«Sărut mâna, coană mare

Veţi şti că, pe-aici pe la vie, ie toate bine şi în regulă având şi timp frumos că s-a mai încalzit, dar azi ninge iară, că a mieilor a fost şi asta e a berzelor şi s-a făcut sloata mare încât n-am putut nici la gară să mă duc spre a vă trimite, precum mi-aţi scris, ouăle proaspete care vi le-am strâns de-o lună de zile şi nici perechea de gâşte, care după ce le-am îngrăşat, a devenit de-a decedat murind amândouă din cauza evenimentelor, că umblă prin păsări si moare toate, mai ales la noi, că nu ne-a mai rămas decât unsprezece găini în afară de cocoş, care l-am tăiat ca să nu moară de viu şi mai bine să moară tăiat, plus 4 curculiţe cât ne-a mai rămas din 18 câte aveam şi plus gâştele astea două, moarte, care le-am mai avut din cele 14 ale noastre şi afar’ de raţe care nu mai avem nici una că ele ie mai şubrede la boală şi intervine de moare imediat. Astfel că de la ele a luat şi viţeii boala asta şi-am zis din capul meu că mai bine să-i vând clandestin la măcelari ceea ce am şi făcut că de-aia vream să vă spui şi dv., că ne-a prins jandarmul şi ne-a făcut procest-verbal cu ştampilă şi cuvinte urâte şi-a zis că dracu’ ne-a luat, întâi pe dv. că adică ai cui ie viţeii şi pe urmă pe mine, că de ce m-am luat după ordinul dv. şi-am pus să-i tai şi să-i vânz şi pe nea Pendeacă măcelaru că de ce a cumpărat carne când ştia că nu se egzistă să tai, nefiind zi de speculă.
Aşa că ce era să facem şi-a trebuit să-i dăm, onoraliu de şperţ, dar însă eu n-aveam cinci sute partea noastră, şi nea Pendeacă a zis că o să iau eu de la el când mi-oi vedea ceafa şi îmi plăteste carnea la vara iepii, că l-am băgat în bucluc şi atunci ce era să fac? Am spart lacătul la pimniţa spre a lua doi deca de vin şi a-i vinde cu 250 de lei deca ca să plătesc, ceea ce am şi luat şi-am avut noroc că mi-a dat în gând să sparg pimniţa că alminteri curgea tot şi din butia a mare de o sută şi din butoiul ăl mic de cincizeci de vedre, că a fiert şi-a sărit cepurili, astfel că am deşertat butia a mare de o sută în butoiul cincizeci, umplându-l aproape jumătate. Aş fi pus si din butoiul de tămâioasă dar nu mai era decât drojdia şi de ce să stric vinul cu drojdia, când s-a scumpit şi-a ajuns de se vinde pe vale cu 1000 şi 1200 de lei deca şi cu taxele negustorului. Noroc că pelinul n-a curs tot şi-am mai scos vreo două damigene să vi le trimet dv. la Câmpulung să le aveţi de Paşti dar a cazut Gheorghe cu ele pe ghiaţă că umblase la tescovină şi era beat şi le-a făcut zob pe-amândouă, ceea ce era să-i sparg capul cu bâta dar a avut noroc că şi-l spărsese singur pe ghiaţă şi s-a infectat din ce-a fost pe-acolo pe jos şi după ce l-a pansat sanitarul s-a facut bine şi-a murit şi nevasta când s-a dus cu laptele la Piteşti, la advocatul care îi duce ea, a aflat de Gheorghe şi-a-nvăţat-o să facă procest în contra dv. ca să-i plătiţi cinci sute de mii de lei că Gheorghe a murit din cauza serviciului la dv. şi ea are trei copii şi advocatul i-a spus să-i radă lui mustaţa dacă nu i-o scoate banii, că hoaşca are bani destui să plăteasca şi n-o să intre cu ei în pământ.
Aşa că de-asta v-am scris ca să ştiţi şi dv. şi să vă puneţi advocat că eu aici am grije de toate şi vă mai rog să-mi trimiteţi 1000 de lei din simbria mea, că am mare trebuinţă şi 2500 de lei să pui geamurile la casa dv. că s-a jucat de-a razboiul cu ele nişte draci de copii şi le-a spart, taman la odaia din faţă, că mă miram şi eu pe unde a putut sa intre hoţii şi să fure toate lucrurile din casă, chiar şi saltelele că s-a crucit şi părintele Limberea când a venit şi-a văzut şi tot părintele şi-a dat cu ideea că hoţii a crezut că aveţi bani ascunşi în sobe, pe burlane, ori pe coş şi de-aia le-a dărâmat ca să-i găseasca şi-a zis să vă scriu să veniţi şi dv. pe aici sau să trimeteţi pe cineva.
Încolo, pe aici ie toate bine şi nu se găseşte de niciunele trăind cum dă Dumnezeu ceea ce vă doresc şi dv. şi să veniţi sănătoasă, scriindu-mi şi mie o carte poştală ca să ştiu când veniţi să vă trimet o brişca la gară, că trăsura noastră a luat-o hoţii, că şi părintele Limberea zicea, că dacă a furat caii de ce era să lase trăsura.
Vă sărut mâna al dv. prea supus vier,

Costică Dura»

Tudor Muşatescu s-a născut la 7 martie 1903, Câmpulung, judeţul Argeş. Este fiul Elenei (născută Vlădescu) şi al lui Alexandru Muşatescu, profesor de latină, greacă şi română, director al Gimnaziului „Dinicu Golescu” din Câmpulung, primar, senator, prefect. Între 1910 şi 1914 Muşatescu învaţă la şcoala primară din Câmpulung şi dovedeşte un talent literar precoce – la 9 ani compunea feeria Povestea violetelorşi alcătuia revista „Ghiocelul”, în care publica epigrame, schiţe şi piesa Ardealul. Urmează liceul la Câmpulung şi Iaşi (1914-1919), iar bacalaureatul îl susţine la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti. Scrie versuri pentru copii în „Revista copiilor şi a tinerimii”, povestiri şi însemnări de război, cuplete pentru reviste teatrale, pe care le publică sub pseudonim (Ion Freamăt, Mircea Boldur, Mat) în „România” şi „Scena” din Iaşi.

Între 1919 şi 1924 urmează Facultatea de Drept şi Facultatea de Litere şi Filosofie absolvite magna cum laude, dar nu va profesa nici în domeniul juridic, nici ca profesor de franceză. Se dedică jurnalisticii şi literaturii, colaborează la „Adevărul literar”, „Universul literar”, „Ţara de Jos”, „Sburătorul”, „Sinteza”, scrie frecvent în „Rampa”, „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice” şi în „Cetatea literară”, unde semnează cu pseudonimele Lunettes Noires, Simeon Kiru, Mitică, Mouche, Don Rodrigue, Dimitrie Taiga, B. Vrăbiuţă. Primele piese – T.T.R. şi Datoria – îi sunt jucate (fără a fi vreodată tipărite) în 1925, în timpul stagiului militar, de colegii de la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă de Artilerie din Craiova.

