«Există în muzică un fenomen care nu se întâmplă în domeniul celorlalte senzaţii materiale ale simţurilor. Fenomenul de octavă. Octava, adică dublul frecvenţelor infraroşului sau ultravioletului nu mai cad în sector perceptibil omenesc. Cad în afară. Fenomenul de octavă este un fenomen referenţial cosmic. Peste octavă nu există nimic. Or, există în muzică ceva care atinge omul unde nu-l poate atinge nici cel mai profund gând. Şi totuşi este real… Este foarte greu de pus în compatibilitate cu filosofia care, de la Brentano încoace a spus că orice conştiinţă e conştiinţă de ceva. Uite, există o conştiinţă? conştiinţa yoga? o conştiinţă activă, nu pasivă, fără să fie conştiinţă de ceva. Un gol în care poate intra tot.»

«Cultura nu este altceva decât drumul către libertate. Arta este libertate, cu toate că ea te prinde în senzaţii. Dar nu-i nimic mai fals ca definiţia întregii filosofii că arta este jocul senzaţiilor, nu. Asta este nada cu care te prinde, te atrage. Ori, când treci peste ce te-a atras, poţi ajunge undeva unde nu te simţi tras nici la stânga, nici la dreapta, nici în sus, nici în jos… Asta-i libertatea.»

La 28 iunie 1912, în oraşul Roman din județul Neamț, se năștea unul dintre cei mai renumiti dirijori și compozitori ai lumii: Sergiu Celibidache.

La șase luni de la nașterea sa (1913), familia Celibidache se mută la Iași – unul dintre cele mai importante orașe culturale ale României. Precum o altă mare personalitate a culturii românești (Lucian Blaga), copilul Sergiu Celibidache a stat într-o tăcere absolută, nerostind niciun cuvânt în primii săi ani de viață. La vârsta de 4 ani, Sergiu Celibidache începe sa cânte la pian, iar mai târziu ia și lecții, nivelul său școlar fiind unul excelent. La vârsta de 18 ani s-a produs ruptura de tatăl sau, Demostene, un influent ofițer de cavalerie si prefect al regiunii, care prevăzuse pentru fiul său, înzestrat cu o inteligență iesită din comun, o carieră politică. Însă Sergiu Celibidache dorea cu orice preț să devină muzician. În cele din urmă, Sergiu Celibidache părăsește casa parintească pentru totdeauna, după cum aflăm de pe fundaţia-celibidache.com.

Sergiu Celibidache a studiat matematica, filozofia și muzica în Iași, iar după despățirea de familia sa și-a continuat studiile la București, câștigându-și existența în calitate de pianist corepetitor la o școală de dans.

De indata ce a absolvit stagiul militar (1935), Sergiu Celibidache se mută la Paris și își continuă studiile acolo. Într-una din zile, ascultă la radio un cvartet de coarde de Heinz Tiessen și este într-atât de entuziasmat încât compune propriul cvartet de coarde și i-l trimite lui Tiessen. Tiessen, profesor la Facultatea de Muzică din Berlin, remarcă potențialul muzical deosebit al lui Sergiu Celibidache si îl invită la Berlin.

Sergiu Celibidache dă curs invitației lui Tiessen și învață în cel mai scurt timp limba germană, urmând apoi să se înscrie, în Berlin, la Facultatea de Muzică a Universitatii Friedrich-Wilhelm. Printre profesorii săi se numără Tiessen (compoziție), Hugo Distler (contrapunct), Kurt Thomas și Fritz Stein (teorie), Eduard Spranger și Nicolai Hartmann (filozofie), Arnold Schering și Georg Schunemann (muzicologie), Walter Gmeindl (dirijat). Curând, Sergiu Celibidache începe să urmarească concertele și repetițiile lui Wilhelm Furtwangler în Berlin.

Sergiu Celibidache şi budismul
Un alt contact marcant pentru Sergiu Celibidache în Berlin, în 1939, este întâlnirea cu preotul budist, germanul Martin Steinke (Dao Jun), care îl introduce în budismul-Zen și de care îl va lega o frumoasă prietenie.

Sergiu Celibidache este nevoit încă de tânăr să se întrețină singur și pentru a-și câștiga existența în 1940 lucrează, printre altele, ca pianist corepetitor al unui dansator, acompaniindu-l în turneele sale. El se dedică însă în continuare compoziției propriilor lucrări, dar începe și să dirijeze; pentru început, corurile lucrătorilor feroviari și ale controlorilor de tramvai. La acel moment, Sergiu Celibidache se consideră întâi de toate compozitor.

