Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu), gazetar, poet, monah român, călugăr

3 august 2017, ora 09:30, in categoria Atelier literar, Maria Dumitrache

“Spre oglinzi, spre inimi, larguri, spre somnul scut din cer,
pe argintăria harfii, visul, degete mi-l frâng,
străvezii suiri de sunet, “fuga” ploilor ce plâng
presimţirile din peşteri, Evul Omului stingher.
Luna mare-n crucea vremii, prin răsunet să opresc,
ca din cupa ei de ceară, mierea de mir pe văzduh
să răstorn cu zvon de strună, sub botezul nefiresc
să zăriţi prin zmalţ de aur faţa semnelor de duh.”
(Omul cu harfă)

S-a născut la 1896 , în Bucureşti , este pseudonimul literar al lui Alexandru Teodorescu , gazetar, poet, monah român din perioada interbelică , cunoscut şi sub numele monahale de – Monahul Agaton de la Mânăstirea Antim, Daniil de la Rarău . Din 1948 , când s-a călugărit , duhovnic i-a fost Ilie Cleopa . Sandu Tudor este iniţiatorul grupului “Rugul Aprins ” de la Mânastirea Antim .

Sandu Tudor este un autor pe cale de a fi redescoperit, astăzi. Din anii ’50 şi până la jumătatea anilor ’90 nu s-a mai publicat sau reeditat nimic din creaţia lui. Doar câteva imne acatiste purtându-i semnătura circulau în medii destul de restrânse, sub formă de samizdat. De-abia după 1990, două edituri şi-au conjugat sarcina de a restitui opera acestui scriitor, pe cât de interesant, pe atât de ignorat. După o primă lectură, putem spune că Sandu Tudor are numeroase  elemente comune cu V. Voiculescu şi cu Mihail Avramescu. De unul îl apropie filonul de simţire tradiţional, pentru care află modalităţi de expresie neaşteptate, iar de celălalt atitudinea epatantă, spiritul avangardist, gestul surprinzător şi o percepţie destul de aparte a canonului modern, în virtutea căreia ajunge să îmbrăţişeze, la un moment dat, una dintre cele mai lipsite de echivoc forme de vieţuire creştină: monahismul.

Atât scrierile sale, cât şi mărturiile celor care i-au fost în preajmă, lasă să se înţeleagă că ar fi fost un adevărat aventurier al extremelor duse până dincolo de limita posibilului şi imaginabilului. Traseul său s-ar încadra cu succes, în ciuda câtorva scandaluri publice şi a virajelor absolut spectaculoase, într-o colecţie “Apophtegmata Patrum contemporană” . În ceea ce ne priveşte, opera lui Sandu Tudor este deosebit de importantă din cel puţin trei motive: mai întâi, pentru că dă seama de o experienţă liturgică a Scripturii; în al doilea rând, pentru că valorifică procedee de hermeneutică tradiţională; în fine, pentru că unele dintre creaţiile sale au fost acceptate de către Biserica Ortodoxă Română în corpusul ei liturgic, bucurându-se astfel de statutul de sacralitate specific textelor de cult.

 

«De ce ne rugăm?
Din dragoste faţă de Dumnezeul nostru: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta, din tot cugetul tău”.
Pornirea aceasta de dăruire întreagă Ivii Dumnezeu, Care El însuşi este Dragoste, ea ne face să ne rugăm. Aceasta e cea dintâi şi cea mai mare poruncă pe care Mân-tuitorul o dă. Iar dacă la aceasta se adaugă, drept încheiere, şi o a doua parte, care spune: „iar pe aproapele tău să-1 iubeşti ca pe tine însuţi”, aceasta vine din faptul că „totul” trebuie să fie cuprins, pătruns şi înecat în Marea Dragoste, care este Dumnezeu. Şi astfel, Dumnezeul Dragoste şi Dragostea lui Dumnezeu în noi, una fiind unite, se vădeşte totuşi pentru fiecare în parte, ca o îndoită dăruire de sine: cea a dragostei faţă de aproapele şi cea a rugăciunii. „Acestea două cuprind toată legea şi proorocii ».

( Caiete – Catehismul Rugăciunii )

Sandu Tudor provenea dintr-o familie de magistraţi. Tatăl său fusese preşedintele Curţii de Casaţie din Ploieşti, înainte de 1914. Începutul primului război mondial îl află ca elev în ultimul an de liceu. În 1914 este mobilizat, iar doi ani mai târziu pleacă pe front, ca sublocotenent. Nu va fi demobilizat până prin 1921, când se stabileşte în Bucureşti unde, hotărât să devină pictor, se înscrie la Academia de Arte Frumoase. Proiect pe care îl abandonează în favoarea unei cariere de ofiţer în Serviciul Maritim Român şi, vreme de doi ani, pare a-şi fi aflat rostul colindând mările şi oceanele lumii.

Dar în 1924 revine la Bucureşti pentru a relua preocupările universitare. Studiază, acum, literele, filosofia, teologia. În acelaşi timp, lucrează ca profesor suplinitor în Pogoanele şi ca … aviator. Era pilot de încercare! Pe deasupra, în 1925 debutează cu un volum de poeme,”Comornic”, căruia C. Gane îi scrie o întâmpinare în termeni elogioşi, dar G. Călinescu îi va contesta orice valoare literară. Tot atunci, remarcat de Nichifor Crainic, începe să colaboreze regulat la “Gândirea”. Mai publică în “Contimporanul”, “Convorbiri literare”, “Cuvântul literar artistic”,”Mişcarea literară”, “Ritmul vremii” etc .

 

«Din golful din sinea Ta, Duh, Paraclit purcezător,
rotund lunecând în ocoale stihia pe al noulea zbor,
în al lumii miez orb, văduvit de-naltele stele polare,
Te strângi în scăpărări, Te culegi, mic sâmbur de stea urcătoare
Pe vârfuri să Te am, mi Te-ai dat, zărit prin zările scăzute,
în larguri uşure legănat de marea-ndoielii tăcute,
să-mi port nălucirea de nava pe care peste vremuri îmi duc
făptura de raiuri bolnavă, stânjenită de visul năuc.»
(Hipostaza rusaliilor)

Anul 1929 pare a fi fost un an decisiv pentru Sandu Tudor. Citind o serie de reportaje publicate în Franţa, de către o ziaristă cu mult piper pe limbă, care susţinea că ar fi străbătut Athosul travestită în bărbat, viitorul ieroschimonah decide să întreprindă şi el o vizită la Sfântul Munte. Ajunge la destinaţie ca orice jurnalist modern pus pe dezvăluiri spectaculoase, animat mai degrabă de senzaţionalul posibilelor sale descoperiri, decât de doruri duhovniceşti. Dar expediţia lui se preschimbă, treptat, într-un adevărat traseu iniţiatic. Arhimandritul Roman Braga şi-l aminteşte povestind cum, în Muntele Athos, începuse să facă metanii din interes, ca să treacă drept pelerin evlavios, însă ceva din el se transforma tainic, treptat . Sunt experienţe descrise ulterior în “Cartea Muntelui Sfânt” şi în “Marea Noapte de Aur a Maicii Domnului” – adevărate cartografii ale unei nebănuite până atunci zone spirituale. Se vorbeşte aici despre urcuşul purificator, descoperirea centrului, aflarea aducătoare de mântuire a inimii şi a rugăciunii isihaste. Călătoria este presărată cu întâlniri esenţiale (tânărul valah, Monahul Averchie, Schimonahul Elisei, domnul Alecos, Părintele Gordie, etc.) ce pregătesc pelerinul pentru marea întâlnire cu Muntele Sfânt – prezentat aici ca metaforă pentru propria-i inimă. Va fi fost probabil, acesta, momentul convertirii lui depline.

“Faţă de scepticismul şi conformismul burghez, care stăpâneau totul în epoca celor dintâi ani ai copilăriei şi şcolăriei mele, credinţa şi clarităţile ei mi s-au descoperit ca un suport de nezdruncinat şi ca un adevărat eroism”-urma să scrie el mai târziu .

Muntele, ascensiunea, centrul, inima devin, de acum, locurile predilecte ale creaţiei lui, imaginile-simbol, icoanele pe care le va regăsi surprins în tratatele isihaste şi prin intermediul cărora va alege să-şi exprime, de aci înainte, căutările înfrigurate, căderile, descoperirile, regăsirile.

