fi fost Lumină, -
Nu era decât Pământul.

Astfel, Împăratul Ploaie, având tunete în cuvânt
Şi-Împăratul Soare, – mândru şi cu aur pe vestmânt,-
Fiecare sta să spună că în puterea lui măreaţă,
Tot pământul o să fie plin de Floare şi de Viaţă.

După lupte fără seamăn, ce le-ar micşora, cuvântul,
Soarele-a rămas puternic Împărat pe tot pământul
Şi-a început atunci, pe loc,
Cu iubire să-I trimită toată pară lui de foc.

Însă, vai, în scurtă vreme, ars de jar, secat de ape,
A început întreg pământul pretutindenea să crape
Şi, ne mai putând să îndure atât foc şi-atâta sete,
În grozav de grele chinuri, sufletul curând îşi dete.

Ploaia, care-atât dorise şi era mereu pe-aproape
Răsturnând pe mândrul Soare şi pământul vrând să scape,
A dat drumul, într-o clipă stăvilarelor de ape
Şi vre-o patruzeci de zile potopindu-l, fără voie, -
Când din toată omenirea a scăpat doar Tată Noe, -
Noul Împărat, în fine, pricepu înecându-l plânsul,
Că pământul iar murise, înecat fiind sub dansul.

Dumnezeu atunci le zise: Adevăr îmi e cuvântul,
Că în asemeni dezbinare, nu veţi ferici pământul.
Deci uniţi-vă ca fraţii nu vă mai priviţi cu ură
Şi pământul, de-a pururi daţi-i apă şi căldură,
Totdeauna mână în mână, înţelept şi cu măsură.

Ascultând porunca dată, Ploaia şi cu Soarele
Se înfrăţiră într-o clipită, astfel cum a zis Preasfântul
Şi, punând la foc şi apă, amândoi, zăvoarele,
S-a trezit din nou la viaţă, subt iubirea lor, pământul:
Înverziră pretutindeni, luncile, ogoarele
Şi, râdea sub sfântul Soare
Pururi, floare lângă floare, -
Fiecare mai vioaie,
Cu potop de curcubeie în picăturile de ploaie.

Încheind aci povestea, – cu-o iluzie amară,
De la cele tâlcuite, trec la biata noastră ţară:

Voi, aleşii ei, cu minte, – de la cei doi împăraţi
Luând pildă, – pe vecie prindeţi-vă astăzi fraţii
Şi, cu largă înţelepciune şi iubire-adevărată, -
Dacă în aste două haruri poate inima să bată, -
Daţi Lumina şi căldura pururi bietului pământ,
În al cărui sân, străbunii şi vitejii noştri sunt, -
Pentru că, din harul vostru, să răsară Soarele,
Să-i presare flori, pe toate luncile, ogoarele,
Să privim, cu plânsul în gene,
Pe vâlcele şi poene,
Iar în lacrămile noastre, fericite, – nu de dor -
Curcubeu, să urce în slava mândrul ţării Tricolor.»
(Ploaia şi soarele)

Poetul Militaru a fost aproape complet ignorat după 1944, dar nici în timpul vieţii n-a avut o priză reală la critică. Comen­tariile ce i s-au dedicat nu au făcut decât să îl discrediteze. Motivaţia mai adâncă a unor astfel de reacţii este de căutat nu în una sau alta din împrejurările care i-au putut marca, la un moment dat, biografia şi scrierile, ci chiar în limitele poeziei sale. Căci, situându-se pe o platformă neosămănătoristă (E. Lovinescu), tradiţionalistă, Militaru prelua şi păcatele unui anotimp literar stagnant în propriile-i suficienţe şi inerţii. Acceptând obedient canonul, el făcea totuşi dovada că îşi cunoştea destul de bine disponibilităţile şi natura artistică. Sensibilitatea lui nu îşi putea afla o expresie pe măsură decât în registrul unei poezii apte să-i preia nu doar ruralismul, ci şi să răspundă unui anume spirit mimetic, ce îi era structural.