Primul lui angajament ca dirijor permanent l-a primit în anii 1941-1942 la ansamblul de amatori “Orchester Berliner Musikfreunde” (“Orchestra prietenilor berlinezi ai muzicii”), cu care a susținut cel puțin 7 concerte publice și căruia i-a dedicat și o compoziție de probă.

Sergiu Celibidache – O memorie formidabilă
Încă de la început, Sergiu Celibidache uluiește prin memoria lui extraordinară, el cunoscând toate lucrările dirijate pe dinafară. În plus, Sergiu Celibidache a organizat concerte camerale sub bagheta sa cu un ansamblu de studenți ai Facultății de Muzică din Berlin – printre altele s-au interpretat atunci Concertele Brandenburgice de Bach. Realizările lui Sergiu Celibidache impresionează încă de timpuriu, dat fiind că profesorul său Heinz Tiessen specifica, într-un interviu al acelor timpuri, că dirijorul său preferat, pe lângă Furtwängler, este Sergiu Celibidache!

La finalul anilor de studiu, Sergiu Celibidache scrie o lucrare de doctorat despre “Elementele formative în tehnica de compoziție a lui Josquin des Pres” (“Formbildende Elemente in der Kompositionstechnik Josquins des Pres”).

Condițiile de trai în Berlinul celui de-al Doilea Război Mondial au fost pentru Sergiu Celibidache, sărac aproape dintotdeauna, deosebit de tensionate; nu avea bani aproape deloc, slăbise extrem de mult și a făcut față acelor vremuri doar mulțumită ajutorului altruist al cuplului de lucrători de tramvai, de la care primise de ani de zile o cameră (în cartierul Berlin Halensee, în Eisenzahnstraße 26a).

Sergiu Celibidache – talentul l-a scăpat de război
Sergiu Celibidache era considerat un student cu aptitudini speciale în țara sa natală, România, astfel că nu a fost chemat de la Berlin pentru a lupta în război. Acestuia i s-a permis continuarea studiilor la Berlin pe durata celui de-al doilea Război Mondial. Cum profesorii au fost nevoiți să-și părăsească posturile din cauza războiului, Sergiu Celibidache a predat chiar propriilor colegi diverse discipline. În această perioadă, Sergiu Celibidache a dus o luptă pentru supraviețuire, fiind lipsit de hrană și făcând slalom printre bombardamente.

Prima aparitie semnificativa a lui Sergiu Celibidache dupa razboi ca dirijor este intr-un concert din 11 august 1945 cu Orchestra de Camera din Berlin. La scurt timp după, ia parte la un concurs de dirijat, organizat de Orchestra Radio din Berlin (Rundfunk Sinfonieorchester Berlin) pe care îl câștigă cu brio, având pe atunci doar 33 de ani.

În acest timp, Orchestra Filarmonicii din Berlin se confrunta cu faptul că dirijorul șef Wilhelm Furtwängler fusese exilat până la terminarea procesului său de denazificare iar dirijorul interimar, Leo Borchard, decedase recent. Astfel, fiind în căutarea unui dirijor deopotrivă competent și fără implicații politice, orchestra îl remarcă pe Sergiu Celibidache și îl invită la un prim concert pe 29 august 1945. Programul include Uvertura operei Barbierul din Sevillia de Rossini, Concertul de Fagot de Weber op.76 și Simfonia a 9-a de Dvorak. Orchestra a fost convinsă de modul de lucru ambițios al tânărului român, alegandu-l in octombrie 1945 ca noul sau director musical. Din aceasta colaborare au rezultat finalmente 414 concerte atat în Berlin, cat si in turneele intreprinse in toata lumea.

Sergiu Celibidache – 108 concerte într-un an
În 1946, în prima stagiune cu Orchestra Filarmonică din Berlin, Sergiu Celibidache a dirijat nu mai puțin de 108 concerte. În același an are loc și prima întâlnire cu Wilhelm Furtwängler în Berlin, concomitent începând corespondența dintre cei doi. Sergiu Celibidache începe să predea la Institutul Internațional de Muzică din Berlin.

În 1948, Sergiu Celibidache conduce pentru prima oară o altă orchestră de vârf – London Philharmonic Orchestra. În acel an are loc și primul turneu de după război în Anglia al Orchestrei Filarmonice din Berlin. De asemenea, în acel an s-a semnat și primul (și singurul) contract de înregistrări al lui Celibidache cu renumitul producător Walter Legge. Din acel moment, dupa ce a ascultat sunetul fad , Sergiu Celibidache nu a iubit niciodată înregistrările, preferând caracterul direct al concertelor live. Sergiu Celibidache considera că înregistrările împiedicau implicarea ascultătorului în muzică și nu puteau oferi decât o reprezentare deformată a realității.

