Ştefan Augustin Doinaş, poet, eseist, traducător, deţinut politic, academician, politician român
3 martie 2015, ora 11:00, in categoria Atelier literar
“Nu, timpul nu ucide. El pune în genunchi
distanţa fără margini, etapă cu etapă.
Şi fapta ta ţâşneşte din lut, precum un trunchi
la sevele căruia vin vulturi şi s-adapă“.
(Maturitate)
S-a născut la 26 aprilie 1922, în localitatea Cherechiu, comuna Sântana, judeţul Arad, “într-o casă de oameni înstăriţi“ (este expresia folosită chiar de poet, într-o convorbire din 1998 cu publicistul Emil Şimăndan), pe numele său adevărat Ştefan Popa, a fost poet, eseist, traducător, deţinut politic, academician, politician român, senator în legislatura 1992-1996, ales în Bucureşti pe listele partidului Alianţa Civică, înlocuindu-l pe senatorul Rene-Radu Policrat de la data de 22 februarie 1993.
Viitorul poet urmează şcoala primară în satul natal, iar apoi liceul Moise Nicoară la Arad. Profesorul de română care îl cucereşte pe tânărul venit de la ţară este Alecu Constantin, tatăl dramaturgului Paul Everac. În toamna anului 1941, absolventul de liceu pleacă la Sibiu – unde se refugiase Universitatea clujeană, după trecerea Ardealului de Nord sub jurisdicţie maghiară – şi se înscrie la Medicină, dar încă din primul an frecventează şi cursurile de la Litere şi Filosofie.
«Când omul, prăbuşit, la început,
în iarba duşmănoasă şi-n ţărână
adulmecă-n ţârâşul greu, pe-o rană,
miresmele ce se-nălţau din lut
şi, nemaivrând ostatic să rămână
sub zarea strivitoare ca un scut,
se răsucea s-o urce, renăscut
şi se-agaţă de fulgere c-o mână,
acea cumplita smulgere din smoală
cu palma-ntoarsă ca o cupă goală
fu primul dans în care se zbătu,
elan de floare palidă, involtă,
vibrat pe scări de sunete spre bolta
pe care-n mers îl aminteşti doar tu.»
(Doar tu)
În anul 1944 se şi transferă la această facultate, unde îi are ca profesori pe Lucian Blaga, la istoria culturii pe Liviu Rusu, la estetică pe D. D. Roşca, la istoria filosofiei şi la filosofia generală. Activează in cadrul Cercului literar de la Sibiu, alături de Ion Negoitescu, Radu Stanca, Ion Dezideriu Sârbu, Cornel Regman, Eugen Todoran, Ovidiu Cotruş, Radu Enescu etc.
În 1948 absolvă facultatea şi se întoarce ca profesor în satul său natal; predă apoi româna la Hălmagiu şi, în continuare, la Gurahonţ, cheltuind în total cu profesoratul şapte ani.
«Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.
Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: – Aşa trebuie să fie …
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.
Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasmă, bucatele.
Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.
Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău …
Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.
Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul …»
(Astăzi ne despărţim)
În 1955 renunţă la învăţământ şi se stabileşte la Bucureşti, unde îi reîntâlneşte pe unii dintre “cerchişti”. Împreună cu ei îşi face iluzia că, după moartea lui Stalin şi venirea la putere în URSS a lui Hruşciov, se va produce şi în România un “dezgheţ”.
Trăieşte din stilizări şi reuşeşte să publice şi câte ceva din textele proprii, iar la 1 ianuarie 1956 se angajează ca redactor la revista “Teatru“, datorită intervenţiei lui Radu Stanca.
La 3 februarie 1957, este condamnat la un an de închisoare “pentru omisiune de denunţ” (“… în redacţia revistei “Teatru” - unde mă aflam cu I.D. Sârbu – a venit Marcel Petrişor, tot un arădean, un originar de pe meleagurile arădene, care ne-a informat despre revoluţia din Ungaria. Ne-a spus că, în cazul în care va fi şi la noi manifestaţie, armata va fi de partea noastră, după care vom cere scoaterea limbii ruse din învăţământ şi aşa mai departe … După trei zile, Marcel Petrişor a fost arestat, iar eu am fost ridicat după trei luni. De ce? Marcel Petrişor a fost bătut cu ranga ca să spună cu cine a mai stat de vorbă în legătură cu revoluţia din Ungaria, aflându-se astfel şi despre mine! (…)Eu am fost condamnat la un an, cu circumstanţe atenuante, pentru omisiune de denunţ”).
«El cântă pe ţărm. Perfida,
unda mării s-alintă.
Ea zicea: Mă simt silfidă,
prinde-mă – şi sunt a ta…
Marea chicotea: – Ha! Ha!…
Şi-a sărit în apă fata.