«Proces-verbal

Subsemnatul, Vasile G. Piscan, de profesiune fără, domiciliat în Câmpulung, jud. Muscel, strada Fraţii Goleşti nr. 112 că acum stau la cumnatu-meu de când am fost destrus de cutremur, căzându-mi tavanul în cap atât mie cât şi întregii familii, – declar următoarele cu privire la ceea ce ştiu eu despre bătaia ce a avut loc între nea Gheorghe Dirivişi, cârciumar din localitate domiciliat în cârciuma sa proprie (odăiţili din dos) şi domnul Petre Sfetcu de profesie dat afară de la primărie, unde nu ştiu ce-a fost dar ştiu că era domiciliat mai mult prin cârciumi, iar acum cu ora închiderii, nu mai ştiu pe unde(…). Eu subsemnatul fiind martor la această bătaie că eram chiar acolo şi chiar am fost lovit cu colivia în ochi după cum poate spune şi canarul care se afla în acea colivie fiind şi el rănit cu un sifon în cap, declar următoarele cu privire la această bătaie jurând că nu minţ şi că nu sunt rudă cu nici una din părţi.
Pe la orele opt seara mă aflam în cârciuma domnului Gheorghe Dirivişi spre a lua o mică gustare de ţuică fiind în trecere spre casă actualimente eu locuind la cumnatul meu în urma cutremurului de acum un an care ne-a căzut tavanul în cap şi nu mai aveam unde.
Alte persoane se mai afla în local şi alţii ce luau mici gustări de ţuică sau de vin nimeni nefiind însă beat sau pilit nefiind ora de aşa ceva şi toată lumea îşi vedea de treaba lor iar nea Gheorghe sta la tejghea ascultând la aparatul de radio căci era tocmai jurnalul sonor. La acest moment a intrat instantaneu în local, dl. Petre Sfetcu care se afla în stare de imberbitate după cum se va putea vedea, clătinându-se pe picioare şi având pălăria pusă cu funda de la spate în faţă, încât am şi râs când l-am văzut, dar nu de el, ci singur că aşa mi-a venit în acel moment. Ştiindu-l toată lumea căci este un om progresiv şi caută ceartă cu lumânarea, nimeni nu l-a băgat în seamă deşi s-a apropiat de mai mulţi locuitori ca să stea la masa lor dar aceştia l-au refuzat foarte frumos unii chiar înjurându-l că nu vrea să-i lase în pace. Drept care dl. Petre Sfetcu s-a aşezat singur la masă şi a cerut să i se dea o litră de ţuică spre a o bea. Neprimind nici un răspuns a început să bată cu scrumela în masă de nu se mai auzea nici ce zice la radio lucru care inervându-l pe nea Gheorghe i-a comunicat că nu mai are ţuică şi că nu-i dă căci este beat. Auzind aceasta dl. Sfetcu s-a ridicat de la masă şi s-a dus la tejghea, începând a vocifera din gură că de ce nu-l serveşte cu ţuică, acesta fiind sabotaj şi că-l va băga în lagăr dacă nu-i dă…
Foarte liniştit, nea Gheorghe i-a dat răspuns spunându-i că să nu zbiere aşa că nu mai aude la aparat, la care numitul Sfetcu a zis nişte vorbe foarte murdare despre aparatul de radio, alegându-se chiar şi de lămpile lui. – „De ce vorbeşti dta. aşa despre aparatul meu” i-a zis nea Gheorghe (…). „Ba te-njur şi pe tine, dacă vreau” i-a răspuns Sfetcu şi l-a şi înjurat de rate dând cu pumnul în tejghea şi răsturnând câteva pahare care se aflau martori acolo.
Foarte inervat de acest gest, nea Gheorghe i-a zis să părăsească localul ieşind afară că dacă nu, pune băieţii să-l dea, ceea ce a şi făcut îmbrâncindu-l foarte frumos că se opunea, până când scăpând din mâinile lor, a început să aplice diferite lovituri cu bastonul(…).
Când a dat cu scaunul nea Gheorghe de i-a distrus dantura nu ştiu, căci numitul Sfetcu urcându-se pe masă ca să scape, a luat colivia din perete şi mi-a aruncat-o în figura mea şi deci n-am putut să văd, dar ştiu atât că toate persoanele, când am deschis eu ochii, erau pline de sânge chiar şi nea Gheorghe care-i curgea din nas şi căuta satârul că nu ştiu ce zicea că vrea să facă cu el. Apoi a venit sergentul de post care făcând anchetă l-a trimes pe numitul Sfetcu cu o trăsură de jurnă, la spital, până i-o veni graiul la loc ca să declare ce ştie şi noi am fost duşi la secse spre a declara ce-am văzut cu ocazia bătăii, adică-te martori de ocazie.
Aceasta este declaraţia mea pe care o subţiu ş-o semnez cu propria mea mână şi altceva nu mai ştiu nimic.»

La Bucureşti i se reprezintă în 1928 piesa Panţarola care, deşi premiată de Asociaţia Criticilor Dramatici, nu are succesul scontat de E. Lovinescu. În noiembrie 1932, la Teatrul Naţional din Bucureşti, comedia Titanic Vals este primită foarte bine de public, deschizând astfel un drum pe care Muşatescu îl va parcurge ca autor de succes. Întemeiază, împreună cu Sică Alexandrescu, Teatrul Vesel şi Teatrul Nostru, cu Aurel Maican – Grădina Boema, iar în 1943 – Teatrul Colorado. Ca animator şi conducător de companii teatrale, face foarte multe adaptări şi localizări ale unor piese străine, unele minore, dar înregistrând succes în epocă. Este inspector general al teatrelor (1930-1940) şi intră în componenţa conducerii Societăţii Autorilor Dramatici Români. În 1945 începe redactarea paginilor de jurnal. Din 1949 şi până în 1951 traversează o perioadă grea. Piesele îi sunt scoase de pe afiş şi, după mărturia jurnalului, familia supravieţuieşte din salariul modest al soţiei dramaturgului, actriţa Kitty Gheorghiu. Începând cu anii ’50 comediile lui Muşatescu sunt montate din nou, iar Titanic Vals şi Visul unei nopţi de iarnă vor fi şi ecranizate.