La începutul anilor ’30 nu se mai împacă cu orientarea revistei “Gândirea”. Fără prea multe regrete, se desparte de gândirişti şi întemeiază o revistă proprie, “Floarea de foc”. Apoi, la 1 decembrie 1933, tipăreşte şi un ziar în paginile căruia îşi propune să promoveze Ortodoxia în dimensiunile ei duhovnicească şi socială, înrădăcinate în orizontul liturgic. Este vorba despre “Credinţa”, aghioritic subintitulat “Ziar independent de luptă politică şi spirituală”. Încurajează o critică acidă la adresa religiozităţii decorative, devenită prin abuz rezervor pentru ideologia extremei drepte româneşti din epocă. Chiar şi prietenii lui cei mai apropiaţi mărturisesc că era greu de suportat, ca publicist, datorită felului său de a-şi exprima ideile foarte direct, lipsit de menajamente. Utiliza un limbaj violent şi mergea până la şantaj, uneori. Din acest motiv este chemat adesea în instanţă, iar un Alexandru Tell, de exemplu, ajunge până acolo încât îl provoacă la duel. Dacă observă cineva că publicistica lui din această perioadă are o coloratură destul de pronunţat stângistă, nu se înşeală . Oricât ar părea de surprinzător, Sandu Tudor nutrea faţă de această zonă a politicului o atitudine mai mult decât simpatetică.

 

«Omul cel duhovnicesc, prin iubire sfântă, se uneşte lui Dumnezeu în trei chipuri: printr-un chip potrivit firii, al doilea, potrivit harurilor şi al treilea, potrivit împlinirii de slavă.
Unirea prin natură, har şi slavă este unire prin mijlo-ciri, fără mijlociri şi, în sfârşit, fără vreo deosebire sau îm-părţire.
Nicio făptură nu poate fi, nici ajunge sfântă până la punctul de a-şi pierde natura creată şi a ajunge în acest chip Dumnezeu: aceasta e de asemenea adevărat până şi pentru sufletul Domnului nostru Iisus Hristos, care ră-mâne în veşnicie făptură şi deosebit de Dumnezeu13; to-tuşi noi trebuie toţi să ne ridicăm mai presus de noi în-şine în Dumnezeu, aşa ca să fim un duh cu El în dra-goste, dacă voim să ajungem la fericire.
Mijlocirile care unesc pe om cu Dumnezeu sunt ha-rul, Sfintele Taine, virtuţile teologale şi o viaţă potrivită poruncilor dumnezeieşti. Aceasta implică moartea faţă de păcat şi faţă de lume şi a oricărei dorinţe dezordonate a firii.
Foarte rari simt cei ce pot să se unească lui Dumnezeu fără mijlocire, fiindcă pentru aceasta trebuie să te ridici în Dumnezeu şi să mori faţă de tine însuţi şi faţă de toate înfăptui-rile tale. Toate puterile sufletului trebuie să se piardă în Dumnezeu pentru a fi transformate de El. Trebuie să tră-ieşti şi să lucrezi to chip virtuos şi să mori în Dumnezeu din-colo de orice acţiune. Viaţa perfectă stă to această mişcare îndoită. Omul lăuntric care a atins viaţa contemplativă nu mai găseşte nici un mijlocitor între Dumnezeu şi el, afară de cugetul său iluminat şi dragostea sa activă. Datorită lor, omul se uneşte lui Dumnezeu şi ajunge una cu El, dar din-colo de ele, el e înălţat într-o viziune simplă şi în pace, to dragostea esenţei. Acum el e „un singur duh şi o singură dragoste cu Dumnezeu”.

Această triplă unire a omului cu Dumnezeu o desco-peri citind Rugăciunea Sacerdotală a lui Hristos.
Hristos aci a făcut o rugăciune întreită. El cere mai întâi unirea cu El, aşa ca să aflăm limpezimile pe саге I le-a dat Tatăl (.loan 17,24: Tată, vreau ca unde sunt cei pe care Mi i-ai dat să fie de asemenea cu Mine, aşa ca ei să vadă slava Mea, slava pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit mai nainte de întemeierea lumii.”).
Apoi El ne cere să fim to noi şi noi să ne unim cu El (loan 17, 21: Aşa ca toţi să fie unul cum Tu, Tată, eşti to Mine şi cum simt Eu în Tine. Aşa ca şi ei asemenea să fie unul în Noi ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis).
El cere, to sfârşit, ca toţi cei iubiţi ai Lui să sfârşească în unul, aşa cum El însuşi e unul cu Tatăl (loan 17,22: „Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi suntem una”).
E o gândire dătătoare de viaţă, vitală, care atinge, tămăduieşte şi mântuie. Gândirea cugetului nostru cel mai adânc, un fel de simţ dumnezeiesc prin care câştigăm, se poate spune, senzaţia Absolutului. Simţirea Harului lui Dumnezeu. De altminteri, această gândire vie se realizează prin adunarea simţurilor la lăuntru. Gândirea noastră câştigă astfel putere de a prinde, de a sesiza. Toate simţu-rile adunate în centrul lor ajung să-şi câştige caracterul lor absolut de simţ al evlaviei. Cum spune Novalis: Orice senzaţie absolută e religioasă. Descoperim astfel că orice gândire în rădăcina ei absolută e religioasă. Iar orice gân-dire cu adevărat religioasă nu e propriu-zis o gândire ori-ginală a omului, ci o gândire a lui Dumnezeu regăndită prin om. Viaţa noastră, în ceea ce are ea mai real şi mai sacru, se arată drept cinstea de a regândi gândurile lui Dumne-zeu. Fără îndoială, omul prin cruce, prin durerea şi nă-dejdea lui intimă, îşi răscumpără titlul său de nobleţe umană. în Rugăciunea Sacerdotală a Mântuitorului des-coperim această lege dumnezeiască a vieţii: Totul e o problemă de vrednicie lăuntrică, de deschidere de bună-voie a inimii omului la înrâurirea „Cuvântului lui Dum-nezeu”. Receptivitate religioasă.
O sinergie, asociere din dragoste cu Domnul. Cre-dinţa care mântuie e astfel un fruct exclusiv al Harului lucrând în sufletul omului, ca o mişcare care se naşte din întovărăşirea hotărârii libere a omului la lucrarea suve-rană a Duhului lui Dumnezeu.
La sfârşitul Cinei de Taină, după ce a spălat picioarele Apostolilor şi după ce şi-a dat Cuvântul despărţirii, Domnul S-a recules nainte de a ieşi pentru a trece Ce-dronul şi a intra ta Grădina Ghetsimani, Hristos a ridicat ochii la cer şi а zis rugăciunea cunoscută ca Rugăciunea Sacerdotală, Rugăciunea de taină, Rugăciunea Aminului. »
( Caiete – Rugăciunea Sacerdotală a lui Hristos )

“În 1930  – după cum scria la puţină vreme după intrarea în monahism – , creştinismul activ şi deschis spre problemele de cugetare filozofică şi socială de stânga mă hotărăşte să scot ‘Floarea de Foc’, în jurul căreia se grupează un număr de tineri scriitori, atât creştini, cât şi comunişti […] Revista este un adevărat şi îndrăzneţ organ de avangardă. Mai mult încă. Fără a mă abate deloc de la convingerile mele creştine, dar de stânga, colaborez activ la lupta clandestină a comuniştilor, cu care am legături directe.”
Într-adevăr, va tipări ilegal, împreună cu o seamă de prieteni comunişti, un “Buletin Antifascist”, iar în 1932 doar Siguranţa îl împiedică să viziteze Moscova. Activitatea ziarului “Credinţa”, unde publicau între alţii şi Zaharia Stancu, Cicerone Theodorescu, Eugen Jebeleanu, N. Carandino, Paul Caravia, va fi suspendată în 1938, în timpul ministeriatului lui Octavian Goga.

În România anilor ’30, Sandu Tudor devenise o figură absolut insolită: după un divorţ chiar violent de gândirism şi de extrema dreaptă ajunse la apogeu, face Puterii o opoziţie radicală de pe baricadele firavelor, pe atunci, grupări comuniste. Dezaprobă naţionalismul fascist, detestă antisemitismul şi socoate burghezia în general drept clasa responsabilă pentru decăderea spirituală a omului, pentru erodarea valorilor şi a ierarhiilor tradiţionale în folosul obezilor nevrotice ale averii. O gândire de tipanarhist? Marxist? Sau, mai degrabă, o judecată destul de aspră,ce-i drept, a civilizaţiei contemporane, venită din zona unui existenţialism creştin prezent, iată, şi în România interbelică, într-un moment când cadrele convenţional consacrate ale veacului îşi vădesc neputinţa?

“Viaţa noastră – îşi va nota el gândurile – cu datoriile şi drepturile ei nu se mai întemeiază pe marile şi cereştile principii ale sfinţeniei şi ale nobleţei, ci pe principiile celei mai mari satisfacţii şi fericirii imediate pământeşti.Viziunea raiului şi fericirii materialiste care pune din ce în ce mai mult stăpânire peom a răsturnat toate valorile vieţii.”