Începând cu 1949 Sergiu Celibidache este dirijor-invitat, căutat în toată lumea, el dirijând orchestre în Austria, Italia, Franta, dar și în America Centrală și de Sud. În același an se presupune că i-a fost oferit postul de dirijor al New York Philharmonic Orchestra, Sergiu Celibidache refuzandu-l insa din considerente artistice.

La cinci ani dupa încheierea proceseului de denazificare, Wilhelm Furtwängler preia în 1952 din nou oficial poziția de dirijor șef al Orchestrei Filarmonice din Berlin, iar Sergiu Celibidache rămâne atașat orchestrei.

Sergiu Celibidache – cucerirea Europei prin talent
In 1953, Sergiu Celibidache primeste Premiul Berlinez de Arta pentru Muzica (“Berliner Kunstpreis für Musik”). In acelasi an are loc ultimul lui concert cu Orchestra Scala din Milano, precum si penultimele din cele doar cinci inregistrari ale lui Celibidache, Concertul de Brahms cu Ida Haendel si London Symphony Orchestra. Tensiunile si neintelegerile dintre Celibidache si Furtwangler, precum si Orchestra Filarmonica din Berlin se amplifica.

Un an mai târziu, în 1954, pentru meritul său la refacerea Orchestrei Filarmonice din Berlin după război, Sergiu Celibidache este onorat cu o decorație specială, Crucea de Merit a Republicii Federale Germania. Dar acest an avea să marcheze și o lovitură bruscă în cariera lui Celibidache. Pe 29 și 30 noiembrie a mai dirijat un concert cu lucrări de Ravel, Bartok și Heinz Tiessen (Viziuni) cu Orchestra Filarmonică din Berlin, dar acesta avea să fie ultimul concert cu orchestra din acea perioadă. Căci dupa moartea lui Wilhelm Furtwängler pe 30 noiembrie, orchestra nu l-a ales pe Sergiu Celibidache, ci pe Herbert von Karajan ca nou dirijor șef care nu avea nicio problema in a imortaliza concertele sale, dimpotriva, le sustinea… Abia 38 de ani mai târziu, în anul 1992, s-a ajuns si astfel la împăcare și la alte două concerte cu orchestra.

Pentru Sergiu Celibidache începe de acum o perioadă care a durat decenii, în care a lucrat cu orchestre din toata lumea, preferând să nu se asocieze cu instituții unde s-ar fi confruntat cu rutina ci să aleagă orchestre care îi ofereau libertarea de a își pune în aplicare toate ideile sale și viziunea muzicală.

În 1955, Sergiu Celibidache primeste Premiul Uniunii Criticilor Germani și continuă activitatea concertistică predominant în Italia, unde dirijează de la Orchestra Scala din Milano, la Orchestra Academiei Santa Cecilia din Roma și Orchestra Radio a RAI. De asemenea dirijează concerte in calitate de dirijor-colaborator în Israel si Anglia.

Sergiu Celibidache se întoarce în 1957 în Berlin dintr-un motiv special pentru el si anume acela de a dirija, dirijează concertul festiv în onoarea aniversării de 70 de ani a profesorului și mentorului său Heinz Tiessen cu Orchestra Radio din Berlin. Acest concert include lucrări de Tiessen precum și a 7-a Simfonie de Beethoven.

În anul 1958 au loc primele concerte cu Orchestra Radio din Stuttgart, o orchestră care avea să-i rămană deosebit de dragă.

Sergiu Celibidache rămâne un drumeț neobosit între multe orchestre diferite, începând în 1960 o colaborare cu Capela Regală Copenhaga. Cu această orchestra intreprinde in anul 1961 un mare si mult apreciat turneu in Germania.

Pe 28 iulie 1962 apare în ziarul “Frankfurter Allgemeine” un articol al lui Sergiu Celibidache cu titlul “Înțelepții sunt greu de găsit”, în care tratează detaliat despre budism. Celibidache și-a dirijat atenția spre a crea, în timpul concertelor sale, condițiile optime pentru ceea ce numea el o “experiență transcedentală”. În acest sens a fost influențat de aspecte din zen budism, precum “ichi-go ichi-e”.

În 1963, Sergiu Celibidache devine dirijor invitat și director artistic al Orchestrei Simfonice a Radioului din Stockholm. Pe lângă concertele din Stockholm au loc turnee în Suedia, Danemarca, Germania, Elveția, Spania, Finlanda, Austria, Olanda și Romania.

În anul 1965, Sergiu Celibidache se căsătorește cu Ioana Procopie Dumitrescu, o pictoriță pe care o cunoștea încă din copilăria lui petrecută în România, iar pe 19 iunie 1968 se naște unicul fiu al lui Celibidache, Serge Ioan.

În anul 1966 are loc și prima colaborare cu Arturo Benedetti Michelangeli, care interpreteaza Concertul pentru Pian de Mozart în re minor, KV 466, la Bologna cu orchestra Teatrului de acolo

Pentru angajamentele sale în Suedia și Danemarca, în anul 1970 este numit Cavaler al Ordinului Vasa în Stockholm și i se acordă în Copenhaga Premiul de muzică Leonie-Sonning de către Danemarca.

În 1971, Sergiu Celibidache dirijează la pupitrul orchestrei Radio din Stuttgart concertul jubiliar cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la fondarea orchestrei. Un an mai tarziu, Sergiu Celibidache devine dirijor permanent și director artistic al acestei orchestre și o dirijează în turnee prin Germania, Iugoslavia, Spania, Franta și Austria, până în 1983. Preia în continuare și alte invitații dirijorale, ca de exemplu în 1973 la Orchestra Națională ORTF în Paris. În 1977, în urma unor neînțelegeri, renunță la postul de director artistic al Orchestrei Radio din Stuttgart, rămânând însă atașat ansamblului ca și “dirijor permanent”.

Sergiu Celibidache continuă și cursurile sale de dirijat, care au loc inițial la Trier iar mai târziu la München. În 1978 revine pentru scurt timp în patria sa România, unde dirijează în acel an precum și în următorul, Orchestra Filarmonica George Enescu din București. Tot în același an dirijează și Orchestra Simfonică Yomiuri din Tokyo și în Europa susține concerte cu London Symphony Orchestra și Orchestra de Stat din Rheinland-Pfalz.

Tot în 1978, Sergiu Celibidache este numit profesor onorific la Universitatea Johannes-Gutenberg din Mainz, unde începe o lungă activitate pedagogică. Sergiu Celibidache considera că “a preda este cea mai nobilă activitate umană”. Atunci, pentru prima dată, are loc un seminar despre “Fenomenologia muzicii” condus de Celibidache. El susține de două ori pe an cursurile (până în 1992), accesibile și fără plată pentru toți cei interesați, reușind să atragă o audiență numeroasă atât din țară, dar și din străinătate.

Între timp, Filarmonica din München, care rămâne fără dirijor șef dupa moartea lui Rudolf Kempe în 1976, începe să ia legătura cu Sergiu Celibidache. El ascultă incognito un concert al orchestrei și, finalmente, pe 14 februarie 1979 are loc primul concert cu Filarmonica din München, după nu mai puțin de 10 repetiții. Programul acestui concert a inclus Flautul Fermecat de Wolfgang Amadeus Mozart, Moarte și Transfigurare de Richard Strauss și Concertul pentru Orchestră de Bela Bartok. Concertul a fost un real success, iar Celibidache a fost numit în iunie 1979 dirijor șef al orchestrei și totodată director general de muzică al orașului Munchen.

Din 1980 incepe să susțină și în Munchen cursuri de dirijat.

În anul 1982 are loc primul turneu in Germania cu Filarmonica din Munchen, urmând alte turnee prin Franta, Italia și Spania și concerte la Săptămânile Festive din Berlin.

Sergiu Celibidache – debutul în SUA
Debutul lui Sergiu Celibidache în SUA are loc în anul 1984, cu un curs de orchestră și un concert cu Orchestra de Studenți a Institutului Curtis, din Philadelphia, la Carnegie Hall în New York.

În noiembrie 1985 se dă în folosință noua locatie a Filarmonicii din Munchen, Filarmonica Gasteig din Munchen. Sergiu Celibidache dirijează cu acest prilej și Muzica Funebră “Musikalischen Exequien” a lui Heinrich Schutz.

Orchestra Filarmonicii din München devine renumita si cautata atat in Germania cat si pe plan international, Sergiu Celibidache reușind ceea ce a anunțat de la bun început, deși mulți nu-l crezuseră în stare, anume să formeze o orchestră de renume mondial. De asemenea, ca un rezultat al activității intense de repetiții și concerte a lui Celibidache, în vremurile de vârf, el va susține în München și în turnee până la 80 de concerte pe stagiune. Celibidache era de altfel cunoscut pentru exigența sa și repetitiile sale numeroase și intense.

În 1986, Sergiu Celibidache dirijează în München două premiere, “Lamento di Orlando” de Gunter Bialas și “Simfonia a 3a” de Harald Genzmer. Sergiu Celibidache mai conduce în plus, în 1987 și în anul următor, o Academie Internațională de Orchestră de Tineret la Festivalul de Muzică din Schleswig-Holstein și susține cu orchestra, ulterior, concerte în mai multe orașe.

La implinirea varstei de 75 de ani, Sergiu Celibidache primeste Moneda Aurita de Onoare a orasului Munchen, apoi Nettuno d’oro in Bologna si Acul Aurit de Onoare al orasului Milano.

În 1988, la München, Sergiu Celibidache conduce Premiera Simfoniei “Die Lichtung” (“Luminișul”) de Peter Michael Hamel. Turneele acelui an duc orchestra la Paris, la Festivalul Toamnei în Rouen, la Săptămânile Festive în Berlin, precum și la Festivalul Bruckner in Linz/St. Florian. De asemenea, au loc turnee în Germania și Israel. Concertul de la Moscova cu ocazia vizitei Cancelarului German rămâne un concert de referință în percepția publică, bucurându-se de o apreciere deosebită pentru orchestră și dirijorul său. La fel de importantă este invitația cu un an mai târziu pentru a susține concertul cu ocazia Sărbătorii Naționale a 40 de ani de la înființarea Republicii Federale Germania. Un punct culminant în aprecierea de către lumea muzicală internațională îl constituie în acel an primul turneu în SUA și Canada al lui Celibidache cu orchestra Filarmonicii din München. Și acolo sălile sunt pline, iar concertele sunt preaslăvite de public și presă.

Sergiu Celibidache – un original
Sergiu Celibidache a fost un mare interpret al muzicii post-romantice, fiind recunoscut ca dirijor neîntrecut al simfoniilor lui Anton Bruckner, precum și al impresioniștilor francezi, de la Claude Debussy la Maurice Ravel.

Stilul dirijoral al lui Sergiu Celibidache era foarte original, fiind cunoscut in special pentru varietatea tempo-urilor: astfel, cu cat pasajul muzical era mai bogat si mai complex, cu atat tempo-ul devenea mai lent. Din acest motiv, Celibidache a refuzat înregistrările pe discuri. Numai după moartea sa și cu acordul familiei, EMI Classics și Deutsche Grammophon, au putut face disponibile publicului o parte din cele mai faimoase inregistrari live.

Interpretările sale intense, de un fin echilibru și de o trăire interioară puternică l-au făcut pe Celibidache să devină unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului al XX-lea. Printre alte compoziții, Sergiu Celibidache este autorul unui a cateva simfonii ‘Gradina de Buzunar’, Suita Romana ‘Haz de Necaz’ printre care se include si un mistic Requiem ce va fi dezvăluit intr-o zi .

Sergiu Celibidache a dirijat în premiera “Lament lui Orlando”, Gunther Bialas (1986), Simfonia a-3-a de Harald Genzmer (1986), “Simfonia în trei părţi”, de Peter Machael Hamel (1988), precum și “Undine” și ” Jeux des tritoni “de Hans Werner Henze.

În 1992 revine pentru scurt timp în țară unde este numit membru de onoare al Academiei Române iar în 1994 este numit cetățean de onoare și Doctor Honoris Causa al Academiei de Artă din Iași. Printre alte distincții importante, în 1993 primește Marele Ordin German de Artă “Maximilian”, iar în 1995 este numit Comandor al Artelor și Literelor de către Guvernul Francez.

Sergiu Celibidache a trecut în neființă la 14 august 1996, la reședința sa din comuna La Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret, în apropiere de Paris.

Despre genialul dirijor, Cristian Mandeal mărturisea: “Moştenirea lăsată de Sergiu Celibidache este greu de evaluat, chiar şi astăzi, după 15 ani de la dispariţie. Influenţa sa asupra celor ce i-au stat alături, de aproape sau de departe – imensă, brazda lăsată în arta dirijatului – adâncă, universul gândirii sale muzicale generale – de necuprins… Demola şi întregea totodată, complexa şi ilumina, clătina şi întărea. A fost adulat, temut, respectat şi iubit, iar apropierea de el percepută ca şi contactul nemijlocit cu geniul întruchipat. Raportat la el, totul părea a fi mic, incomplet, fals, inutil, derizoriu. Stabilea legi şi norme, distrugea şi reclădea – demiurgic. Asemenea unui profet deschidea calea spre adevăr, adevărul unic, adevărul său. Era indiscutabil.

