Sergiu Grossu (pseudonim Simion Cubolta), poet, gazetar şi teolog

2 septembrie 2015, ora 00:17, in categoria Atelier literar, Cultura

«Doar trupul

Doar trupul suferă zăvoare
Şi stă cu lanţuri la picioare,
Căci spiritul, uitând ce-i mersul,
Străbate-n iureş universul
Şi-i liber spiritul să zboare.

Doar mâinile-n cătuşe, supte,
Mai poartă lăncile rupte,
Căci spiritul, vrăjmaş al tinii,
Îmbracă armele luminii
Şi-i liber spiritul să lupte.

Doar buzele hidos răsfrânte
Nu pot un cântec să frământe,
Căci spiritul e melodie
Şi-avânt şi crez şi bucurie
Şi-i liber spiritul să cânte.

Doar carnea-n vânătăi de joardă
Nu simte-a dragostei cocardă,
Căci spiritul, stăpânul firii,
Supus e legilor iubirii
Şi-i liber spiritul să ardă… »

Sergiu Grossu s-a născut la 14 noiembrie 1920, Cubolta, judeţul Bălţi, România Mare. Este fiul Mariei şi al lui Ion Grosu, descendenţi ai unei familii de răzeşi înstăriţi. Urmează clasele primare şi liceul la Bălţi, unde este coleg de clasă cu Eugen Coşeriu, viitorul lingvist, începe activitatea publicistică în 1938, când scoate, într-un singur număr, revista „Flori de stepă”.

În 1940 I.E. Torouţiu îi tipăreşte la Editura Bucovina volumul de epigrame Muştar. Între 1941 şi 1943, ca redactor la Direcţia Presei din Ministerul Propagandei, se ocupă de periodicele „Basarabia” şi „Transnistria”. Concomitent publică versuri în revistele „Iconar”, „Convorbiri literare”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Chemarea vremii”, „Familia”, „Dacia rediviva”, „Gazeta cărţilor”, „Viaţa Basarabiei”, „Basarabia literară”, „Roza” şi „Gândirea”, în al cărei ultim număr, din iulie 1944, Grossu încheie, cu Balada omului însingurat, prima etapă a creaţiei sale literare.

În perioada preelectorală din 1946 semnează în „Dreptatea”, cu pseudonimul Zadig, poezii satirice. Licenţiat în filosofie şi filologie modernă al Universităţii din Bucureşti (1948), urmează, o vreme, cursurile Institutului Teologic din capitală şi activează în organizaţia ortodoxă Oastea Domnului, care urmărea, în condiţiile noului regim, să menţină spiritul religios al românilor. Organizaţia fiind desfiinţată oficial în 1949, Grossu este, ca şi ceilalţi membri, hărţuit de Securitate. În 1959 este arestat, anchetat şi condamnat la 12 ani de temniţă grea pentru activitate religioasă interzisă şi subversiune anticomunistă. După Malmaison şi Jilava, internat în lagărul Strâmba din Deltă, face muncă forţată la stuf, în bălţile Dunării, în 1962, beneficiind de amnistie, este eliberat şi vreme de 7 ani lucrează pe diverse şantiere şi în fabrică.

«Psalm 139

Doamne, Tu mă cercetezi de aproape
Şi-mi cunoşti adâncile, sufleteştile ape…

Ştii când ispitele înfrâng zăgazurile,
Ştii toate bucuriile şi toate necazurile,
Ştii cântecul, dorul şi visele,
Ştii amintirile mele, ucisele,
Ştii piscurile înalte şi căile,
Ştii gheţurile şi văpăile.
Ştii când mă arde trufia
Tăgăduindu-Ţi Cerul şi sfidând Veşnicia;
Ştii când fărădelegea m-apasă
Ca o pâclă amară şi deasă;
Ştii când mă urc şi când mă prăbuşesc
În neputinţa omului firesc —
Ştii când Te vând şi când Te răstignesc…

Încotro mă voi duce departe de Tine?
La cine voi alerga, Doamne, la cine?
Spre care zări, paşii goni-vor şi unde
Să-ncerc, de ochiul Tău, a mă ascunde?
Ca şi pe Cain de odinioară
Osânda conştiinţei mă doboară.
N-am tihnă, n-am puteri, n-am adăpost —
Sunt doar o biată navă fără rost,
Ce-alunecă-ncărcată de păcate
Pe valurile vieţii zbuciumate…

Doamne, Tu mă cercetezi de aproape:
Nu lăsa întunericul să mă-ngroape…
Răpeşte-mă, Doamne, păcatului,
Pune piedici Vrăjmaşului, blestematului,
Strecoară-mi în suflet luminile,
Aprinde-mi dragostea, înfloreşte-mi grădinile
Şi-nalţă-mă, Doamne, şi creşte-mă,
Cu naşterea a doua-nnoieşte-mă,
Să-Ţi pot cânta slavă cu îngerii,
Chiar şi-n valea aceasta a plângerii…»