 

«Rodul rugăciunii este dragostea, dumnezeiasca dra-goste – (care nu e sentimentalismul omului de păcat); dragostea dumnezeiască nu este decât harul agonisit în lăuntrul fiinţei noastre (ajungem un izvor de dragoste). Fiindcă, aşa cum lămureşte unul din marii dascăli şi pă-rinţi filocalici, Preasfinţitul Diadoh din Foticeea, dragos-tea nu e numai o tresărire, o mişcare a sufletului, ci mai este încă şi darul cel necreat, „o energie dumnezeiască” – putere care „înflăcărează fără încetare sufletul şi îl ţine unit cu Dumnezeu prin virtutea Duhului Sfânt” (Cuvân-tările ascetice, cap. 16, p. 43; pag. 111,479).
Dragostea nu este din această lume, fiind numele în-suşi al lui Dumnezeu. Dumnezeu dragoste este. Pentru aceea este tot ce poate fi mai negrăit, mai de nedestăinuit. Atât Dragostea în sine, cât şi lucrarea ei. Aşa cum ne vor-beşte Sfântul loan al Scării: „Cuvintele despre dragoste stmt cunoscute de către îngeri – spune el – şi chiar ei le cu-nosc numai to măsura iluminării lor” (de către har) (Scara Raiului, tr. XXX, P. G., t. 88, col. 1156 A). „Tu mi-ai rănit sufletul, o, Dragoste, şi inima mea nu mai poate să îndure vâlvătăile tale. înaintez căutându-te.” (Idem 1160 B)
Iar Sfântul Simeon Noul Cuvântător de Dumnezeu strigă: „O, Sfântă Dragoste, cela ce nu te cunoaşte nu a putut gusta dulceaţa binefacerilor tale (preschimbătoare) pe care singură trăirea încercată ne-o descoperă. Dar cela care te-a cunoscut sau care a fost cunoscut de către tine, îndoială nu mai poate avea întru sine. Fiindcă tu eşti to-înflăcărezi şi învâlvorezi cu totul inima mea de o necovâr-şită iubire. Tu eşti Doamna Profeţilor, Moştenitoarea Apostolilor, puterea Martirilor, inspiraţia Părinţilor şi a Dascălilor Bisericii, desăvârşirea tuturor Sfinţilor. Şi tu mă pregăteşti şi pe mine însumi; tu, Dragoste, pentru adevă-rata slujire a lui Dumnezeu.”
Desluşim de aci ceea ce teologia noastră, a Răsăritu-lui, învaţă: că unul este darul şi altul este Dăruitorul, u-nul harul cel necreat şi alta persoana Duhului Sfânt Care îl comunică.
Aceasta o spunem pentru înţelegerile mai adânci ale Dragostei.
Duhul Sfânt este numit Dragoste El însuşi, pentru că El are calitatea de Dăruitor al dragostei harice, Izvor al dragostei în noi, Cela ce ne face să fim părtaşi la această desăvârşire supremă, mai presus de toate, desăvârşirii fi-rii comune a Sfintei Treimi. (Apusenii fac din Duhul Sfânt dragoste ipostatică, adică ceea ce uneşte pe Tatăl de Fiul.)
Fiindcă Dragostea este „însăşi viaţa firii dumnezeieşti” aşa cum spune Grigorie de Nyssa (De anima et resurrectione, PG, th. 6).
Dragostea aparţine naturii comune a Sfintei Treimi.
Dragostea e duhovnicească, dragostea nu e deci crea-tă, ea nu e o însuşire accidentală a cărei existenţă atârnă de substanţa noastră creată, ci un dar necreat, o energie dumnezeiască, la care şi prin care, noi suntem părtaşi în chip real la firea Sfintei Treimi.
„Dragostea vine de la Dumnezeu” spune Sfântul loan. Dar această dragoste-dar-dumnezeiesc presupune, după Sfântul Vasile cel Mare, o dispoziţie proprie firii create, o sămânţă, o putere de dragoste a fiinţei omeneşti, chemate a atinge desăvârşirea sa în dragoste (aşa a fost creat, pentru dragoste).

„Dragostea-dar-dumnezeiesc desăvârşeşte natura o-menească până a o face să se descopere în unitate şi identitate cu firea dumnezeiască prin har”, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul (De ambiguis).
Dragostea faţă de aproapele este o revărsare şi sem-nul câştigării adevăratei dragoste de Dumnezeu. „Sem-nul sigur după care se pot recunoaşte cei ce au ajuns la această desăvârşire este următorul – după Sfântul Isaac Şirul: dacă de zece ori pe zi pe unii ca aceştia îi dai flăcă-rilor pentru dragostea lor faţă de aproapele, aceasta nu li se pare îndeajuns.” „Cunosc un om, zice Simeon Noul Teolog, care dorea cu aşa o ardoare mântuirea fraţilor săi că adesea cerea lui Dumnezeu cu lacrimi arzătoare din toată inima sa şi belşug de zel vrednic de Moise, ca fraţii săi să fie mântuiţi cu el, sau să fie şi el condamnat cu ei. Căci el era legat cu ei în Duhul Sfânt cu aşa legătură de dragoste, încât el nu ar fi voit nici să intre în împărăţia cerurilor dacă ar fi trebuit pentru aceasta să fie despărţit de ei.”
în dragostea către Dumnezeu fiecare persoană ome-nească îşi găseşte desăvârşirea; dar persoanele nu pot a-junge la desăvârşirea lor fără ca unitatea firii omeneşti să se împlinească. Dragostea de Dumnezeu va fi deci legă-tura cu dragostea către aproapele.
Această dragoste îl va face pe om asemenea lui Hristos, va fi unit prin firea lui cea curată cu omenirea întreagă, se va reuni în persoana sa creatul cu Creatorul, omenescul şi harul îndumnezeitor. Aleşii, uniţi cu Dum-nezeu, ajung în starea de om desăvârşit, la măsura statu-rii desăvârşite a lui Hristos, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel (Efes. 4,13).
Această ajungere asemenea lui Hristos e starea de la sfârşit la care se ajunge, calea care duce aci e viaţa în Hristos. Această viaţă în unitatea trupului lui Hristos dă fiecărui om în parte toate condiţiile necesare pentru a agonisi harul Duhului Sfănt, adică pentru a participa la însăşi vi-aţa Sfintei Treimi, la desăvârşirea care e dragostea.
Dragostea nu e despărţită de cunoaştere, ea e gnoză. E ceva a cunoaşterii personale fără de care calea spre unire ar fi oarbă, fără scop sigur, „o asceză iluzorie, în-chipuită” cum zice Sfântul Macarie Egipteanul. Viaţa as-cetică în afară de gnoză (cunoaştere) nu are nici un preţ, spune Sfântul Dorotei: numai în viaţa spirituală (duhov-nicească), mereu conştientă, clară, măsurată, o viaţă în legătura, în împărtăşirea neîntreruptă cu Dumnezeu, poate transfigura (schimba la faţă) firea noastră, făcând-o asemenea firii dumnezeieşti, să fie părtaşă luminii ne-create a harului; după pilda lui Hristos, Care S-a arătat ucenicilor îmbrăcat în slava necreată pe Tabor.
„Gnoza”, cunoaşterea personală, creşte în măsura în care firea se transformă intrând în unire mai strânsă cu harul îndumnezeitor. într-o persoană perfectă nu va ră-mâne loc „inconştientului”, instinctivului, involuntaru-lui: totul va fi pătruns de lumina dumnezeiască potrivită persoanei omeneşti, devenită propria sa virtute prin da-rul Duhului Sfânt. „Drepţii vor străluci ca soarele în îm-părăţia lui Dumnezeu” (Matei 13,43). »
(Caiete – Rodul rugăciunii : Sfânta Dragoste )

«Prevestire din cristalul heruvicelor guri,
migala cărturăriei în pergament Te-a închis,
ca la ceasul crucial, să Te sui din Scripturi
scris în trupul omenesc ca o sabie în vis.
Pironită în lemn-mort floarea-Ţi frântă din toartă,
cu mâni reci de oseminte sihaştrii o cer,
pe când dreaptă privirea pruncească Te poartă
licărire din inima înclinatului cer.»
(Hipostaza logosului)

Divorţul de dreapta politică şi adoptarea unei poziţii definită după criterii stângiste, fără abandonarea crezului creştin, nu are în sine nimic contradictoriu. Asemenea lui Harnack, de exemplu, Sandu Tudor considera că creştinismul nu poate produce nici un “mit” politic, nici un fel de utopie, dar poate oferi fundamentele necesare pentru constituirea unei etici a schimbărilor sociale. Harnack însuşi discutase posibilitatea unui comunism creştin, născut din potenţarea în sens soteriologic a valorilor critice ale acestuia. Desigur, Sandu Tudor nu va dezvolta de aici o teorie riguroasă, asemenea lui Harnack, iar atitudinea sa politică va fi percepută ca un gest contradictoriu sau, în cel mai fericit caz, epatant.

