Radu D. Rosetti, poet, prozator, traducător şi dramaturg
18 decembrie 2018, ora 07:45, in categoria Atelier literar
«Dor
În Flandra ţară sângeroasă,
Ne spun pribegii călători,
Femeile scot ochii, noaptea,
Plăpândelor privighetori.Şi mai frumos ca mai-nainte,
Cu dorul veşnic de lumină,
În trilurile lor suave,
Privighetorile suspină.Poeţi, lumina vieţii voastre
E visul magic de iubire;
În dorul ei cântaţi voi jalnic,
Ca ea nu-i alta să inspire.Iubiţi! Să n-aveţi însă parte
Nicicând de-ai dragostei fiori!
Ca s-o cântaţi, dorind-o veşnic,
Sărmani poeţi-privighetori.»
Radu D. Rosetti s-a născut la 18 decembrie 1874, Bucureşti.Este fiul Eftaliei (Nataliei) (născută Gheorghiu) şi al publicistului şi autorului dramatic Dimitrie R. Rosetti. Căsătoria celor doi se desface curând, copilul fiind încredinţat bunicii din partea mamei. La Bucureşti urmează clasele primare la Institutul „Heliade” al lui Ştefan Vellescu, apoi cursurile liceale la „Sf. Gheorghe”, „Sf. Sava” şi „Matei Basarab”, iar în Braşov învaţă la „Liceul Şaguna”. Veşnic neadaptat la atmosfera internatelor, elev „ în particular”, nu reuşeşte să încheie cursul superior. Pentru înscrierea la Universitate obţine o diplomă de bacalaureat la Bruxelles, unde studia şi filosofia. Intră la Facultatea de Drept din Bucureşti în 1897 şi îşi ia licenţa în 1900, cu teza Delictele de presă în legislaţia noastră. Absolvise, ca premiant, şi Conservatorul din Bucureşti (1895). Funcţionează 6 ani în magistratură – portărel la Tribunalul Ilfov, substitut la Brăila, supleant la Constanţa, procuror şi judecător sindic la Ploieşti. Din 1900 este, o perioadă de 10 ani, membru în Consiliul de disciplină şi prodecan al Baroului Ilfov, iar înl933-1934 decan. Participă la primul război mondial, înaintând până la gradul de căpitan, într-un regiment de artilerie călare, fiind şi redactor la ziarul „România” din Iaşi al Marelui Cartier General.
«Unui scriitor
“Cât fi-va patria română
Ziceai când începuşi să scrii,
Volumul meu o să rămână!”
Şi a rămas… în librării.»
Debutează în revista „Duminica” (1890), cu versuri scrise la moartea bunicii sale. Prima carte, Poesii (1890), e prefaţată de Constantin Miile, care îl angajase corector la „Adevărul”. În scurt timp urmează placheta de versuri şi proză Foi de toamnă (1892). Publică poezii, proză şi traduceri la „Vieaţa” (1894), sprijinit de Al. Vlahuţă; prin el i-a cunoscut pe I.L. Caragiale, Barbu Delavrancea, Nicolae Grigorescu. La începutul carierei literare este vădită propensiunea lui Rosetti către poezia galantă şi către genul anecdotic al epigramei, concurându-l pe Cincinat Pavelescu: Epigrame (1894), Din inimă (1895), Proză şi epigrame (1896), Sincere (1897), Duioase (1897). O anume frivolitate, stilul insidios, câte o „uşoară lubricitate” (Ion Zamfirescu) strecurată în jocul ironiilor îi atrag criticile „Vieţii româneşti”. Dar avocatul Rosetti, specialist în „delicte de presă”, va câştiga procesul cu grupul de la revista lui G. Ibrăileanu, ajuns la Curtea de Casaţie. Experienţa „cazurilor” trece şi ea în literatură: Printre picături (1904), Trei nuvele (1909), Din sala paşilor pierduţi (1922), Spicuiri (1923). Ca autor de teatru, scrisese „drama în trei acte” O lecţie (1899), intrată în repertoriul Teatrului Naţional bucureştean (stagiunea 1898-1899), comedia Păcate (1901) şi, cu totul neaşteptat, piesa religioasă în versuri Isus, din care un fragment apare în „Noua revistă română” (1910).
Amestecul de rigoare şi fantezie, de mondenitate, dar şi de meditative însingurări, remarcate de contemporani, gustul pentru pitoresc şi obiectivitatea spontană, irepresibilă, fără teamă de „prozaic” şi de nonliterar se regăsesc, aliate cu un umor spontan, în proza de călătorie, partea cea mai rezistentă a operei lui Rosetti, şi care, de altfel, i-a asigurat popularitatea de la bun început: Veneţia (1893), Din largul lumii (1903), Dincolo de hotare (1908), Din Egipt (1909), La capătul pământului (1910), Hai-hui (1924), Instantanee turistice (1939), toate subintitulate „note de călătorie”. A colaborat la „Lumina” (Iaşi), „Literatorul”, „Ţara noastră”, „Epoca”, „Foaia pentru toţi”, „Literatură şi artă română”, „Convorbiri critice”, „Dimineaţa”, „Flacăra”, „Adevărul literar şi artistic”, „Liberalul”, „Epigrama”, „Universul”, „Rampa” şi, ocazional, la multe alte publicaţii. Semnează şi Ivan, Vladimir, Wladimir, Laura, Max-Junior. Membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români, ocupă diverse funcţii – cenzor, membru în comitetul de conducere.
«Autograf
Voi ce-aţi făcut din bard un zeu,
Copii cu inima curată,
De vreţi să-l admiraţi mereu…
Să nu-l cunoaşteţi niciodată!»
Cu placheta Foi de toamnă se precizează aspectele dominante atât din poezia, cât şi din proza lui Rosetti; volubil, iubitor de improvizaţie, cu gust pentru registrul dramatic, poetul construieşte miniaturi dialogate, versifică anecdote, fie în tonalitate populară, fie în timbrul grav-meditativ din Viaţa lumii, poemul lui Miron Costin. „Morga” psalmistului rămâne exterioară, convenţională, vibraţia personală este mai aproape de Ion Minulescu şi de seninătatea „veselului Alecsandri”. Prozele scurte, inspirate din existenţa celor umili, respiră compasiune, un protest implicit faţă de strâmba orânduială a lumii, dar şi ironie detaşată, aproape caragialescă. Un comentator contemporan identifica apartenenţa lui Rosetti la direcţia nouă, a prozei de călătorie „obiective”, în care experienţa peregrinărilor nu este deloc „filtrată” de subiectivitatea autorului, vădit sedus de această lipsă de „poetizare”, în sens romantic, a spaţiilor şi climatelor culturale străbătute. Ceea ce dă farmec acestor note este, în adevăr, efortul spre obiectivitate: după citate celebre despre Nil, într-o ironică paradă livrescă, se relatează o plimbare prin „oraşul mort”; mormintele califilor şi mamelucilor apar, în crepuscul, ca un labirint straniu.
Rosetti a tradus versuri din numeroşi autori francezi, dar şi din Domenico Oliva, Leopardi, Schiller, Uhland etc. A transpus fragmente din proza lui Guy de Maupassant, comedia Rivalii de Lesage, drama-fantezie Steaua de Andre Gili şi Jean Richepin, romanele Robinson Crusoe de Daniel Defoe şi Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift.
«La bunicu-meu
C-am aerul lui tata mare,
Aud spunându-mi-se-ades:
Cât despre partea moştenirii,
Cu aerul doar m-am ales.»
Opera literară
Poezii, prefaţă de Constantin Mille, Bucureşti, 1890;
Foi de toamnă, Bucureşti, 1892;
Veneţia, Bucureşti, 1893;
Epigrame, Bucureşti, 1894;
Din inimă, Bucureşti, 1895;
Fără iubire, cu ilustraţii de N. Vermont, Bucureşti, 1896;
Proză şi epigrame, Bucureşti, 1896;
Duioase, Bucureşti, 1897;
Sincere, Bucureşti, 1897;
O lecţie, Bucureşti, 1899;
Valuri, Bucureşti, 1900;
Păcate, Bucureşti, 1901;
Cele din urmă, Bucureşti, 1902;
Din largul lumii, Constanţa, 1903;
Printre picături, Ploieşti, 1904;
Din toate, Bucureşti, 1905;
Epigrame, Bucureşti, 1906;
Dincolo de hotare, Bucureşti, 1908;
Din Egipt, Bucureşti, 1909;
Trei nuvele, Bucureşti, 1909;
La capătul pământului, Bucureşti, 1910;
Razna, Bucureşti, 1912;
Prin pravoslavnica Rusie, Bucureşti, 1913;
Da capo, Bucureşti, 1919;
Remember, Bucureşti, 1921;
Din sala paşilor pierduţi, Bucureşti, 1922;
Păţania lui Dumitrache, Bucureşti;
Obolul meu, Bucureşti, 1922;
Spicuiri, Bucureşti, 1923;
Hai-hui, Bucureşti, 1924;
Poezii, Bucureşti, 1926;
Ieri…, Bucureşti, 1931;
Pagini alese, Bucureşti, 1935;
Epigrame, Bucureşti, 1936;
Vechituri, Bucureşti, 1936;
Instantanee turistice, Bucureşti, 1939;
Odinioară…, Bucureşti, 1942;
Spicuiri, Bucureşti, 1958.
Antologii
Cartea dragostei, Bucureşti, 1896;
Anecdote militare, Bucureşti, 1898.
Traduceri
Andre Gill şi Jean Richepin, Steaua, Bucureşti, 1896;
Daniel Defoe, Robinson Crusoe, Bucureşti, 1900;
Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver, Bucureşti, 1905;
Guy de Maupassant, De demult…, Bucureşti, 1908.
Moare la 1964, Bucureşti
Surse:
crispedia
poezie.ro
citatepedia.ro
wikipedia
Redactor: Maria Dumitrache