Îi datorez imens. M-a înconjurat dintru început cu afecţiune şi gingăşie. Mi-a deschis mintea, m-a luminat şi m-a protejat asemenea unui părinte. Odată ajuns la München – era în septembrie 1990 – s-a ocupat în mod constant şi individual de mine, fără a mă pune în situaţii inconfortabile, fără a mă umili în faţa celorlalţi discipoli (aveam 44 de ani), cu o delicateţe constantă. Credea în mine, în bietul meu talent pe care îl considera ca fiind unic pentru România acelui moment şi încerca să mă ajute să devin mai bun în ignoranţa mea. După o lună, la sfârşitul şederii mele de-acolo, m-a luat în cabina sa şi mi-a arătat programul stagiunii în curs. Figurau acolo şi trei date, 9-10-11 noiembrie, concerte fără programul stabilit, iar la locul dirijorului cu specificarea NN (nenominalizat). Spre stupoarea mea mi-a spus: «Acestea sunt concertele tale. Eu nu voi fi la München în acel timp. E mai bine aşa pentru tine. Şi-acum haide să vorbim despre program. Nu vei avea solist, vor fi recitaluri de dirijor». Au urmat alte reinvitaţii şi multe porţi deschise în întreaga Germanie. Mai târziu mi-a urmărit un concert cu «Rheinland Pfalz Philharmonie» la Mainz, însoţit de întreaga sa clasă de dirijat, fără ca eu să ştiu că se afla în sală. Aş fi murit de inimă. Peste un timp, fiind din nou la München, mi-a spus referitor la concertul pe care îl văzuse: «Ştii, se poate şi-aşa». Cred că l-am considerat ca fiind cel mai mare compliment pe care l-am primit vreodată”.

“Am avut marele noroc şi onoarea de a interpreta multe concerte sublime sub bagheta lui Sergiu Celibidache. Este imposibil să defineşti geniul, dar Celibidache a fost unul dintre acele fenomene rare, care reprezintă un intelect de cel mai înalt rang îmbinat cu o tehnică dirijorală fantastică. Marea lui contribuţie pentru muzică a fost aceea că a gravat o cale într-un teritoriu muzical necunoscut până atunci, o adevărată revelaţie de o calitate şi experienţă unice. Celibidache era capabil, într-un mod fascinant, să interpreteze şi să încorporeze misterul vieţii în eterna enigmă a muzicii”, apreciază Ida Haendel.

Interviu cu Sergiu Celibidache, realizator Radu Gheci

 

Sergiu Celibidache – un muzician universal, care nu a încetat niciodată să se considere român – , spunea despre discuri că sunt „clătite cântătoare“. Nu-i plăceau înregistrările: considera că ele reduc muzica la două dimensiuni şi elimină spontaneitatea. Aşa că a înregistrat, de fapt, foarte puţine discuri, la începutul carierei. După moartea sa, cu acordul familiei Celibidache, au fost produse câteva serii de CD-uri şi DVD-uri cu unele dintre concertele sale mai vechi. Prin urmare, înregistrările cu Sergiu Celibidache – spre deosebire de discurile altor dirijori, care au înregistrat sistematic „integrale“ ale unor mari compozitori – sunt rarităţi. De aceea, sunt foarte preţioase – în ciuda „dispreţului“ manifestat de Maestru faţă de aceste forme de a „conserva“ muzica.

A compus patru simfonii:
Concert pentru pian şi orchestră
Suita pentru orchestră
Recviem
Taschen Garten etc., lucrări elaborate în etapa studiilor la Berlin, cenzurate de autor de la execuţiile publice.

A fost distins cu:
premiul danez „Leonie-Sonning” (1971)
titlurile de Director Onorific al Filarmonicii „George Enescu” din Bucureşti (1990)
profesor-onorific al Berlinului (1991)
Cetăţean de Onoare al oraşului Munchen (1992)
Membru de onoare al Academiei Române din Bucureşti (1992)
Marele Ordin german al Artelor „Maximilian” (1993).

Surse:
autori.citatepedia.ro
cotidianul.ro
realitatea.net
tvrplus.ro
adevarul.ro
crispedia

Autor: Maria Dumitrache