Un an mai târziu, Sandu Tudor este concentrat şi trimis din nou pe front. Revine în 1941, când i se încredinţează conducerea unei şcoli tehnice de moto-mecanizare, dar în 1942 este arestat de către Siguranţă, împreună cu alţi scriitori de stânga, şi închis la Târgu-Jiu. Întors acasă de-abia prin 1944, îşi află familia răzleţită astfel că decide să îmbrăţişeze viaţa monahală. În 1945 este primit ca frate la mănăstirea Antim, unde va fonda gruparea isihastă “Rugul Aprins”. Este vorba despre un grup de studiu, conferinţe şi practică a rugăciunii lui Iisus, frecventat de studenţi în teologie, filosofie, arte, litere, dar şi de personalităţi ale inteligenţiei bucureştene din epocă: Ion Marin Sadoveanu, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Anton Dumitriu, V.Voiculescu, Pr. Dumitru Stăniloae, Dr. G. Dabija, Arhimandritul André Scrima, Constantin Joja, Mihail Avramescu, etc.

 

“După obişnuitul început:

Condacul 1

Cine este Aceasta, ca zorile de albă şi curată?
E Împărăteasa rugăciunii, e rugăciunea întrupată.
Stăpână Porfirogenetă şi Doamnă a dimineţii,
Logodnica Mângâietorului, Preschimbător al vieţii,
spre Ţine noi alergăm, arşi, mistuiţi de dor!
Ia-ne şi pre noi părtaşi ai sfântului munte Tabor.
Şi fă-Te şi nouă
umbră şi rouă,
Tu, adumbrirea de har,
să-şi afle firea
noastră înnoirea
dintru plămadă de har.
Ca să-Ţi strigăm cu toată făptura
într-o deplină închinăciune:
Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune.

Icosul 1

Cincizeci veacuri, să-mplinească
prin Avraam şi prin David,
spiţa Ta proorocească
cerurile a obosit
cu lacrimi şi plecăciune;
hărăzind neprihănit
carnea Ta din rugăciune, vajnic Rug nemistuit.
Focul Sfânt în Tine cântă
ca-ntr-o floare de slăvire.
Firea prin Tine cuvântă
dorul ei de izbăvire.
Şi eşti Doamnă Ipostasul
laudelor suprafireşti;
încât noi prinşi de extazul
dragostei dumnezeieşti
aşa să ne sune glasul:
Bucurã-Te, rod învăluit cu sinaitic soroc;
Bucură-Te, Tu ce-ai zămislit Zălogul de foc;
Bucură-Te, vohod de Scripturi al Unicului-Cuvânt;
Bucură-Te, muzical organ al Duhului Sfânt;
Bucură-Te, meşteşugul ceresc de mânecată mântuire;
Bucură-Te, filosofia cea vie de dreaptăîndumnezeire;
Bucură-Te, rug al răirii cum altul nu se mai poate;
Bucură-Te, unitate şi salbăa simboalelor toate;
Bucură-Te, strunăşi sunet, arcuş şi alăută;
Bucură-Te, trup şi întrupare de veselie neîncăpută;
Bucură-Te, încântare ce ai învins a Lumii deşertăciune;
Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune.”
(Imn catist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu)

“Rugul Aprins” întrunea, în general vorbind, oameni care avuseseră destule prilejuri să cunoască soarta credinţelor preschimbate, prin instituţionalizare, în ideologii. Atunci când încearcă să schiţeze un posibil portret al intelectualului de la Antim, Părintele André Scrima îl descrie foarte sugestiv ca fiind “la intersecţia între un anumit sens al tradiţiei şi un nonconformism activ: categorii existenţiale nicidecum contradictorii, îngemănate dimpotrivă,dincolo de evidenţe, printr-o afinitate ce nu are nevoie de demonstraţii justificative”.

Majoritatea celor ce se întâlneau aici trăiseră experienţe întrucâtva similare celei încercate de către Sandu Tudor, la finele perioadei sale gândiriste. În optica lor, distincţia dintre Tradiţie şi tradiţionalism era clară. Acesta din urmă se asocia unui conservatorism naţionalist nu întotdeauna roditor, inevitabil supus vremurilor, ornamentat prolix cu elemente etno-culturale şi, ceea ce era mai grav, impus cu obstinaţie zgomotoasă, în ciuda evidenţelor, ca panaceu suprem, dar eşuând dezastruos, atât în planul politic, secular, cât şi în cel spiritual.Tradiţia  este “trăită în credinţă şi deschisă totodată universalităţii culturii” . Tradiţia depăşeşte timpul şi locul în dumnezeindu-le şi motivează, la o adică, atitudini de frondă la adresa ideologiilor şi tradiţionalismelor vremii, atunci când acestea tind să o substituie. Împreună, aceşti intelectuali studiau scrierile paisiene de la Neamţ, diata Stareţului Gheorghe de la Cernica, învăţăturile Sfântului Vasile de la Poiana Mărului, cărţile Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigorie Sinaintul, Ioan Scărarul încredinţaţi, după îndemnul lui Vasile de la Poiana Mărului, că în vremuri de împuţinare a învăţătorilor duhovniceşti, studiul textelor patristice poate suplini, în bună măsură, absenţa fizică a maeştrilor . Căutau o cale de supravieţuire spirituală într-o epocă de faliment a dreptei europene şi de spoliere a individului, în beneficiul colectivismului biruitor, de stânga. Metoda le-o va oferi, în cele din urmă, providenţialul şi totodată enigmaticul Părinte Ioan Kulîghin, aflat în pribegie alături de Mitropolitul de atunci al Rostovului. El le aduce Sbornicul, îi iniţiază în rugăciunea inimii şi le descoperă Ortodoxia în expresia ei isihastă. Atunci când este constrâns să plece în patria sovietelor, unde va şi dispărea fără urmă, Părintele Ioan îl lasă ca urmaş întru călăuzire tocmai pe Sandu Tudor Mitropolitul Serafim consideră grupul de la mănăstirea Antim ca pe un moment de renaştere filocalică românească, survenit într-o perioadă de profundă criză şi de confuzie .

Fără a şi-o propune în mod programatic, “Rugul Aprins” se manifestă ca o mişcare corozivă la adresa canoanelor momentului. Pe urmele călugărului Ioan Kulîghin, Părintele Daniil şi intelectualii ce se întâlneau la Antim discutau despre maladiile spiritului modern, despre deşertăciunea cunoaşterii strict raţionale şi încercau să conştientizeze sensurile profunde ale procesului de substituire a valorilor ce se desfăşura sub ochii lor. De asemenea, împărtăşeau credinţa în necesitatea de a respinge stereotipia din chestiuni ce ţin de spirit şi căutau simplitatea inimii. Din “Meditaţiile duhovniceşti”, publicate în volumul “Taina Rugului Aprins”, este evident că aici stereotipia era asociată mereu cu sterilitatea, pe când efortul de “simplificare” a inimii, adică de concentrare a ei asupra esenţelor şi de unire a ei cu mintea, era privilegiat ca aducător de roade spirituale bogate. Modelul propus, prin iniţierea în practica rugăciunii inimii, este unul fără îndoială soteriologic. Omul care se roagă neîncetat, în taina inimii sale, este asemenea înţeleptului ce-şi durează casa pe stâncă. Nimic nu-l mai poate sminti.

 

Condacul al 8-lea

Împăreasã, Doamnã Preasfântã,
Maicã neispititã de nuntã,
Tu esti singura inimã de om întru care nescãzut
Numele de mãrire cântã,
din tot rostul lui cel viu si neprefãcut.
Cununa laudelor o ai pentru aceasta Preacuratã
fiindcã în Tine doar, ca niciodatã
inima omului,cu inima Domnului
au bãtut si bat laolaltã.
Rugãciunea ca un ornic al gândului si al cerului
curge la lãuntrul Tãu
si se-ngeamãnã cu limpedea ectenie a misterului
lângã dragostea lui Dumnezeu.
O, Tu, Cãrutã de Luminã neîntinatã
ne-ntrecutã, ne-nseratã!
Îmbuneazã-ne si pre noi cu darurile inimii, Binecuvântatã!
Si asa înzestrati si vrednici,
ca unei Biserici,
din toatã fiinta Tie ne vom da
ca drept si sfânt sã putem cânta: Aleluia!

Icosul al 8-lea

Maicã a Domnului, Inimã de Luminã,
Maicã a Domnului, Inima pãmântului,
Maicã a Domnului, Inimã fãrã vinã,
Maicã a Domnului, Inima Cuvântului!
Cãtre Tine râvnim rusinati si scãzuti
cu sufletul apus si genunchii frânti,
Cã de atâta pacoste de pãcat,
inima ni s-a învârtosat
cum e steiul cremenii albastre, mohorâtã nespus.
“Lãsatu-ne-a pe cãile mintii noastre
Domnul sã umblãm.
“Ne atârnã prin pâclã gândul rãpus.
Dar, iatã, acum cãtre Tine ne plecãm
Maica lui Iisus,
îmbrãtiseazã-ne ca pre niste pietre ale vietii
dornice de izvoarele diminetii
diminetii neînserate,
si înviazã-ne cu inimi noi si curate
ca sã-Ti cântãm:
Bucurã-Te, arca de aliantã a sufletului meu;
Bucurã-Te, cufãr ferecat cu Numele lui Dumnezeu;
Bucurã-Te, corabie vie ce plutesti peste talazurile lumii;
Bucurã-Te, sicrias ferit de toate zãdãrniciile humii;
Bucurã-Te, tronule pre care viata se întemeiazã;
Bucurã-Te, cutie de cântec prin care sunã o razã;
Bucurã-Te, naos cuprinzãtor al tuturor slujirilor de har;
Bucurã-Te, chivot de gând al prea duhovnicescului altar;
Bucurã-Te, hram al cerurilor, în care mintea-i liturghisitor;
Bucurã-Te, sipet de foc în pieptul nostru al tuturor;
Bucurã-Te, Bisericã preadoritoare treimic sã se cunune;
Bucurã-Te, Mireasã urzitoare de nesfârsitã rugãciune.”

(Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu)

În 1953 este închinoviat la Mânăstirea Slatina şi numit stareţ la Schitul Rarău. Despre lucrarea Părintelui la Rarău avem o  foarte importantă mărturie a Părintelui Sofian Boghiu: „Părintele ieroschimonah Daniil, (…), ajuns staret la Schitul Rarau din Bucovina, a continuat lucrarea Rugului Aprins şi acolo, pâna în iunie 1958, când a fost arestat”.  Întreţine o corespondenţă vie (deşi nu neapărat asiduă) cu mai noi şi mai vechi fraţi întru Domnul, mulţi dintre ei prieteni de la Antim : Protos. Petroniu Tanase, Arhim. Sofian Boghiu, fratele Andrei Scrima, Ierom. Antonie Plămădeala, Arhim. Benedict Ghius, monahul Paulin Lecca, Soborul de la Mânăstirea Sihastria Neamţ ; o relaţie specială a păstrat cu tatăl său, Alexandru Teodorescu . Prietenul său Alexandru Mironescu spune că după plecarea de la Rarău, nu l-a mai văzut câţiva ani – „se cufundase într-o existenţă de înaintată asceză”.

Apoi, în ultimii ani, înainte de arestare, a început să coboare din nou în Bucureşti, în Postul Mare – de Joi până în Sfânta Duminica a Învierii Domnului – prilej de mari bucurii duhovniceşti pentru prietenii săi. De asemenea, nu îşi pierduse pasiunea neobosită pentru citit, scris şi vorbit. Descindea la Biblioteca Patriarhiei, unde erau Ierodiaconul Bartolomeu Anania şi fratele Andrei Scrima şi citea dimineţi întregi cărţile şi revistele venite din Occident. Dar, cum tot ce era duhovnicesc era neînţeles şi răstălmăcit, întâlnirile între prieteni  au fost considerate „crimă de uneltire”!

În 1958, Părintele Daniil a fost arestat chiar în casa prietenului său Alexandru Mironescu, împreună cu acesta şi cu fiul lui, Şerban – sub acuzaţia de activitate mistică duşmănoasă împotriva clasei muncitoare, şi condamnat la douăzeci şi cinci de ani de temniţă grea. A fost printre puţinii preoţi care au purtat lanţuri.

Avea inima atât de trează, încât se cutremura la gândul că ar putea ceda, câtuşi de puţin, din slăbiciune. Prin mărturisirea credinţei – cu refuzul oricărui fel de compromis – s-a învrednicit de moarte mucenicească.

A murit după patru ani de detenţie ( la 17 nov.1962, ora 1,00), în urma unui gest de violenţă dobitocească,  frecvent în închisori la acea dată: a fost bătut cu bestialitate fiind adus la spital în comă profundă, cu vărsături bilioase şi alimentare, convulsii tonico-clonice, tahicardie, tensiunea arterială 250/150 şi hemoragie cerebrală masivă la nivelul ventriculelor.

 

“Şi poţi să crezi,
şi poţi să vezi,
să te pătrunzi,
să nu ascunzi
că Lumea toată
a stat odată
ca niciodată
îmbrăţişată,
ca în piatra mea,
fără de spin,
fără de chin,
în lin Amin‮?
de chin,
în lin Amin.”
(Cântec la inelul aminului)

«Domnul îşi începe la Capernaum (jos, la faţa apelor Mării Tiberiadei) propovăduirea, cu aceste cuvinte: „Po-căiţi-vă, că împărăţia cerurilor este aproape”.
Mântuitorul, când a rostit aceste cuvinte, care simt şi cuvintele de propovăduire ale Nainte-Mergătorului Său, acoperea o mare destăinuire pe care avea să o facă mai târziu, aceea că această împărăţie e, de fapt, împărăţia Inimii.
„Pocăiţi-vă, că împărăţia inimii este aproape” (Ma-tei 4,17).
Inima noastră e împărăţia Cerurilor, o cuprinde şi o ascunde, o acoperă. Omul, de păcat, chiar nici nu mai ştie ceva, nici nu mai bănuieşte această împărăţie a inimii aşa de aproape lui însuşi, însăşi inima sa: acest bulgăre de pământ împietrit.
Şi chiar şi pe loan Botezătorul, Nainte-Vestitorul a-cestei împărăţii, îl vedem că stă în afara ei. De aceea Mântuitorul spune lămurit: „Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a,sculat nici unul mai mare decât loan Botezătorul. Totuşi cel mai mic din împărăţia cerurilor este mai mare decât el.” (Matei 11,11). Cel mai mic dintre cei ce au intrat în împărăţia Inimii lor şi care stint tocmai „cei ce L-au primit pe Domnul, adică cei ce crezând în Numele Lui, s-au născut a doua oară, nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”, la lăuntrul acela al Sfintei Sfintelor, unii ca aceştia stmt mai mari decât loan Botezătorul, prooro-cul proorocilor. »
(Caiete – Rugăciunea inimii )

Mărturisitori – Pr. Daniil Sandu Tudor
Părintele Augustin de la Aiud ne oferă o importantă mărturie despre sfinţenia Cuviosului Daniil Mărturisitorul:

„Părintele Daniil a fost băgat într-o iarnă la celula numită Alba, sau Frigider, cum i se mai spunea, la temperatura de – 30º Celsius. Era o celulă fără geamuri, cu fecale şi rână peste tot, fiindcă acolo erau băgaţi cei care trebuia să moară – practic erau condamnaţi la moarte prin frig. Erau îmbrăcaţi foarte sumar, şi erau lăsaşi acolo cu foarte-foarte puţină mâncare, atât înainte de a intra în celula respectivă cât şi după ce au intrat în celulă.
Şi părintele a fost băgat cu un medic, un foarte bun prieten de-al părintelui.
După ce au fost băgaţi amândoi în celulă de către 3 gardieni, părintele Daniil s-a aruncat imediat pe burtă, cu mâinile întinse în semnul Sfintei cruci, cu faţa în toată mizeria de acolo şi i-a spus doctorului: Pune-te pe mine! Doctorul s-a aşezat cu spatele pe spatele lui în aceeaşi poziţie de Sfântă cruce, iar după ce s-a aşezat i-a spus aşa: Doctore, nu mai spui nimic altceva decât numai atât: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Şi medicul spunea că în momentul când a început părintele Daniil rugăciunea, a intrat o lumină orbitor de strălucitoare în toată celula şi din clipa respectivă a pierdut noţiunea timpului.
După ceva vreme, au fost bruscaţi de gardienii care au intrat în celulă, i-au ridicat de jos, şi după aceea au aflat că au rezistat acolo 8 zile, fără apă, fără mâncare, fără somn, fără nimic de îmbrăcat, la – 30° Celsius. Torţionarii când au intrat acolo şi când au pus mâna pe părintele Daniil era mai fierbinte decât atunci când l-au adus în celulă iar în jurul lui totul se topise.” (Mărturia Pr. Augustin făcută în emisiunea Semne – ”De ce nu canonizăm martirii anticomunişti?”, realizată de Rafael Udrişte și difuzată de TVR în 11 octombrie 2008)

“O scrisoare de la Sandu Tudor

Scrisă în 27 februarie 1956, epistola de mai jos a zăbovit, toţi aceşti ani, pe fundul cufărului unui haiduc. La destinatarul ei, domnul George Ungureanu din Câmpulung-Moldovenesc: bucovinean, român din stirpea veche şi din ce în ce mai rară a luptătorilor pentru mântuirea neamului şi izbândă Crucii, meşter în snoave şi poveşti, om al trăirilor primordiale, al pădurii şi stihiilor, care se vede că a făcut legătura cu duhurile munţilor. Despre cum a ajuns să îl cunoască pe monahul Daniil şi despre prietenia ce s-a legat între un isihast erudit şi un muntean sfătos, despre cum acesta din urmă ajunge să îl cunoască şi să stea vreme de trei ani şi în intimitatea lui Alexandru Mironescu, toate acestea sunt «o altă poveste». În aşteptarea ei, să sorbim din curatele unde ale isihasmului românesc. Ale “creştinismului pădureţ”.