Versurile din volumul de debut, Vitrinele toamnei, apărut în 1926, pun în evidenţă un fond liric capabil să cuprindă în fineţea notaţiilor sinceritatea trăirii, din care nu lipseşte o undă de autoironie, ca şi farmecul oraşului din anii copilăriei. În schimb, schiţele din volumele Nudul lui Gogu (1928) şi Ale vieţii valuri (1932) se află sub semnul umorului. Opera în proză este completată de Teatru la domiciliu (1944), care include schiţe dramatice construite pe dialoguri pline de vervă între obiectele din spaţiul cotidian domestic, individualizate concis, cu acurateţe şi simţ al poantei, precum şi cu „epistolele” din Doresc ca micile mele rânduleţe… (1945), a căror savoare rezidă în comicul de limbaj – confuzii naive, preţiozităţi emfatice, snobism intelectual, prin care este satirizat un mediu pecetluit într-o ridicolă suficienţă. Citite de-a lungul anilor pe scenă ori la televiziune, textele şi-au dovedit caracterul teatral pregnant. Judecata scăpărătoare, umorul maliţios, expresia lapidară până la aforism caracterizează stilul „muşatismelor” din celebra rubrică „10″ din revista „Contemporanul” (1965-1970), reunite în Fiecare cu părerea lui (1970) etc.

Însă ceea ce l-a consacrat pe Muşatescu este dramaturgia. În 1932 are loc premiera spectacolului Sosesc deseară (reluat în 1936 cu titlul Chestiuni de familie), comedie ce îşi propune să amendeze mentalitatea provinciei şi a personajelor impregnate de acest spirit, dar dornice să pară altfel de cum sunt. Unul dintre personaje, Adelaida – domnişoară bătrână, bătăioasă şi autoritară – o anunţă pe Chiriachiţa din Titanic Vals şi pe Miza Stamatescu din …Escu. Comedia Titanic Vals va însemna unul din cele mai răsunătoare succese ale teatrului românesc. În stagiunea 1932-1933 se joacă la Teatrul Naţional din Bucureşti de o sută de ori, este reluată la Cluj, Craiova, Iaşi şi, în 1960, din nou la Bucureşti, în regia lui Sică Alexandrescu, fiind tradusă şi montată în mai multe ţări.

Titanic Vals este în primul rând o comedie de moravuri, ce vizează din nou mediul provincial într-una din ipostazele lui caracteristice: familia funcţionarului mărunt, marcată deopotrivă de lipsuri materiale şi de absenţa oricărei perspective. Dar dacă Spirache Necşulescu, om cumsecade şi cu bun-simţ, acceptă cu resemnare, cu placiditate chiar, neajunsurile, ceilalţi membri ai clanului sunt roşi de egoism, agitându-se în deşert, făcându-i lui Spirache reproş după reproş. Şi deodată survine lovitura: o moştenire. Proaspăt îmbogăţiţii vor să-şi depăşească condiţia, iar mijlocul este politica, astfel încât şarja piesei va avea şi o ţintă politică. Acţiunea se precipită, fiecare membru al familiei participă cu zel pentru a-l împinge în vâltoarea alegerilor exact pe omul cel mai puţin interesat de acestea, pe Spirache. „N-am încredere în nici un partid”, „Nu e firea mea să fac politică”, repetă el, dar, împotriva voinţei sale, se trezeşte implicat şi în final chiar câştigă lupta electorală, faptul subliniind absurditatea şi caracterul absolut întâmplător al actului politic.

Coana Chiriţa (1942), compusă la sugestia lui Liviu Rebreanu, pe atunci director al Teatrului Naţional din Bucureşti, după personajul lui V. Alecsandri, exploatează din plin comicul de caracter şi contrastul hazliu dintre realitate şi pretenţiile Chiriţei. Fără a se îndepărta prea mult de perso­najele lui Alecsandri, piesa sugerează actualitatea tipurilor comice create altcândva. Aportul său cel mai evident este în planul comicului de limbaj, unde afectarea „culturală” a Chiriţei este pusă în evidenţă de inventivitatea lingvistică inepuizabilă a lui Muşatescu.

Scriitorul a mai abordat melodrama cu accente sociale - Ţara fericirii (1945), satira socială – Al optulea păcat (1946) şi farsa violent satirică – A murit Bubi (1948). Comedia de moravuri Burtă verde (1952) batjocoreşte carierismul politic, dar, lipsită de consistenţa tipologică din …Escu, pare mai curând o autopastişa sub semnul schematismului tendenţios al epocii în care este scrisă. De altfel, după 1944 are loc o anume reorientare a autorului spre probleme social-morale, însă cu o inspiraţie secătuită.

Nici comedia lirică Madona (1947) nu mai atinge fiorul poetic din Visul unei nopţi de iarnă. Pe lângă configurarea unor personaje cu valoare de simbol (Spirache, Chiriachiţa, Doruleţ) şi stăpânirea desăvârşită a acţiunii dramatice, Muşatescu rămâne în dramaturgia românească ca un maestru al comicului de limbaj (sunt exploatate savuros stridenţa neologismelor, deformarea cuvintelor, retorismul delirant etc.) şi al comicului de situaţie (antologice sunt în Titanic Vals scena pălăriei, surpriza apariţiei moştenirii sau schimbarea testamentului), pe care le mânuieşte ca un virtuoz şi nu rareori cu strălucire.

Opera
Vitrinele toamnei, Câmpulung, 1926;
Nudul lui Gogu, Bucu­reşti, 1928;
Ale vieţii valuri, Bucureşti, 1932;
Sosesc deseară, Bucureşti, 1934;
Mica publicitate, Bucureşti, 1935;
Titanic Vals, Bucureşti, 1936;
…Escu, Bucureşti, 1939;
Licuricii, Bucureşti, 1939;
Ca-n filme, Bucureşti, 1942;
Teatru la domiciliu, Bucureşti, 1944;
Doresc ca micile mele rânduleţe…, Bucureşti, 1945; ediţie îngrijită de Bogdan Muşatescu, prefaţă de Florica Ichim, Bucureşti, 2003;
Papagalul în colivia lui, Bucureşti, 1945;
Teatru, I, Bucureşti, 1945;
Sfântul Gogu, Bucureşti, 1950;
Cuplete şi scenete umoristice, Bucureşti, 1952;
Banii lui Celibidache, Bucureşti, 1952;
Târâie-brâu, Bucureşti, 1954;
Zvoniştii, Bucureşti, 1956;
Teatru, postfaţă de M. Vasiliu, Bucureşti, 1957;
Unchiul Temistocle, Bucureşti, 1966;
Motanul încălţat, Bucureşti, 1966;
De-ale lui Păcală, Bucureşti, 1966;
Geamandura, Bucureşti, 1968;
Scrieri, I-IX, Bucureşti, 1969-1990;
Fiecare cu părerea lui, Bucureşti, 1970;
Burtă-Verde, Bucureşti;
Domnul cu camelii, Bucureşti;
Amoru-i un copil pribeag, Bucureşti;
Monumentul lui Petrache, Bucureşti;
Găsea, Bucureşti;
Glasul roţilor de tren, Bucureşti.

Traduceri
D’Ennery & Cormon, O crimă celebră, Bucureşti, 1942;
Moliere, Căsătorie cu de-a sila, Bucureşti, 1955;
Vladimir Maiakovski, Teatru, Bucureşti, 1957 (în colaborare);
Ciudomir, Bilete de favoare, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Constanţa Batalova);
Ilf şi Petrov, Opere, I-II, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Ion Mihail);
Gustaw Morcinek, Cele şapte ceasornice ale groparului Joachim Rybka, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Teodor Holban);
Karel Capek, Teatru, Bucureşti, 1968 (în colaborare).

Moare la 4 noiembrie 1970, Bucureşti

Sursa:
crispedia
poezie.ro

Redactor: Maria Dumitrache