În trenul Visător staţionat pe peronul 1 se simţea o căldură încinsă, înăbuşitoare. O voce dură şi fără pic de muzicalitate în tonalitatea vorbelor, anunţă: „Trenul Visător dinspre Anul-Curent înspre Labirintul-Literatura Română va sosi neîntârziat peste 5 minute şi va pleca în direcţia: Mioriţa – Amintiri din copilărie – La Vulturi! – Neamul Şoimăreştilor – Călin (file de poveste) – Paşa Hassan – Plumb – Clăcaşii -  Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război – Enigma Otiliei – Moartea căprioarei - Desculţ – Domnul Trandafir – Eu nu strivesc corola de minuni a lumii – Cartea Oltului – Trebuiau să poarte un nume – Moromeţii – Şoseaua Nordului – Cantonul părăsit – Limba noastră – în fiecare gară, trenul va staţiona atât cât trebuie să răsfoiţi poveştile textelor literare pătrunzând în acest spaţiu sculptat şi înconjurat de petale trandafirii în care se adăpostesc sufletele de aur ai marilor noştri creatori din Literatura Română – Trenul Istoriei Literaturii Române.

Am urcat în trenul care avea să mă ducă în acest loc pe care mi l-am dorit a-l vizita de prea mult timp. Biletul îl câştigasem cu o zi în urmă la graniţa dintre Noapte şi Pământ unde am ieşit învingătoare în lupta purtată cu Alzeihmer şi Parkinson într-o grotă plină de demenţă prinsă într-un cerc sângeros, confuz, agitat care îmi pătrunseseră în funcţiile corticale, afectându-mi memoria, dar şi degenerându-mi neuronii din sistemul nigro-striat având dificultate în mişcare, anomali de mers, demenţă, deteriorarea scrisului, depresie… şi singurul tratament a fost acest bilet – bilet care avea să mă ducă într-o lume unde limbajul scrisului şi vorbitului, scenele descrise în poezii şi romane ale autorilor din patrimoniul românesc – încercând a înţelege operele literare în articulaţiile lor profunde şi nu mecanic, ci singură să pătrund în fiecare vagon literar, servindu-mă din porţiile dulci, istorice, sacre parcurgând fiecare text cu dumicături lente, logice şi progresive, saturându-mi mai întâi privirea, apoi mintea şi în cele din urmă stomacul gol şi plin de rafturi care aşteptau să fie umplute cu aceste îmbucături ale cuvintelor rimate sau nu, oferindu-mi atât tratamentul pentru a mă vindeca dar şi un tablou a unei lumi pe care nimeni nu s-ar fi gândit că o poate atinge – pentru mine era un privilegiu triumfător, dorindu-mi prea mult să devin bucătarul acestei călătorii şi la sfârşit cuptorul memoriei şi sufletului să fiarbă cu succes cu atâtea cunoştinţe acumulate şi trăite printre operele şi ceaiurile savurate în prezenţa acestor personalităţi indubitabile.

Am coborât în prima staţie – Mioriţa – unde mă aştepta Alecu Russo cel care a cules această baladă din munţii Vrancei. O baladă pastorală românească întruchipând în plan artistic răspunsul poporului român în faţa morţii. Ne-am aşezat la o masă pe-o terasă al timpului trecut, undeva în anul 1847, era o zi de primăvară cu miros de pomi înfloriţi care îşi mişcau coroanele bogate cu-n parfum atât de pătrunzător şi tineresc, în privirea noastră. Iată-mă în faţa marelui poet, prozator, eseist şi critic literar care s-a născut în 1819 şi a murit în 1859 la Iaşi, parcă desprinsă dintr-un tablou de cerneală precum florile copilăriei mele în care îmbrăţişam fiecare rând, vers vopsit în aceeaşi nuanţă al acestui timp prins în manualele şcolare având rolul să îmi imprime solid pe retină senzaţia de limpezime lăuntrică, pregătindu-mă astfel pentru acest itinerar a cunoaşterii evenimentelor poporului meu redate în creaţii scrise de aceşti copaci nemuritori care ne-au înverzit aerul imaginaţiei şi al cititului cu propriile lor frunze creative. Simţeam o emoţie aproape transparentă, dar motivul era foarte clar pentru că atunci când întâlneşti pe cineva ca Alecu Russo – un zid incredibil al literaturii noastre deşi erodat de trecerea atâtor ani rămâne în picioare şi noi – eu încă gust din esenţa acestui artist consacrat şi celebru refugiindu-mă în operele lui gigantice.

Ne-am comandat câte un ceai de mentă pentru a ne reduce contracţiile musculare fiindcă amândoi servisem cu o seară înainte fasole bătută cu ciolan afumat, dar şi pentru că această licoare de mentă este foarte utilă în stările de oboseală – urma să fiu suprasolicitată intelectual în această călătorie şi vroiam să previn starea de epuizare.

Nu ştiam cum să încep acest dialog între noi doi dar l-am lăsat pe el să-mi povestească despre viaţa lui şi-n special să-mi relateze cu cuvintele lui atât de spumoase şi originale despre această filă-gară Mioriţa.

- Ştii că eşti primul vizitator din viitor care a păşit în biblioteca mea? Dar nu asta contează şi cred că eşti foarte curioasă să afli amănunte despre mine şi operele mele.

- Da… i-am răspuns cu o voce timidă. Sincer, domnu’ Alecu niciodată nu am crezut că voi trăi aceste coordonate spaţiale şi temporale ale acestui loc mirific – un peisaj râvnit de mulţi cititori de artă, de opere pentru că trecutul nu-l poţi retrăi dar mie mi s-a oferit această şansă de care mă simt mândră şi sper să nu ratez nimic şi să urc pe acest munte al capodoperelor noastre româneşti.

- Ai dreptate, noi , scriitorii, poeţii rămânem în sufletele celor care ne citesc de-a lungul timpului nişte personaje dar suntem mai mult decât atât – suntem oameni cu bune şi rele – oameni care îşi dedică timpul pentru creaţiile noastre şi care cred într-un ideal, vis – Cântarea României.

- Cântarea României va apărea în 1850 şi este un poem în proză scris în formă de versete. El a apărut în limba franceză şi apoi tradus de Nicolae Bălcescu în limba română.

- Te-ai interesat! Da, poemul o să apară în revista emigranţilor români la Paris – „Domnul Dumnezeul părinţilor noştri înduratu-s-a de lacrimile tale, norod nemângâiat, înduratu-s-a de durerea plămâilor tale, ţara mea?… Nu eşti îndestul de smerită, îndestul de sfâşiată? Văduvă de fecioriii cei viteji, plângi fără încetare pe mormintele lor, precum plâng şi jelesc femeile despletite pe sicriul mut al soţilor!/ Neamurile auziră ţipătul chinuiţii tale; pământul se mişcă. Dumnezeu numai să nu-l fi auzit?… Răzbunătorul prevestit nu s-a născut oare?/ Care e mai mândră decât tine între toate ţările semănate de Domnul pe pământ? Care alta se împodobeşte în zilele de vară cu flori mai frumoase, cu grâne mai bogate?/ Verzi sunt dealurile tale, frumoase pădurile şi dumbrăvile spânzurate de coastele dealurilor, limpede şi senin cerul taur; munţii se înalţă trufaşi în văzduh; râurile, ca brâie pestriţe, ocolesc câmpurile; nopţile tale încântă auzul, ziua farmecă văzutul… Pentru ce zâmbetul tău e aşa de amar, mândra mea ţară?… „

- Am citit poemul. Aţi înfăţişat frumuseţea şi bogăţiile acestei ţări în contrast cu sărăcia şi suferinţa poporului român. Un tabloul care prezintă istoria ţării din acest timp dar din păcate , momentele de criză, de cumpănă economică şi socială, politică se regăsesc şi-n anul meu – 2011; diferenţa dintre aceste spaţiuri temporale este: noi nu avem eroi chiar dacă soluţiile salvatoare sunt gândite , uneori le şi rostim, nu mai există patriotism, chemarea poporului, lupte pentru binele şi în folosul acestui stat numit – România. Aş dori să-mi spuneţi câteva cuvinte despre balada – Mioriţa.

- Mioriţa! Sensurile textului sunt greu de înţeles în afara unui cadru mitologic, deşi simbolurile străvechi şi-au schimbat înţelesul de-a lungul timpului. La originea Mioriţei a existat un ritual legat de miturile vegetaţiei. Herodot spune că: la un interval de cinci ani, dacii trimiteau un sol, pe cel mai curat dintre tineri, la Zamolxis, zeul suprem al spiritualităţii geto-dace. Solul avea menirea să spună divinităţii dorinţele obştii. Pentru ca să ajungă înaintea zeului, tânărul urma să fie ucis prin aruncarea în ţeapă, dar ei nu considerau că moartea încheie o existenţă: „Iată în ce chip se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci ca cel care piere se duce la Zamolxis”.