Prietene,

Mi-ai povestit, cândva, câte ceva despre dumneata, dureri, suferinţe, încercări, şi poate dacă am fi fost mai vechi prieteni mi-ai fi spus şi de bucurii, căci nu este viaţă care să nu cuprindă şi de una şi de alta.
Te-am ascultat şi, pentru că şi viaţa mea e singuratică şi plină de meditaţie în orice colţ unde mă mişc, m-am gândit mult la cele ce-mi spuneai, precum şi la cele ce observasem fără să-mi spui şi de care poate nici dumneata nu-ţi dai seama, căci omul nu se cunoaşte bine pe sine niciodată, oricât s-ar studia.
Ţi-am ascultat ultima povestire din care înţeleg prea bine că te zbaţi în interiorul făpturii D-tale ca un încarcerat. O, cum te înţeleg, ai vrea să scapi, să-ţi simţi sufletul iar uşor şi liber, depărtat de umilinţele şi deznădejdea ce te-au copleşit, ai vrea să te agăţi de ceva valabil, ceva deosebit, ceva mare care să întreacă tot ce ai trăit, să acopere totul şi să te stăpânească numai acel ceva de care nici D-ta nu ştii prea bine ce ai vrea să fie! Am observat că scrii, deci cunoşti inspiraţia, e şi ea o parte din acel ceva pe care îl doreşti în viaţa D-tale încercată. Am observat că te duci kilometri ca să cunoşti câte un om deosebit, ai fost la mănăstire, ai trecut prin toată gama începătorului în viaţă, trufie, sporovăială etc., dar am reţinut că te-a mişcat ceva, te-a răscolit, ai plâns, te-ai cutremurat descoperind atâta renunţare, atâta iubire simplă şi mare pentru Adevărul care e Hristos. Orbecăind, prietene, ai ajuns şi aici şi de aici e posibil să-ţi fi rămas în inimă, ca un moment emoţionant, amintirea ceasurilor zguduitoare tresărire a adâncimii sufleteşti.  Când mi-ai povestit, pentru prima oară – deşi te cunosc puţin – am observat pe chipul D-tale transfigurarea, luminiţa aceea scurtă, dar orbitoare, care urca sufletele mari pe înălţimi unde unele rămân mai mult şi creează, altele se coboară copleşite, însă transformate.
Pentru prima dată am simţit că sufletul D-tale mi-e frate; şi e un frate mai mic, care mi-a dezvăluit cu încredere o latură a sa pe care şi-a descoperit-o uimit şi nici nu ştie dacă o mai are: l-a străfulgerat o clipă, l-a zguduit – şi el a rămas nehotărât, nesigur cu vechile-i suferinţe şi regrete, cu viaţă prinsă cu odgoane groase de lut, fiinţă implantată adânc în minciună, în care se zbate şi se chinuie – şi din adâncuri tenebroase a zărit o clipă lumina de mai sus…
Această constatare m-a determinat să-ţi scriu, sunt o mulţime de lucruri pe care ar trebui să le faci pentru prima oară în viaţa D-tale, deoarece D-ta eşti chemat să te desăvârşeşti. De aceea ai suferit atâtea lovituri, de aceea ai fost văduvit de atâtea lucruri, ai fost batjocorit, umilit, înfrânt, ca să te poţi smeri, să înveţi să te smereşti. Retras în smerenie şi în umilinţă voită, vei începe prin a cunoaşte primii paşi de libertate. Conştiinţa se va uşura brusc că un arc. Sufletul îţi va deveni simplu, inima sinceră că a unui copil. O, ce fericit vei fi dacă vei reuşi măcar o dată să cunoşti această stare.
Dar pentru asta trebuie să te lupţi cu D-ta însuţi ca un leu, să-ţi recunoşti totul, şi bine şi rău, cu curaj, să te lepezi de păcatele grele, să te îndepărtezi de ce e murdar sau ce te-ar murdări prin cugetări sau fapte că: răzbunări, ponegriri, bârfiri, ura, revolta etc., – toate fac primul rău nouă înşine şi… mai puţin obiectului urât. Acestuia poate să-i facă şi un bine, poate să-l scutească de regrete, considerându-şi vina lichidată în fata urei ce i-o porţi. Aici mă refer numai la drama D-tale familială.
Îndrăznesc însă să mă refer şi la prieteni, fii atent, sufletul D-tale e derutat, credinţele zdruncinate, o influenţă rea îţi poate strica; şi nu uita că cel mai bun prieten al omului gânditor este singurătatea, în ea te arăţi cum eşti, cu ea meditezi, chibzuieşti, plănuieşti, te umpli de spirit şi înţelepciune şi drumul D-tale îşi lărgeşte treptat suprafaţa pe care o netezeşte şi o urmează înţelepciunea. Nu face caz de cunoştinţă nimănui, orice om e un biet om, azi e aşa, mâine poate să fie altfel, nu te încrede în nimeni decât în Dumnezeu, pe care să-l rogi ca un copil să-ţi dea putere, sănătate şi pace sufletească.
În momentul de faţă D-tale nu-ţi poate fi nimeni de folos, decât numai bunul Dumnezeu, căci ce om poate să te iubească, cu toate slăbiciunile şi inegalităţile personale, în ceasul disperării, când nu mai ştii ce vrei, nici ce-ţi trebuie?
O femeie? E cel mai puţin folositor, ea te va sili pe nesimţite să-ţi urneşti întregul eu, încărcat de nelinişti, spre ea, ca şi cum ea ar fi centrul pământului!

– Crede-mă, prietene, nimic nu-ţi poate ajuta singur, gândind intens şi cu curaj, smulgând lipsurile ce dăinuie înlăuntrul fiinţei bine păzite de vanitate şi punând în locul lor sentimente mai proaspete, adânci şi… aşa de simple… iertarea, bunătatea, cumpătarea, răbdarea, sinceritatea etc.
De fapt, într-o scrisoare cât pot fi cuprinse din adevărurile trăite de o fiinţă asemeni D-tale încercată? Cu toată dorinţa ce am să te îndrumez, să te ajut, ar fi insuficiente bietele scrisori, chiar de ar fi mai multe. Nu-ţi bate capul să afli cine ţi le scrie, nu te-ar mulţumi mai mult. Aş vrea numai să reţii şi să crezi că ceea ce mă determină să-ţi scriu e o oarecare asemănare de fire, cândva şi eu m-am risipit iubind, urând, dorind una şi alta din tot ce e omenesc şi e pe lume. Şi între ele aveam scurte răgazuri de inspiraţie, scriam, cugetam, apoi toate m-au obosit şi am dorit ceva unic şi sublim; pentru aceasta am făcut o mulţime de greşeli şi am suferit, până am aflat că acel ceva e dragostea de Dumnezeu.
Cu bine!

P. S. Îţi voi mai scrie, sper că scrisorile mele îţi vor folosi câtuşi de puţin. Fii discret, nu le arata la nimeni, umple-ţi viaţa cu aceste sfaturi sincere, nu e un subiect de roman ieftin; dar nu am ocazia să-ţi vorbesc şi simt o obligaţie morală să te ajut, să-ţi ţin de urât; cu ceva mai viu decât o carte.

Scuză-mi scrisul cu unele greşeli; îţi scriu în fugă, printre foarte puţinul timp pe care îl am, nu te interesa de formă, ci caută a înţelege fondul. “

Prietenul său, profesorul Alexandru Mironescu spunea, de exemplu, ca Sandu Tudor se ascundea şi se apăra de admiraţia oamenilor, deşi ar fi putut-o cu siguranţă avea (printr-o personalitate puternică, înzestrata cu farmec şi bogatecunostinte, precum şi cu o deosebită comunicativitate). Cel care l-a cunoscut de aproape a putut să spună că „era, în intimitatea sa, exact pe dos faţă de ceea ce se spunea despre el; (…) un om admirabil, de o nesfârşită delicateţe sufletească”,deşi se ascundea sub un fel dur de a fi. Şi încă, aşa cum îşi aminteşte Părintele Andrei Scrima, era „unul dintre rarii oameni natural lipsiţi de vulgaritate. Nu – din fericire – şi de scăderile unanime ale firii” . Însuşire cu adevărat rară, o fericire pentru cel înzestrat cu ea – şi care ştie, în plus, s-o păstreze şi să o cultive.Adeseori, însa, era „neobişnuit” şi greu de suportat, pentru că manifestă o sinceritate absolută, „un fel direct de a vorbi, fără menajamente şi (…) fără nici o ipocrizie” .