Unda mării, înspumată,
doar atâta aşteptă.
Ca pe-o floare-n vânt o poartă
valul viu şi apa moartă.
El o caută-n zadar:
trupul ei mereu îşi pierde
în argint albastru-verde
auriul chihlimbar.
Iată – atingând nadirul
sânii goi şi trandafirul.
Dar cu mâna prin safire
pescuitu-i o poveste
fără margini, ca şi marea.
Consumată-n strălucire,
ziua nu le-a dat de veste
să-şi consume-îmbrăţişarea.
E târziu. Când – beat de dor -
el o prinde şi-o sărută,
unda mării scade, mută,
tremurând în jurul lor.
Unde-s ţărmurile?… Nu-s.
Doar azurul jos şi sus,
clatină pe valuri creţe
tulburată frumuseţe,
ani de fum, eoni de foc.
Oşie de vis a lumii,
ei – în linguşirea spumii -
ard rotindu-se pe loc.
Toate-n jur se sparg, se curmă,
se desfac, se prăbuşesc.
Numai ei nu mai sfârşesc
sărutarea cea din urmă.
- Prinde-mă şi sunt a ta,
murmură apa lividă.
Iat-o prinsă! Dar a cui e?
Unde-i sprinţena silfidă?
Unde-i cel ce-o caută?
Joacă apa amăruie
neagră-vânătă-verzuie. . .»
(Marea)
La 5 februarie 1958 e eliberat, iar pe 8 aprilie aceluiaşi an se căsătoreşte cu Irinel Liciu, prima balerină la Operă. Până în 1963 i se interzice să reintre în viaţa literară, apoi George Ivaşcu îl angajează la revistă “Lumea” .
Din 1969 începe să lucreze în redacţia revistei “Secolul XX” (al cărei redactor-şef va deveni în 1992) .
În apropierea vârstei de 80 de ani, în 2000, debutează ca prozator, cu volumul “T de la Trezor“.
«Să nu vorbim de cei care-au sărit
din luntre, ca s-ajungă mai devreme
la ţărm: sunt nişte diletanţi ai morţii…
Noi însă, pasagerii cu vocaţie,
ne îndeletnicim cu diferite
afaceri, dintre care cea mai bună
e creşterea. Da: creştem, devenind
tot mai flămânzi de nemurire. Unii
se şi realizează. Ce plăcere
să-i vezi crescându-şi numele în lemnul
de pin al luntrii!… Unii dintre ei
păzesc copiii – să nu joace rişca.
Alţii s-au instalat, cuminţi, la pupă
şi studiază dârele. Există
chiar mâncători de ciocârlii, al căror
gâtlej o să le supravieţuiască.
Dar cei mai mulţi îşi schimbă-ntruna locul
împrumutându-şi sculele, în tranşă.
Când câte unul strigă: “Hei, luntraşe!”,
ecoul îi răspunde leneş: “Doarme…”;
Dar asta este o poveste-n care
mulţi nu mai cred. În general, n-avem
nici paraziţi, nici boli molipsitoare.
(Idei există, însă nu fac pui.)
Un singur lucru ne îngrijorează
(dar cei ce-l spun sunt aruncaţi în apă):
de-atât amar de vreme n-am primit
nici un mesaj – un porumbel, o trâmba -
ca semn că vom vedea curând uscatul.
(Telegrafistul a murit, şi nimeni
nu-şi aminteşte alfabetul Morse.)
Să fi greşit direcţia?… Nu cred:
curentul bate-n dunga luntrii noastre,
iar soarele-apucând ne-arată locul
de naştere al peştilor cu aripi.
Cât mai avem până acolo? Unii
susţin că, peste câtva timp, vom trece
Meridianul Lunii, ajungând
pe-o mare care curge dedesubtul
acesteia, de unde vom vedea
pe cer cum navighează umbra noastră.
E ora mesei. Se aud ţipând
cei care-aleşi prin tragere la sorţi
(cu zaruri măsluite!) vor fi astăzi
excluşi de la festin: sunt bucătarii…»
(Jurnal de bord)
După 1989 devine membru al Academiei Romane şi senator în Parlamentul României. Face şi publicistica politică, de pe o poziţie anticomunistă intransigentă.
După moartea sa, soţia sa, fosta prim balerină a Operei Romane, se sinucide. Cercetări recente efectuate de un grup de cercetători ai Consiliului Naţional de Studiere al Arhivelor Securităţii (CNSAS) indică faptul că în perioada detenţiei a devenit informator al Securităţii Statului.