În 1969 obţine un paşaport turistic şi împreună cu soţia sa (autoare, mai târziu, a unui roman memorialistic, Benie sois-tu, prison, semnat Nicole-Valery Grossu), pleacă şi rămâne în Franţa ca exilat politic. Curând îşi începe activitatea publicistică cu editarea revistei „Catacombes” (1971-1992), consacrată cauzei creştinilor din lumea comunistă, indiferent de confesiune sau etnie. Prin intermediul acestui „mesager” al speranţei, prin cărţile publicate în Franţa, prin conferinţe şi emisiuni radiofonice, duce o lungă şi neobosită campanie de unire a energiilor în lupta anticomunistă. Evenimentele din 1989 nu pun capăt stării de lucruri care marcase două decenii din viaţa scriitorului.

În 1992, după încetarea apariţiei revistei „Catacombes”, înfiinţează la Paris (împreună cu Nicoleta Valeria Grossu şi la sugestia acesteia) asociaţia „Le Devoir de souvenir” şi editează, din 1996, o publicaţie trimestrială cu acelaşi titlu, al cărei prim editorial, Amintirea indispensabilă, este o pledoarie pentru păstrarea în memorie a ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă încă în ţările fostului lagăr comunist. În exil, preocupările literare ale lui Grossu se manifestă în continuare în limba română: publică poeme religioase în „Buna Vestire” din Roma, „Revista scriitorilor români” (Munchen) etc., apoi, sub pseudonimul Simon Cubolta, tipăreşte în R.F. Germania volumul Pietre de aducere aminte (1971).

Frumoase în simplitatea expresiei şi cutremurătoare prin metafora vizionară, poemele lui Grossu se înscriu în cea mai bună tradiţie a poeziei româneşti de inspiraţie religioasă. Versurile relevă dintru început sensul demersului liric al autorului: „Dă-mi putere, Doamne, să mă dărui / prăbuşitelor, din noi, altare. / De obida vieţii te îndură. // Sufletul mi-l arde şi mi-l spală. / Umple-mi darnic, cu furtuni, etacul / meu de dor şi de singurătate. / Vreau în luptă să mă mistui. Poate / voi găsi, pe treapta triumfală, / zborul vast, minunile şi leacul.”

«Mi-am zidit casa pe stâncă

Tristeţea, poate, nu mi-o ştiţi. E gravă.
De ani de zile tot mereu zidesc.
Zidesc, în chinuri mari, un turn de slavă,
O casă pentru omul meu firesc.

Zidesc, ce-i dreptul, pe nisipuri ude,
Pe-un vârf de deal cu panta nisipoasă.
Din locul tainei mele se aude
Chemarea lumii vie, zgomotoasă…

Zidesc din răsputeri, zidesc într-una,
Să pot să las şi eu o dâră-n urmă.
Dar vântul, ploaia, apele, furtuna
Îmi prăbuşesc clădirea şi mi-o scurmă.

Zidesc. Vreau singur să zidesc. Mă latră
Plăcerile şi mă atrage balta.
Dar vai, a doua zi, o piatră
Nu mai găsesc, din ce-am tăiat cu dalta…

O, deznădejdea a-nceput să sape!
Gând totul, totul îmi părea pierdut,
Aud un glas… Isus umbla pe ape…
— Iubitul meu, mă lasă să-ţi ajut!

Zădărnicia îţi ucide Visul.
Nu simţi că-n neputinţă tu te scalzi
Şi-ţi pierzi, pe totdeauna, Paradisul?
Ce ochi senini avea Isus şi calzi…

O, vino, Doamne! Uite, bolovanii…
Te-aşteaptă viaţa mea înfrântă.
Vreau din molozul marilor strădanii
Să faci o casă trainică şi sfântă;

Să faci o casă, ca un cer curată,
Având ferestrele deschise larg spre soare,
Din jertfa Ta o casă, ridicată
Pe stânca dragostei, ce-n veci nu moare.

Degeaba, vântule, îmi tulbură odaia
Suflarea ta năprasnică şi rece!
Degeaba fantomele, ceaţa şi ploaia
Se luptă şi vor să mă-nece!

Degeaba, o, moarte, îţi fâlfâi aripa,
Pierzi vremea degeaba, Satan, lângă uşă!
Iubirea învinge şi veacul şi clipa
Şi-aprinde luceferi din stinsa cenuşă.

Nu mi-e teamă de voi, duhuri rele, furtunilor!
Nu mi-e teamă de tine, noapte adâncă!
Eu trăiesc minunea minunilor:
Mi-am zidit casa pe stâncă…»

Lirica sa dă expresie întoarcerii spre sine a fiinţei ce renaşte. Urmând calea christică, poetul redescoperă „valenţele de lumină lină ale cuvântului” (Vasile Posteucă): „Cu obraji de ceară, / tot privind în sus, / am intrat spre seară / calfă la Iisus. // Izbăvit de vină, / n-ai dori să fii, / suflete, lumină, steag de bucurii, / ciutură, să-ncapă / un crâmpei de cer?…” (Ucenicie).