Încă de pe când era mirean, Sandu Tudor a scris, deja inspirat de har,Acatistul Preacuviosului Părintelui nostru Dimitrie cel Nou, Boarul din Basarabi (1927), care conţine atât de frumoase stihuri despre smerenie.Acest Acatist se revarsa într-o bogăţie şi o frumuseţe de imagini, scrisă într-o limbă româneasca a vechilor cazanii, dar care nu are nimic pitoresc, ci curge, prin har, caşi cum ar fi chiar limba în care simte şi gândeşte scriitorul. Aici se poate vedea cel mai bine cum harul transfigurează talentul, dacă citim, pentru comparaţie, o strofă din volumul Comornic, alături de un grupaj de stihuri din Acatistul Sfântului Dimitrie cel Nou şi de o strofă de mai târziu, din poemul Hrisovul clipelor, scris pe când Părintele era Ieroschimonah la Rarău.

Alexandru Mironescu spune: „Prietenul meu Sandu Tudor e un mare poet şi a scris câteva acatiste, al Sfântului Dimitrie Basarabov, al Rugului Aprins, care e nu numai de o mare frumuseţe literară, dar acoperă o întreaga teologie a Rugăciunii inimii, Acatistul Sfântului Calinic de la Cernica, şi, în închisoare, Acatistul Sfântului Apostol Ioan, pe care întâmplător l-am auzit acolo, şi când m-am întors l-am aşternut pe hârtie: e monumental! Acestea nu sunt vorbe prieteneşti. Prietenia, dimpotrivă, mă stânjeneşte în elogiul pe care aş fi vrut să-l aduc. Acatistul Rugului Aprins a ajuns la Paris, unde a fost citit şi tradus de oameni de înalta spiritualitate. Lectura a produs o atât de puternică impresie, încât s-a făcut propunerea să fie publicat imediat, text românesc şi text franţuzesc. Iar într-o revistă, sub semnătură unei personalităţi binecunoscute, a apărut pe tema Acatistului articolul intitulat: L’ortodoxie ou le Buisson Ardent “.


«Una din ispitirile cele dintâi ale începuturilor: râv-nitorul, când abia a prins să treacă de la rugăciunea cea dinafară şi formală la cea dinlăuntru, agonisindu-şi o oa-recare lucrare mai vie şi mai proprie, e repede dus să se lepede – ca ne mai folosindu-l şi ca drept pruncească – de toată rânduiala de pravilă şi de canon pe care le avea până atunci.
Aşa, aceşti începători abia au trecut pe pragul adevă-ratei rugăciuni, şi se şi ispitesc să cadă de pe el, înlătu-rând cu totul aşezământul cel sfânt al Bisericii, marea curgere a apelor vii şi harice care sunt Rugăciunile Sfin-ţilor, hărăzite şi lăsate să treacă peste pământul cel uscat al inimilor noastre, la acele anumite ceasuri şi soroace ale zilei, ca să le ude şi să le rodească dincolo de vrednicia noastră.
Şi această sărăcire de haruri o face el ca o uşurare şi liberare binefăcătoare, cu simţământul înşelător al unei suiri duhovniceşti. De altminteri, rugăciunea aceasta din afară, cu cât nu şi-a însuşit-o şi îi este încă destul de străină, simte că l-ar stânjeni mult, l-ar împiedica să se dăruiască desăvârşitei lucrări celei curat duhovniceşti, la care cu atât avânt s-a hotărât să se nevoiască.
De aceea la început râvnitorul are atâtea întrebări şi îndoieli de „zicerea Numelui de mărire al Domnului” cu glas sau cu tăcere.
Care să fie cu adevărat legătura dintre rugăciunea orală şi rugăciunea minţii? în ce cumpănă stă cântarea faţă de rostirea de taină a rugăciunii inimii? Se înlătură una pe alta aceste două feluri de închinare sau se îm-pacă?
Şi pentru că dezlegarea acestor nelămuriri se cere cât mai limpede, răspunsul este scurt: Trebuie ca fiecare să ne străduim a ajunge la acel stadiu sufletesc şi duhovni-cesc în care tăcerea şi sunetul, cântarea şi rugăciunea de taină se rodesc armonios, una pe alta.
Şi, plecând de la o înţelegere largă, să ne dăm seama că sunt sunete şi chiar zgomote care nu stânjenesc viaţa lăuntrică, ci ne deschid şi mai mult spre aflarea şi desă-vârşirea tăcerii şi vieţii de taină. Sunt zgomote şi sunete ce ne fac să măsurăm şi mai bine adâncimea şi intensita-tea adevăratei tăceri şi lucrării noastre lăuntrice, care, cup-rinzându-ne, ne împresoară şi ne stăpâneşte.
Câte pilde neluate în seamă avem la îndemână: un ţi-păt de chemare peste un deal într-o seară înaltă la ţară, sau trecerea unei căruţe depărtate, sau a unui tren, sau numai zborul speriat al unei păsări, pot sublinia şi deş-tepta în noi fântâni de pace nesfârşită, adâncind parcă mai mult tăcerea.
Tot aşa izbucnirea vinei stihiri de strană, a unei slave sau a unui psalm cântat cu putere duhovnicească pot rodi şi odihni cu cea mai dumnezeiască dăruire isihia înţeleaptă a celui mai însingurat pusnic.
Dar nu numai atât. Nu numai sunetul şi zgomotul pot îmbogăţi şi mări tăcerea. Adevărul stă şi răsturnat. La rândul ei, tăcerea cea mai întemeiată şi neclintită poate într-un anume chip real, suna şi glăsui; încât şi în noi să-şi trezească ecourile, să ne mişte dumnezeieşte buzele, ca fără să ne dăm seama cum, să ne trezim stri-gând din plinătate, lauda cea mai sfântă şi suită.
Aşa e, în plinul verii, tăcerea luminoasă pe care o afli plutind la piscul munţilor, sună înalt, dincolo de ecourile prăpăstiilor, o anume sonoritate a ei.
Cineva, într-o pagină de jurnal intim, însemna aceas-tă mărturisire: „în plinul nămiezii strălucirea dănţuieşte vibrându-şi lumina la verticală. în mine ea trezeşte un anume limpede sunet pe care îl aud muzical şi aevea vuind octava cu vibraţiile notei «si» natural. E sunetul de murit, suindu-şi şi scăzându-şi tăria. Mai ales la meridia-nele de mare arşiţă, când greierul îşi adaugă ţârâitul lui, atunci creşte tâlcuirea aceasta în sunet a vibraţiilor lumi-noase ale tăcerii. Mai ales atunci, tihna aceasta a strălu-cirilor ţesute peste înălţimi îşi arată felurimea. Şi nu e de mirare dacă o aceeaşi lumină a tăcerii nu are aceeaşi sonoritate. Există o muzică a luminii calde, deosebită de muzica luminii reci. La o aceeaşi limpezime pentru ochi, afli o deosebire de sonoritate, datorită puterii radiaţiunii. Prin mijlocirea frigului sau a căldurii, a umbrei sau a luminii, se înlesneşte simţurilor noastre o vorbire deose-bită a tăcerii.
Această trăire nu are nimic «decadent» în ea. Nu are în ea ceva nefiresc de ascuţime bolnăvicioasă a simţurilor.
Oricine îşi poate da seama şi poate prinde cu uşu-rinţă această desfăşurare melodioasă a tăcerilor. Şi putem spune, dimpotrivă, că e dovada unui organism sănătos şi întemeiat după o anume logică, dacă izbuteşte să trăiască această tâlcuire unitară a tuturor vibraţiilor simţurilor şi stărilor sufleteşti, în pecetea de pace a unei clipe deschise destăinuirilor.”
Din această laolaltă puternică vieţuire paralelă a sim-ţurilor şi stărilor sufleteşti printr-o anume întrepătrun-dere şi spornică îmbinare, se naşte unitatea şi plinătatea vieţii noastre, şi a înţelegerii noastre prielnice.
Aşa, un om duhovnicesc, numai la auzirea sau grăi-rea sonoră a Numelui de mărire al Domnului, îşi aşterne pe suflet „pacea lui Hristos”: prin urmare nu o pace subi-ectivă datorită vreunei obişnuinţe, „bunului obicei” sau vreunei închipuiri sau sugestii, ci o pace plină şi esenţi-ală, o pace hrănitoare, de adăugire de har.
Această „pace” de care vorbeşte Apostolul celor din cetatea Colose, „pacea lui Hristos” – stăpânitoarea Inimii, la care am fost chemaţi, pentru care trebuie să fim recunoscători. »
(Caiete – Grăire şi tăcere în Rugăciune )

Ştiind că va fi arestat, părintele Daniil Tudor a dat părintelui Petroniu Tanasela aceea vreme stareţ la Mănăstirea Slatina – Fălticeni, două geamantane pline cu manuscrisele sale. După o perioadă de timp, părintele stareţ Petroniu Tanase le-a predat cu inventar la Biblioteca Patriarhiei Române, care se afla la ManastireaAntim. Din păcate, securitatea „le-a cercetat”, căutând dovezi acuzatoare pentru proces şi le-a desfăcut în fascicole. Apoi aceste fascicole au fost amestecate. Grosimea totală a manuscriselor părintelui Daniil Tudor este de un metru şi jumătate. După anul 1990, profesorul Alexandru Dimcea a avut acces la manuscrisele părintelui Daniil Tudor şi a publicat următoarele cărţi: Acatiste, Scrieri I ,Dumnezeu -Dragoste, Sfinţită Rugăciune, Taina Sfintei Cruci, Ce e omul? ceea ce reprezintă aproximativ 5 % din manuscrise.