Deşi a debutat în 1939 în “Jurnalul Literar” al lui George Călinescu, iar în 1947 i s-a decernat premiul “Eugen Lovinescu” pentru volumul în manuscris “Alfabet politic”, Doinaş şi-a publicat versurile destul de târziu, în anii maturităţii, în volumele: Cartea mareelor (1964), Omul cu compasul (1966), Seminţia lui Laokoon (1967), Alter ego (1970) etc. Interesul pentru fenomenul poetic contemporan s-a materializat în volumele de eseuri: Lampa lui Diogene, Poezie şi moda poetică. A tradus din lirica franceză şi germană.
Ştefan Augustin Doinaş e un poet de factură neoclasică, reflexiv, manifestând tendinţa de a conceptualiza sentimentele şi a imprima universului ordine şi echilibru. În creaţia lui, lumea este un spectacol, iar poetul o conştiinţă contemplativă şi senină. Preocupat de temele mari ale artei, Doinaş a fost un poet echilibrat, aproape rece, care îşi purifica emoţiile printr-o disciplinare prozodică remarcabilă.
“Dar vai! Sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.
-Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veşteda frunza mă bate mereu?…
-Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins grohăind sub copaci .
Ascultă cum latră copoii gonindu-l…
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se: – Taci.
Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin…
Atunci asfinţi după crestele luna
şi cornul sună,însă foarte puţin“.
(Mistreţul cu colţi de argint)
Poezia este construită ca un dialog, întretăiat de scurte pasaje narative, între prinţ şi « servitorii cu goarne », modalitate prin care Doinaş pune în antiteză două atitudini, determinate la rândul lor de două feluri de a vedea lucrurile. «Mistreţul cu colţi de argint» este o baladă cu conţinut simbolic. Cadrul naraţiunii, dedus din ceremonialul cinegetic la care participă eroul, e vag medieval, totuşi nelimitarea în timp este posibila şi chiar impusă de realitatea poemului. Balada lui Doinaş apare astfel ca o «ars poetica» care prin idei e hotărât naţională, întrucât viziunea poetului asupra creatorului şi creaţiei conţine aceleaşi sugestii etice care au plecat din legenda Meşterului Manole şi au devenit ulterior fondul de aur al gândirii literare româneşti.
Poezie
Cartea mareelor, Buc., EPL, 1964
Omul cu compasul, Buc., EPL, 1966
Seminţia lui Laokoon, Buc., Tin., 1966
Ipostaze, Buc., Tin., 1967
Alter ego, Buc., CR, 1970
Ce mi s-a întâmplat cu două cuvinte, Buc., CR, 1972
Papirus, Buc., CR, 1974
Anotimpul discret, Buc., Em., 1975
Hesperia, Buc., CR, 1979, Poeme, Buc., CR, 1983
Vânătoare cu şoim, Buc., CR, 1985
Interiorul unui poem, Buc., CR, 1990
Arie şi ecou, 1991
Lamentaţii, 1993
Aventurile lui Proteu, Buc., Hum., 1995
Alexandru refuzând apa
Critică literară şi eseistică
Lampa lui Diogene, BUC., EPL, 1970
Poezie şi modă poetică, Buc., Em., 1972
Orfeu si tentaţia realului, Buc., Em., 1974
Lectura poeziei, Buc., CR, 1980
Măştile adevărului poetic, Buc., CR, 1992
Poeţi români, Buc., Em., 1999.
Literatură pentru copii
Poveşti cum altele nu-s, Buc., IC, 1974
Povestea celor zece fraţi, Buc., IC, 1976.
Teatru
Brutus şi fiii săi, tragedie, 1996.
Proză
T de la Trezor, proze, Buc., Ed. Fundaţia Culturală “Secolul 21″, 2000.
Antologii
Versuri, Buc., Em., 1972,
Versuri, Buc., Alb., col. “CMFP”, 1973,
Alfabet poetic, pref. de Aurel Martin, Buc., Min., col. “BPT”, 1978,
Locuiesc într-o inimă, Buc., Mil., 1978,
Foamea de unu, Buc., Em., 1987,
Născut în Utopia, pref. de Gheorghe Grigurcu, ilustr. de Geta Brătescu, Buc., FCR, 1992, Poezii, Buc., Ed. Vitruviu, 1996.A fost tradus în franceză, germană, engleză, italiană, spaniolă, macedoneană, sârbă, slovenă, bulgară, maghiară.
Geboren in Utopia, ediţie bilingvă româno-germană, traducere Christian W. Schenk, Dionysos Verlag 1996, ISBN 398038716X
Prezent şi antologia germană: Streiflicht, Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik, ins Deutsche übertragen von Christian W. Schenk, Dionysos Verlag, Kastellaun, 1994, ISBN 3-9803871-1-9
Ştefan Augustin Doinaş moare la 25 mai 2003.
Bibliografie
Literatura română, ed didactică şi pedagogică, Buc, 1977
Limba şi Literatura română, Buc, 1982
Ştefan Augustin Doinaş
Autor : Maria Dumitrache