Mărturia lui Dumitru Radu Udar – Documentele rezistentei. Vol. 1

„… am fost scos afară cu încă un deţinut, preot, căruia nu-i mai reţin numele… Ne-au dus pe un coridor întunecat, oprindu-ne la ordin în dreptul unei uşi pe care a deschis-o şi ne-a poruncit să intrăm înăuntru, aici fiind de fapt o cameră-celulă a infirmeriei închisorii. Multe temniţe dispuneau de asemenea celule.
Singur în camera-celulă, o jilavă făptură de om, era căzut din pat cu faţa în jos. Gardianul tiran ni s-a adresat cu ură care îl caracteriza şi pentru care era apreciat (de conducere). Banditul ăsta trage să moară, ridicaţi-l în pat mai repede. L-am întors cu faţa în sus pe muribund şi l-am aşezat în pat. Acest om era Vasile Militaru. Cu ochii daţi peste cap şi cu faţa brăzdată de chinurile morţii. Nimic nu mai era viu în el, doar ochii, parcă năluci nepământene, vegheau aşteptând de undeva o mână de ajutor care nu mai venea. Am trecut la picioare făcând semn preotului să treacă la cap. Din privire şi din mişcarea buzelor (gardianul stătea în uşă) m-am înţeles cu preotul să-i spună rugăciunea din urmă, pentru dezlegare. Când preotul a început prin mişcarea buzelor să-i facă rugăciunea de dezlegare, pleoapele muribundului s-au deschis, apoi iarăşi s-au închis şi, parcă mulţumit, s-a înseninat la faţă şi şi-a dat duhul.
Aşa i-a fost dat, să nu aibă o lumânare aprinsă la căpătâi în acele ultime clipe ale vieţii, el care se risipise în atâtea generaţii. Ne-am dat seama cât de profundă a fost credinţa în Dumnezeu a poetului, care şi-a acceptat moartea ca pe o împărtăşanie.
… Ne-a aruncat din uşă o cămaşă şi o pereche de indispensabili – ce-i drept curate – şi ne-a poruncit: “Dezbrăcaţi-l pe bandit de ce are pe el şi îmbrăcaţi-l cu rufele astea.” Am executat operaţia sub supravegherea lui. Când a văzut că este gata, ni s-a adresat autoritar şi duşmănos:
- Ieşiţi afară! Bine că a murit. Un bandit mai puţin în ţară. Ne-a condus în celulă, având grija pe parcurs să ne atragă atenţia:
- Să nu cumva să ciripiţi în celulă unde aţi fost şi ce-aţi făcut, că ştiţi ce vă aşteaptă”
Trupul bătrânului Militaru a fost pus într-o ladă, apoi cărat cu căruţul spre groapa comună de către doi deţinuţi de drept comun.”

«Spre voi, viteji al căror sânge a curs – hotarul apărându-l, -
Îngenunchiat, tot Neamul astăzi îşi nalţă sufletul şi gândul!…
Spre slava voastră, din altare, se’nalţă fumul de tămâe,
Viteji a căror nume sfinte neşterse’n veci au să rămâe!…

Fiţi binecuvântaţi în veacuri, voi, păstrători de vechi hotare, -
Viteji cari aţi căzut în lupte, visând o Românie-Mare!
De-apururea mărire vouă în înfloritul Paradis, -
Că voi aţi biruit prin moarte, şi s’a'mplinit al vostru vis …

Dar noi?… Suntem noi vrednici oare de jertfa sângelui cel sfânt
Ce-a curs din piepturile voastre pe vechiul Neamului pământ?….
Nu plângeţi oare ‘n Raiul vostru, că-atâta liotă străină
Culege roada jertfei voastre din scumpa Neamului grădină?!

O, eu aud mereu mustrarea vitejilor cu piept de fier,
Pe care tunetul adesea, mugind, ne-o bubue din cer,
Că voi prea mari aţi fost, prin jertfă, pe când urmaşii sunt prea mici,
Lăsând ca România-Mare s’ajungă Rai la venetici!»
(Eroilor)

Militaru obişnuia să spună: „”Dacă am pierdut averi şi ranguri, dar nu am pierdut credinţa în Dumnezeu, nu am pierdut încă nimic”.

Regimul comunist a hotărât nu numai să îl lichideze fizic ci mai cu seamă să îl şteargă pentru totdeauna din sufletul şi conştiinţa românilor. Astfel, cărţile sale au devenit interzise. Cine avea o carte semnată Vasile Militaru în bibliotecă risca ani buni în temniţă. Cei mai mulţi au aruncat cărţile poetului de frică; alţii le-au păstrat fără coperţi; alţii au păstrat câteva pagini.
Comuniştilor nu le-a fost de ajuns, pentru că versurile sale erau în inimile milioanelor de români. Atunci au inoculat oamenilor (în special tinerilor) ideea ca autorul versurilor arhicunoscute este cu totul altul decât Militaru.

De exemplu, se spunea că George Coşbuc ar fi scris versurile cunoscutei romanţe “A venit aseară mama”.

Şi astăzi puţini sunt cei care cunosc adevărul: această poezie, pe care românii o cunosc şi o cântă de peste 70 de ani, a fost scrisă de Vasile Militaru în jurul anului 1930, fiind o dedicaţie făcută prietenului său George Enescu.
Un alt exemplu ar fi poezia “M-am născut într-un bordei”, despre care se ştie în cel mai bun caz că face parte din folclor. Manipularea în acest sens a fost făcută şi cu ajutorul unor scriitori sau critici literari fideli regimului, care acceptau să scrie la comandă.
De exemplu, în cartea Istoria Literaturii Române, Călinescu îl cataloghează pe Militaru drept un sciitor de fabule trivial, care a avut în mod inexplicabil (pentru Călinescu) un succes extraordinar la public. Nu pomeneşte nimic de opera sa religioasă, de poeziile patriotice etc.
Vasile Militaru nu şi-a ispăşit condamnarea o dată cu trecerea la cele veşnice; el continuă să se zbată şi astăzi în adânca temniţă a uitării şi a indiferenţei.

Opera

Ilinca. Harul busuiocului, Bucureşti, 1917;
Stropi de rouă, Bucureşti, 1919;
Graur cel nesocotit, Bucureşti, 1924;
Cântarea neamului, Bucureşti, 1925;
Icoane scumpe, Bucureşti, 1925;
Doina, Bucureşti, 1927;
Un capitol din istoria culturală a ţării. Începutul ateneelor populare din capitală, Bucureşti, 1927;
Fabule, Bucureşti, 1928;
Viermi şi stele, Bucureşti, 1936;
Curcubee peste veac, Bucureşti, 1937;
Vorbe cu tâlc, Bucureşti, 1931;
Psaltirea în versuri, Bucureşti,1933;
Chiot către neamul meu, Bucureşti, 1936;
Treziţi-vă, români!, Bucureşti, 1936;
Cântecile vinului, Bucureşti, 1936;
Ben-Hamar cântă. Poeme arabe, cu desene de Ştefan Constantinescu, Bucureşti, 1936;
luda, cu desene de Petre Lazăr, Bucureşti, 1937;
Temelie de veac nou, Bucureşti, 1938;
Fii gata, române!, Bucureşti, 1939;
Merele de aur, Bucureşti, 1941;
Eroii de la Stalingrad, Bucureşti, 1943;
Atacul, Bucureşti;
Împărăţia lui Iisus, Bucureşti;
Stropi de rouă, ediţie îngrijită de Nicolae Lupan şi Grigore Scor, prefaţă de Nicolae Lupan, Bruxelles, 1988;
Divina zidire, Bucureşti, 1993;
Poemele nemuririi, prefaţă de Tudor Nedelcea, Craiova, 1995;
Şoaptele îngerilor. Poemele nemuririi, Bucureşti, 2000.

«A venit aseară mama, din sătucu-i de departe,
Ca să-şi vadă pe feciorul, astăzi domn cu multă carte.
A bătut sfios la uşă, grabnic i-am ieşit în prag,
Mi s-a umezit privirea, de iubire şi de drag.

Sărutându-i mâna dreaptă, ea m-a strâns la piept duioasă,
Şi întrebând-o câte toate, a intrat apoi în casă.
Înlăuntrul casei mele, câtă brumă am adunat,
Dă prilej ca biata mamă, să se creadă-ntr-un palat.

Nu-ndrăzneşte nici să intre, cu opincile-n picioare,
Şi cu multă grijă calcă, doar alături de covoare.
Eu o-ndemn să nu ia seama, şi să calce drept în lege,
Că doar e la fisu-n casă, nu e-n casa vre-unui rege.

Şi abia o fac să şadă, pe-un divan cu scoarţă nouă,
Mi-era dor de tine maică, ţi-am adus vreo zece ouă.
Niţel unt i-a colea-n traistă, nişte nuci, vreo două sute,
Şi cu ochii plini de lacrimi, prinse iar să mă sărute.

Poate mor că sunt bătrână, şi-aprins dorul să mă-ndrume,
Să mai văd odată maică, ce mi-e azi mai drag pe lume.
Caierul mi-e pe sfârşite, mâine poate-şi curmă firul
Şi-ntre patru blăni de scânduri, să mă cheme cimitirul.

Jale mi-i de voi măicuţă, şi visez chiar şi deşteaptă
Cum pe-o margine de groapă, bietul taică-tu m-aşteaptă
Tu cu dorul mamei în urmă, să te-aduni cu fraţi-acasă
Şi să-mparţi agoniseala, de pe urma ei rămasă.

Iară tu că mai cu stare, decât fraţii tăi pe lume
Să iei casa-n care ţie, ţi-a fost dat să vi pe lume
Când şi când în miez de vară, sau de Paşti să vadă satul
Cum îmi vine ca-n toţi anii, la căsuţa mea băiatul.

Şi-având tihnă şi-odihnă, la venire sau plecare
S-aprinzi şi la groapa noastră, cât-un pai de lumânare.
A tăcut apoi măicuţa, şi-a plâns mult cu lacrimi grele,
Ce curgându-i lin în poale, se-ntâlneau cu ale mele.»

(A venit aseară mama)

Bibliografie

Sfinţii închisorilor. Martirii neamului românesc întru apărarea patriei şi a credinţei, Cezariana Bârzoi, Ionuţ Baiaş, Costel Condurache, ediţie îngrijită de Bogdan Mateciuc
crispedia.ro

Autor : Maria Dumitrache