- Herodot este unul dintre istoricii care ne-a transmis date preţioase despre teritoriul şi populaţia Daciei. Să revenim la Mioriţa, domnu’ Alecu. Balada conţine o caracteristică inconfundabilă, adică împletirea armonioasă a celor trei genuri literare: epic, liric şi dramatic. Metafora „ picior de plai”, mă duce într-un peisaj de munte, un loc mirific şi sănătos, aducându-mi aminte de ciobanul autohton cu turmele lui de oi şi aş mai adăuga metafora „gura de rai” – care mă duce cu gândul la un loc fără impurităţi, sacru şi divin. Imaginea ciobăneilor cu turmele de miei este pură şi curată – ca o lumină albă în umbra înserării.

- Prima parte a baladei este epică – complotul şi dialogul oiţa-ciobănaş; partea a doua este lirică – testamentul ciobănaşului, alegoria moarte-nuntă şi portretul măicuţei bătrâne; partea dramatică se împleteşte cu cea lirică şi epică în interiorul baladei: „Pe-un picior de plai/Pe-o gură de rai/Iată vin în cale/Se cobor la vale/Trei turme de miei/Cu trei ciobănei /Unu-i moldovean/Unu-i ungurean/Şi unu-i vrâncean… ”. Balada Mioriţa reprezintă o sinteză a gândirii şi a spiritualităţii româneşti. Această creaţie populară a conturat specificul poporului român. Chiar dacă se vorbeşte despre moarte atât de senin şi de împăcat, indiferent în ce condiţii s-ar petrece ea s-a vrut o întruchipare înţeleaptă a neamului meu, gândindu-mă că moartea nu e nimicire ci întoarcere.

- Aş putea să continui şi să spun că patimile omeneşti au dispărut şi zbuciumul sufletesc s-a domolit, iar peste lume domnesc din nou liniştea şi pacea începuturilor şi speranţa revederii ce sălăşluieşte în sufletul mamei. Au trecut atâtea ceasuri şi aş vrea să mai stau dar din păcate trenul Istoriei Literaturii Române nu o să mă aştepte şi mai am multe de vizitat. Domnul Alecu ce aţi putea să îmi spuneţi la sfârşit de scrisoare-dialog scrisă cu o cerneală istorică?

- ”Deşteaptă-te, pământ român! biruie-ţi durerea; e vremea să ieşi din amorţire, seminţie a domnitorilor lumii!.. Aştepţi oare, spre a învia, ca strămoşii să se scoale din morminte?… Într-adevăr, într-adevăr ei s-au sculat, şi tu nu i-ai văzut… Ei au grăit, şi tu nu i-ai auzit… Cinge-ţi coapsa ta, caută şi ascultă… Ziua dreptăţii se apropie… toate popoarele s-au mişcat… căci furtuna mântuirii a început!../ Nu ţi s-a zis oare prin gura mucenicilor tăi: “Şi Domnul părinţilor voştri se va îndura de lacrimile slugilor sale şi va scula pe unul dintre voi, care va aşeza pe urmaşii voştri iarăşi în volnicia şi puterea lor de mai înainte?”/Deci, timpul sosit-a… Semne s-au ivit pe cer… pământul s-a clătinat de bucurie… blestemul înfricoşat s-a auzit dinspre apus… şi toate popoarele s-au deşteptat. /Cinge-ţi coapsă, ţară română… şi-ţi întăreşte inima… miazănoapte şi miazăzi, apusul şi răsăritul, lumina şi întunericul, cugetul dezbrăcător şi dreptatea s-au luat la luptă… Urlă vijelia de pe urmă… Duhul Domnului trece pe pământ!”

- Mi-a făcut o deosebită plăcere să cunosc o mioara autohtonă venită din viitor şi nu uita că “are dreptate aducerea-aminte: nimica nu poate fi pentru om mai frumos decât trecutul, căci trecutul e tinereţea şi tinereţea este fericire!… fericire de a crede în toată pasărea ce zboară, fericire de a crede în frumosul şi în bunul, fericire de a nu se îndoi de cinste şi de multe, fericire de a nu gândi la nimica, de a nu şti ce este viaţa şi ce neagră prăpastie este sufletul omului… “

Am luat cu mine într-o gură de lut antic ultimele lui vorbe şi m-am urcat în tren. Muzica veche românească de dor şi ţară răsuna pe peron. Eram fascinată de această descoperire şi mai aveam multe de desluşit şi care aşteptau să fie cuprinse în plicul cu timbre magistrale şi unice. Mă simt copil!

VA URMA

Autor : Maria Dumitrache