“Dimineaţa la ceasul rugăciunii,
Când pe ramuri stă încă proaspătă
Roua,
Am auzit lângă mine
Cântecul păsării unice.
Iata! Se înalţă aşa de minunat,
Aşa de limpede
Şi rasuna în atâta ecou
Încât pare ca lumea,
Marea şi larga lume,
Toată îl asculta, firea toată îl aude
Si îi răspunde,
Îl aude
Şi-l însoţeşte
Până sus de tot
La Dumnezeu.
Privesc, pe mladiţa unei ramuri,
Într-o picătură
Limpede de roua
Si ascult cântecul de lumina
Al păsării. În liniştea lungă a clipei
Acesteia
Atât de înalte,
Fără voie îmi închipui
Bucuria cereasca;
Fără de voie
O descopăr acum,
În pacea
Stării de rugăciune
La care
Mă aflu şi care
Mă stăpâneşte
Deplin.
O descopăr nu ca o oprire
Şi înecare
în simţire,
nu ca o pierdere
o uitare de sine
în extaz,
ci ca o ascuţime de înţeles
trăit,
limpede şi curat,
ca o necurmată
şi nemarginită suire
tot mai apropiată,
tot mai crescută
la inima
cea tainică
şi sfântă a Domnului.”
(Am auzit cântecul păsării unice )

Opera

Caiete 1 Dumnezeu – Dragoste, Ed. Christiana, 2000
Caiete 2 Sfinţita rugăciune, Ed. Christiana 2000
Caiete 3 Taina Sfintei Cruci, Ed. Christiana, 2001
Caiete 4 Ce este omul?, Ed. Christiana, 2003
Imnul Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, Ed. Christiana 2007
Acatiste. Prima ediţie integrală, Ed. Christiana, 2009
Sandu Tudor, Comornic, versuri, Bucuresti, 1925;
Sandu Tudor, Acatistul Preacuviosului Parintelui nostru Sfantul Dimitrie cel Nou Boarul din Basarabov, Fundatia Regala pentru Literatura si Arta, Bucuresti, 1942;
Sandu Tudor, Imn-Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului, Fundatia Culturala Romana, Madrid, 1987;
Daniil Sandu Tudor, Acatiste: Imn-Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului, Acatistul Sfintului Ioan Bogoslovul, Acatistul Preasfintitului Parintelui nostru Calinic Cernicanul, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1997 (cu un cuvint inainte de Î. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania);
Ieroschimonahul Daniil Tudor, Acatiste: Acatistul Bunei Vestiri, Imn-Acatist la Rugul Aprins al Nascatoarei de Dumnezeu, Acatistul Preacuviosului Parintelui nostru Sfintul Dimitrie cel Nou Boarul din Basarabov, Acatistul Sfintului Sfintitului Parintelui nostru Calinic Cernicanul, Ed. Christiana, Bucuresti, Ed. Christiana, 1999;
Ieroschimonahul Daniil Tudor, Scrieri 1, Ed. Christiana, Bucuresti, 1999;
Daniil Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins. Scrieri si documente inedite, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1999;
Ieroschimonahul Daniil de la Rarau (Sandu Tudor), Caiete 1, Dumnezeu-Dragoste, Ed. Christiana, Bucuresti, 2000 (ed. a II-a: 2003);
Ieroschimonahul Daniil de la Rarau (Sandu Tudor), Caiete 2, Sfintita rugaciune, Ed. Christiana, Bucuresti, 2000 (ed. a II-a: 2008);
Ieroschimonahul Daniil de la Rarau (Sandu Tudor), Caiete 3, Taina Sfintei Cruci, Ed. Christiana, Bucuresti, 2001;
Ieroschimonahul Daniil de la Rarau (Sandu Tudor), Caiete 4, Ce e omul?, Ed. Christiana, Bucuresti, 2003;
Ieroschimonahul Daniil de la Rarau (Sandu Tudor), Imnul Acatist la Rugului Aprins al Nascatoarei de Dumnezeu, cu fotocopia manuscrisului definitiv si cu comentariile autorului, Ed. Christiana, 2007;
Ieroschimonahul Daniil de la Rarau (Sandu Tudor), Acatiste. Prima editie integrala, Ed. Christiana, 2009.

 

 

Moare, după datele Securităţii, în 1962 la închisoarea Aiud, trupul său fiind aruncat în Râpa robilor printre miile de moaşte martirice, fără cruce sau mormânt.

 

 

«1. Doamne, miluieşte-ne, ai milă de noi, vezi-ne ne-desăvârşirea, pleacă-te spre ea.
2. Doamne, miluieşte-ne, dă-ne mila Ta, dăruieşte-ne cu harul Tău, fă, revarsă asupra noastră milostivirea Ta, darurile Tale.
3. Doamne, miluieşte-ne, în înţeles şi mai concret, dăruieşte-ne cu prezenţa Ta, aceasta este mila noastră cea mare. Din lipsa Ta noi ţipăm atât de tare Doamne, milu-ieşte-ne. Miluieşte-ne echivalent cu mântuieşte-ne.
Doamne, miluieşte~ne nu e concluzia sau tălmăcirea acelui „Maranatha”, Domnul vine, rugăciunea şi saltul tuturor credincioşilor şi simţământul veşnic al inimilor în faţa Prezenţei Celui Veşnic, al Advenirii Celui de-a puru-rea, a lui Iisus Hristos?
Miluieşte-ne pre noi, înţelesul sobornicesc al rugăciunii.
Trebuie să fim părtaşi cu Dumnezeu, lucrători cu El pentru binele altora, prin rugăciunea noastră.
Numai prin această legătură nevăzută, acest sprijin din dragoste cil rugăciunii unul pentru altul, se realizează legătura trainică a soborului.

În chipul acesta pătrundem în chiar lucrarea lui Dumnezeu, lăsându-ne a fi întrebuinţaţi de El, Cel Ce de fapt ne-a îndemnat să facem rugăciunea.
Roagă-te pentru fratele tău!
Rugăciunea pentru altul are darul de a ne face să ne depăşim mai uşor, ridicându-ne sufletul peste el însuşi, trezindu-i dragostea generoasă, ca şi puterile sufleteşti de rugăciune.
Faptul de a ne uita pe noi înşine, gândind cu putere pentru ceilalţi, când ne rugăm lui Dumnezeu, aduce pace şi binecuvântare în propriul nostru suflet.
Să întemeiem o Cruciadă a rugăciunii, împânzind lumea cu urzeala închinăciunii noastre fieibinţi. Să lăr-gim astfel câmpul rugăciunii noastre de mijlocire, din ce în ce mai mult, căutând să cunoaştem real şi să ajutăm concret suferinţa omenească. Rugăciunea dragostei cu-noscătoare. Atunci rugăciunile noastre vor fi altceva de-cât cuvinte, în ele vor intra realităţi de sentimente, gân-duri precise. Rugăciunile noastre vor fi o adevărată mun-că a tămăduirii suferinţelor, a naşterii de suflete, a rugă-ciunii rodnice pentru ceilalţi, [aflaţi] în restrişte şi păcat.
Din această colaborare de dragoste dintre Dumnezeu şi tine, cel ce te rogi pentru altul, înrâurirea dumneze-iască şi cea omenească se împreună, se întăresc şi se spri-jină întru înfăptuirea binelui în Lume.
Cu toate că Dumnezeu are o putere nemărgenită, El putând lucra în preajma omului sau înlăuntrul său, El nu siluieşte firea intimă a acestuia şi nici nu calcă legile firii create, ci, dimpotrivă, le întăreşte şi le întrebuinţează. De aceea minunile lui Dumnezeu sunt de cele mai multe ori nevăzute, mai ales de cei nepăsători.

Tot aşa, Dumnezeu nu violează, ci întrebuinţează le-gile minţii şi cugetului, ca şi pe cele ale persoanei ome-neşti şi ale mediului social. Se poate azi mai cu uşurinţă studia, toată acea gamă de fapte misterioase, de înrâurire a sufletelor între ele sau a puterilor spirituale care depă-şesc insul, la distanţă chiar. înrâurirea prin rugăciune e o realitate concretă. »
(Caiete – Doamne, miluieşte-ne pre noi )

Bibliografie

Sandu Tudor

Caiete 2. Sfinţita rugăciune, Ed. Christiana 2008, Buc
Rugul aprins. Duhovnicii ortodoxiei sub lespezi, în gherlele comuniste,ed Ramida, 1993, Buc

 

Autor : Maria Dumitrache

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: