«Sonet XXI

Viaţa-mi astăzi, iată jumătate
Şi-atâtea zile, când îmi vin aminte
Din pace-avută văz că-i fură date.
De cum trăise dulcele-mi părinte.

Ci-n sânu-mi nu ştiu ce prea iute bate,
Şi simţ că arde d-un foc prea fierbinte.
Ah, cine ştie, au nu de-aci-nainte
Prin trup şi oase-mi focul va străbate.

Pricep şi zic: arzi foc într-al meu sânge,
Curând străbate-l, oh, tu să nu-nceţi
Până-n cenuşă ce mă vei preface.

Că lacrămi moi nu te vor stânge.
Tu arzi ascuns subt şepte tari peceţi
Şi-atunci… atunci avea-voi şi eu pace.»

Timotei Cipariu s-a 21 născut la februarie 1805, Pănade, judeţul Alba. Era unul dintre cei şase copii ai Solomiei şi ai lui Iacob Tipar. În 1814 a fost trimis la Blaj, unde a urmat cursurile elementare şi apoi gimnaziul; în 1821 a audiat cursul de filosofie, iar între 1822 şi 1825, pe cel de teologie. Hirotonit preot în 1827 la Blaj, va rămâne aici până la sfârşitul vieţii, ca profesor de filosofie, teologie şi limba română, prefect de studii, director al gimnaziului şi inspector al şcolilor oraşului (1854-1875), conducător al tipografiei Seminarului. A militat, alături de G. Bariţiu, S. Bărnuţiu, I. Maiorescu etc., pentru drepturile naţionale şi sociale ale românilor transilvăneni, fie prin articole politice, fie prin activitatea sa din timpul revoluţiei de la 1848.

Cipariu este una dintre cele mai pregnante personalităţi ale cul­turii româneşti de la jumătatea secolului al XIX-lea. Îşi formase încă din adolescenţă o excepţională pregătire enciclopedică. Poliglotismul său era puţin obişnuit: ştia limbile greacă, latină, ebraică, arabă, siriacă, turcă, persană, spaniolă, italiană, germană, franceză, engleză, maghiară. Cunoştea opera lui Im. Kant, Voltaire, judeţul Michelet, L. Feuerbach. Lecţiile de filosofie le preda având ca model manualul lui W.T. Krug, pe care l-a şi tradus în 1861.

A stăruit încă din 1839 pentru înfiinţarea unor periodice româneşti în Blaj. Ziarul condus de el, „Organul luminărei”, apărut în 1847, este cel dintâi periodic românesc tipărit cu litere latine. În acelaşi timp, Cipariu a editat şi „Învăţătoriul poporului” (mai-octombrie 1848). După încetarea apariţiei celor două periodice, a colaborat statornic la „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, cu studii, articole, eseuri, versuri şi traduceri.

În ianuarie 1867 a înfiinţat şi a condus, până în noiembrie 1872, „Archivu pentru filologie şi istorie”, cea dintâi revistă românească de filologie. Eforturi serioase a depus şi pentru sprijinirea teatrului românesc, alături de G. Bariţiu, nu numai ca autor dramatic, ci şi ca organizator şi, apoi, ca membru fondator al Societăţii pentru fond de teatru român. A fost preşedinte al comisiei însărcinate, în 1860, cu stabilirea ortografiei oficiale româneşti în Transilvania, iar în 1861, membru fondator şi vicepreşedinte al Astrei. Membru, din 1866, al Societăţii Literare Române, devine, ulterior, vicepreşedinte al Academiei Române.

Pasionat cercetător al limbii, s-a preocupat de problemele limbajului uman, ca limbă istoric constituită şi cu exprimare individuală (stil). Cipariu este considerat întemeietorul filologiei româneşti. În afară de filologie, gramatică şi istoria limbii române, interesul său s-a manifestat şi faţă de filologia arabă, pe care o studiază cu posibilităţile unui specialist.

Studiul limbii române l-a atras îndată după absolvirea gimnaziului, când a început să culeagă din cărţi şi manuscrise probe de veche limbă românească, reunindu-le în bună parte în volumul Crestomaţia seau Analecte literarie din cărţile mai vechi şi noue româneşti, tipărite şi manu­scrise, începând de la secolul XVI până la al XIX (1858), cea dintâi antologie sistematică a unor monumente de limbă. Unele studii vor fi reluate în Principia de limbă şi de scriptură (1864).

Cunoaşterea şi studierea istoriei a conferit o caracteristică aparte celor mai multe dintre afirmaţiile filologice ale lui Cipariu, aflate, în general, sub semnul latinismului. El este de părere că la originea limbii noastre se află nu latina clasică, ci latina vulgară, şi că, din punct de vedere etnic, românii sunt descendenţii direcţi ai coloniştilor romani. După el, limba română s-a format între secolele VI-X, cunoscând o perioadă de înflorire până în secolul al XVIII-lea, când a început să decadă, ca urmare a unor împrumuturi masive de cuvinte de origine străină. Impresionat de frumuseţea stilistică a textelor vechi, Cipariu le-a propus drept modele în orientarea limbii, cerând îndepărtarea din limba literară a cuvintelor de origine nelatină şi înlocuirea lor prin cuvinte de origine latină din limba de până la 1700, extrase din toate dialectele, dar şi prin neologisme romanice.

Preocuparea pentru purificarea exprimării literare de ceea ce filologul blăjean consideră a fi elemente străine se vădeşte şi în Elemente de poetică, metrică şi versificatiune (1860), cea dintâi poetică românească amplă. Alcătuită în spiritul retoricilor antice, cartea cuprinde şi referiri la poetica arabă, primele la noi. Lucrarea studiază „natura” şi „forma” poeziei, adică ceea ce constituie obiectul artei literare, precum şi problemele care aparţin exprimării artistice.

După Cipariu, frumosul reprezintă o armonie; scopul prim al artei se află în ea însăşi, un altul fiind educaţia. Fantezia creatoare, căreia i se cere supunere faţă de raţiune, ar afla un sprijin în ştiinţă, iar obiectul beletristicii ar îngloba tot ceea ce poate fi exprimat în cuvinte, dar cu respectarea legilor morale. Corecţiile pe care Cipariu le-a făcut etimologismului latinist se datorează şi perspectivei oferite de cunoaşterea folclorului, pe care l-a studiat încă din 1831, când a cules şi a notat poveşti, snoave, ghicitori şi proverbe, alcătuind prima culegere mai mare de expresii şi locuţiuni din Transilvania. Interesat în primul rând de valoarea documentară a literaturii populare, Cipariu recomanda notarea exactă, fără intervenţii din partea culegătorului.

Poeziile scrise de Cipariu se disting prin melodicitate şi acura­teţe prozodică deosebită. A compus o amplă eglogă, tipărită într-o primă ediţie în 1833 şi reluată, în 1860, sub titlul Drama pastorale. Ca şi în celelalte versuri, unele de inspiraţie folclorică, el arată predilecţie pentru universul rustic şi limbajul lui specific. Imagini sobre, înviorate de oralitatea populară şi de folosirea unor motive fantastice, îi caracterizează în genere stihurile. A tradus din Goethe, Manzoni şi E. Sue, precum şi poeme arabe ori fragmente din scrisorile lui Ovidiu, Lessing, Tasso.

Moare la 3 septembrie 1887, Blaj, judeţul Alba

Opera
Ecloga, Blaj, 1833; ediţia (Drama pastorale), Blaj, 1860;
Elemente de limba română după dialecte şi monumente vechi, Blaj, 1854;
Compendiu de gramateca limba române, Blaj, 1855;
Crestomaţia seau Analecte literarie din cărţile mai vechi şi noue româneşti, tipărite şi manuscrise, începând de la secolul XVI până la al XIX – cu notiţă literară, Blaj, 1858;
Elemente de poetică, metrică şi versificatiune, Blaj, 1860;
Elemente de filosofie, I-II, Blaj, 1861-1863;
Cuvânt la inaugurarea Asociaţiunei române transilvane, Blaj, 1862;
Principia de limbă şi de scriptură, ediţia II, Blaj, 1864;
Gramatica limbei române, I-II, Bucureşti, 1869-1877;
Început de autobiografie, îngrijită şi prefaţă de Ştefan Manciulea, Blaj;
Jurnal, îngrijită şi prefaţă de Maria Protase, Cluj, 1972;
Poezii, îngrijită şi prefaţă de N. Albu, Cluj Napoca, 1976;
Discursuri, ediţie îngrijită de Ştefan Manciulea şi Ion Buzaşi, prefaţă de Ion Buzaşi, Cluj Napoca, 1984;
Opere, ediţie îngrijită de Carmen-Gabriela Pamfil, vol. I, introducere de Gavril Istrate, Bucureşti, 1987, vol. II, introducere de Mioara Avram, Bucureşti, 1992;
Pagini literare, îngrijită şi postfaţă de Ion Buzaşi, Bucureşti, 1999.

Sursa:
wikipedia
crispedia
autori.citatepedia.ro

Redactor: Maria Dumitrache