În 1994 revenit în România, scriitorul publică două cărţi de versuri – una, Univers simfonic, cuprinzând exclusiv poezii din detenţie „dictate de Cineva”, poeme orale, scrise din memorie după eliberare. „Aceste poeme – spune autorul într-un Cuvânt explicativ – poartă amprenta propriei mele însângerări, a dragostei de libertate, a idealului creştin de luptă întru făurirea unei lumi izbăvite pentru totdeauna de tiranie şi de lupta de clasă, prin triumful Luminii asupra puterii întunericului.”

Cel de-al doilea volum, Inscripţii pe un vas de lut, antologhează în patru secvenţe scrieri din mai multe etape. Întoarcerea la „cuminţenia poeziei, la rostul ei iniţial de transfigurare, de primenire a văgăunilor din noi şi a beznelor lumii în care trăim” este intenţia declarată şi realizată a autorului. În 1998, la Bucureşti, Grossu înfiinţează Editura Duh şi Adevăr şi, 2 ani mai târziu, revista „Areopagul luminii”, la Bucureşti şi Chişinău întemeind şi câteva fundaţii.

«Gândul cel rău

Gândule, gândule
Viperă rea,
Valuri frângându-le,
Lupţi, arătându-le
Alba ta stea…

Nopţile, zilele
Vezi, te-au învins!
Moarte-s zambilele,
Stinse-s feştilele
Dorului stins…

Rănile, visele
Toarnă-ţi venin;
Dând paradisele,
Cumperi abisele
Marelui chin.

Gândule, gândule
Viperă rea,
Valuri frângându-le,
Pieri, scuturându-le
Ultima stea… »

«Tu m-ai făcut

Tu m-ai făcut din ţărână
Şi-n adânc mi-ai turnat veşnicia
Dar în mine-o făptură păgână
Zi şi noapte îşi cere simbria

Nu sunt Doamne, decât o suflare
Decât carne cu viermi şi păcate-
Şi Te caut în dor şi-n oftare
Să-mi dai forma trăirii curate.
Ce-aş ajunge, tot singur, pe ape
Într-o lume de răni şi suspine,
Dacă nu te-aş simţi pe aproape
Dacă nu Te-aş avea lângă mine ?

Eu sunt scurgerea,aburul, clipa,
Sunt doar lutul, iar Tu eşti olarul.
Ocroteşte-mă , Doamne, cu-aripa,
Dăltuieşte-mi făptura cu Harul !»

Opera literară
Muştar, Bucureşti, 1940;
Pietre de aducere aminte, 1971; ediţia Sibiu, 2002;
La Chaîne, Paris, 1971;
Un Rayon de soleil, Paris, 1971;
Nous attendons une Nouvelle Terre, Paris, 1971; ediţia (În aşteptarea unui nou pământ), Bucureşti, 1998;
Derriere le rideau de bambou (de Mao Tse-Toung a Fidel Castro), Paris, 1975;
The Church in Today’s Catacombs, Statele Unite, 1975;
Au fond de l’abîme, Paris, 1976;
Vania Moisseieff (Le jeune martyr de Volontirovka), Paris, 1976; ediţia Vania Moiseev (Tânărul martir din Volintiri), Chişinău, 2000;
Les Enfants du goulag (Chronique de l’enfance opprimee en URSS), Paris, 1979; ediţia (Copiii Gulagului), traducere de Mioara Izverna, Bucureşti, 2000;
Le Calvaire de la Roumanie chretienne, Paris, 1987; ediţia (Calvarul României creştine), Iaşi, 1992;
Maîtresse, Dieu existe, Paris, 1988;
Univers simfonic, Bucureşti, 1994;
Inscripţii pe un vas de lut, prefaţă de Dan Zamfirescu, Bucureşti, 1994;
În şfichiul ironiei, Bucureşti, 1996;
L’Homme interieur, Paris, 1997; ediţia (Chipul omului dinlăuntru), Bucureşti, 1999;
Apocalipsiada, Bucureşti, 1999;
Peripeţiile lui Ţumpi, Chişinău, 2000;
Fiul cel pierdut, Bucureşti, 2000;
Banul, Bucureşti, 2000;
Îmi bate inima la Bug, Chişinău, 2000;
Roadă anilor tineri, Chişinău, 2000;
Evanghelia exilului, Bucureşti, 2001;
Mai tare ca moartea, Bucureşti, 2002;
L’Eglise persecutee, Lausanne, 2002;
Apărând adevărul, Bucureşti, 2002;
Plaidoyer pour L’Eglise du Silence, 2003;
Calendarul persecuţiei religioase în ţările comuniste, 2003.

Moare la 25 iulie 2009, Bucureşti

Surse:
wikipedia
crispedia
poezie.ro
resursecrestine.ro
alternativaonline.ca

Redactor: Maria Dumitrache

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: