Prima Parte 

Casa Ienăchiţă Văcărescu – a doua parte

Terminologia lui Văcărescu, în cea mai mare parte calchiată după italiană, se întrebuinţează şi astăzi, iar autorul, deşi era orientalist şi întocmise un dicţionar român-turc, a contribuit la îmbogăţirea limbii literare cu numeroase neologisme romanice. Curiozitatea neobosită în problemele de limbă l-a dus şi la alcătuirea unui dicţionar român-german / german-român, acesta, ca şi celălalt, rămas, în vitregia vremurilor, netipărit, precum şi la o încercare de traducere din greceşte a unei Prescurtări de logică după Aristotel.

Neterminată, întreruptă chiar în mijlocul unei fraze, şi publicată abia în 1864, când Al. Papiu-IIarian o include în Tezaur de monumente istorice pentru România, a fost şi Istorie a prea puternicilor împăraţi othomani, la care a lucrat ani în şir. Este o prezentare pe scurt a domniilor otomane, începând de la 1300, cu Osman I, fondatorul imperiului, până la sultanul Selim al III-lea, precedată de biografia profetului Mahomed. Izvoarelor mărturisite în note -„Nichifor, Zanora, Laonic, Leungravie, Lodvocat, Cantemir, Volter, Buşing şi alţii” – li s-au adăugat, pentru ultima parte, amintirile autorului (care, în paralel, va pomeni şi domniile din Principate). Lucrarea, văzută fie ca „o operă de istorie universală” (N. Iorga), fie ca o scriere encomiastică, mărturie a ataşamentului faţă de Poartă al lui Văcărescu, furnizează însă preţioase informaţii de sursă biografică asupra epocii.

Urmărind „folosirile cele ce să născu dân istorii” şi neocolind pilda morală, cărturarul încearcă o schiţă a mentalităţii turco-osmane pornind de la învăţăturile Coranului, substituie un caracter printr-o imagine mitologică, rezumă situaţii complexe prin fraze de concizie şi înţeles paremiologic ori prin câteva stihuri. Paginile în care el devine eroul întâmplării consemnate vădesc talentul unui povestitor ce îşi pune în joc imaginea cu subtilă ironie sau cu simulată candoare. În istorisirea căutării fiilor fugari ai lui Ipsilanti, situaţie prezentată cu savoare în ascunsele ei motivaţii psihologice, Văcărescu stăruie asupra succesului său la Curtea din Viena, unde îi sunt admirate blănurile de samur („pă mine la această asamblee mă dăscinsese damele şi dă brâu, păntru ca să-mi vază şalul”) şi vorba meşteşugită, care l-a impresionat pe ambasadorul Franţei („şi-m făcea mai multe ţirimonii decât toţi”), pe principele Kaunitz, nu mai puţin pe împărat. Dilatarea hiperbolică, dialogul dau povestirii o notă de vivacitate.

Ca să îi atragă atenţia împăratului, ezitant din pricina hăţişului legilor, Văcărescu îşi exprimă întâi îngrijorarea de a nu fi avut el destulă elocinţă şi putere de convingere pentru a dobândi dreptatea, apoi furnizează argumentul hotărâtor: „Azilul să cuvine [...] la un mare rău şi pieire şi primejdie”, obţinând astfel ajutorul scontat. La fel, în scena reţinerii solilor, care ar fi trebuit să ajungă la conferinţa de pace de la Focşani, de către straja rusească, când roagă să fie mutat la un loc cu prizonierii de război întrucât „arderea soarelui îmi prilejuieşte multă tiranie, aflându-mă într-un câmp”, Văcărescu dovedeşte, pe lângă fina cunoaştere a sufletului omenesc, şi un instinct sigur al stilului tratativelor, ştiinţa efectului literar, lăsând să se infiltreze, în spatele statornicitelor formule oficiale, unda ironică subminatoare: „Ecelenţa, domnule şi patronul mieu, de vreme ce norocul şi întâmplarea au binevoit ca să mă facă prigionier pă mine, un om fără dă arme, şi în vreme dă armistiţiu…”.

Faţă de primul tom al istoriei, relatare seacă, necentrată, cel de-al doilea se arată unitar prin însufleţirea paginilor memorialistice de către un povestitor nu o dată interesant în utilizarea dialogului, a hiperbolei şi contrastelor, în condensarea paremiologică, în notele de satiră şi de ironie.

Văcărescu dezvăluie calităţi de pamfletar în portretul antitetic pe care, „cutremurat şi înfricoşat”, îl face în memoriul din 1786 – semnat „Toată obşteasca raia a Ţării Româneşti”, dar redactat de el (Andrei Pippidi) – domnitorului Nicolae Mavrocordat, văzut aproape shakespearian, ca smintit şi „poznă a firii”: „Jecmănindu-i pe săraci, totuşi nu conteneşte a se lăuda că e sfânt şi că stă de vorbă cu Sfântul Duh, care i se înfăţişează prin vedenii şi apocalipse, că e ajutat de îngeri în tot ce întreprinde şi că de dragul lui a îngăduit Dumnezeu să dăinuie acest pământ…”.

Bogată, efervescentă şi, prin nestatornicia acelor ani şi slăbiciunile firii lui Văcărescu, inevitabil fragmentară, contribuţia cărturarului rămâne într-un con de umbră. Gramatica sa, deşi a fost între primele gramatici ale limbii noastre şi a răspuns atât cerinţelor de organizare a şcolii, cât şi nevoii de constituire a unei limbi literare, a fost pusă în umbră de apariţia în 1828 a gramaticii lui Ion Heliade-Rădulescu; lucrările lexicografice sunt manuscrise, istoria, scrisă pentru „a birui şi fireasca înlenevire cea spre citanie a celoru mai mulţi”, a rămas netipărită, proza politică şi juridică nu a fost cunoscută decât în cercurile boiereşti, iar mai târziu doar de specialişti.

În schimb, prin câteva scurte poeme, Văcărescu a fost recunoscut în chip de netăgăduit drept primul poet al nostru, performanţă cu atât mai interesantă, cu cât unele poezii trec drept prelucrări (însă necunoscându-se data la care au fost compuse, nu se poate şti cine pe cine a prelucrat). El însuşi a încercat orgoliul deschizătorilor de drum şi, în mod fericit, a fixat pentru viitorime principiile unui legat simbolic transmis poeţilor neamului: „creşterea limbii” şi „a patriei cinstire”.

Îndoindu-se de puterea lui de a se apropia de un mare ideal şi în expresie („Musă, putere dă, mă rogu, la graiurile mele. / Zi-m cumu să-ncepu?”), experimentează: umple gramatica sa de „chipuri” sau eşantioane metrice, creionează caractere rimate în Istorie…, alcătuieşte stihuri în greceşte – dintre acestea, un cântec a fost tradus în franceză şi în germană şi publicat la 1771 de P.A. Guys în Voyage litteraire de la Grece, iar la 1825 în Chants heroiques des montagnards et matelots grecs – scrie laude „la stemă”, la „ceşmeaua cea din drum” şi, pentru a birui „împotrivnica armadă dă patimi”, adresează molitve în versuri Sfintei Fecioare.

Toate sunt încă greoaie, forţate. În mod neaşteptat, într-o vreme când lirica era ţinută drept delectare minoră (iar „poeticile faceri” anonime intrau din „mişmaiale” sau culegeri comune în zestrea lăutarilor), Văcărescu, care exprimă odată cu simţirile intime deşteptate de iubire supunerea la „legea” trăirii general-omeneşti, a acceptat, intuind în simplitatea ei prezenţa principiului etern, poezia populară ca mare model. Alegere de preţ, întrucât lirica epocii era dominată de sentimentalismul galant şi de pastoralismul artificial neoanacreontic. Totuşi, el nu este un folclorizant sau un imitator, ci un autor care selectează după un criteriu adânc personal elemente ce se înscriu într-o convenţie, într-un scenariu; sentimentul este intermediat de fabulă.

Motivul poeziei Amărâtă turturea poate fi găsit în Fiziolog, de aici a trecut în învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, dar şi în folclorul nostru şi al altor popoare. La greci prototipul devine bocet; jalea turturelei fără soţ, într-o versiune atât de apropiată, încât textul lui Văcărescu a fost considerat o traducere (Ariadna Camariano), este descrisă de Athanasios Psalidas şi inclusă în volumul său din 1792, Efectele amorului.

În Histoire des langues romanes (1841) B.Whyte dădea ca model de limbă română poema lui Văcărescu, precizând că a fost culeasă de la lăutari. Cum nu se ştie când a fost compusă, iar circulaţia ei lăutărească este un fapt cert, greu se poate clarifica problema interferenţelor. La noi, Amărâtă turturea a fost publicată cu mici schimbări de Anton Pann în ediţia din 1837 a culegerii Poezii deosebite sau Cântece de lume, apoi, amplificată cu cincisprezece strofe, în Spitalul Amorului (1850).

La Văcărescu impresionează siguranţa cu care paralelismul dintre om şi natură, tradus în plastica imaginilor repetitive şi în ritmul popular, este integrat unei alegorii a pierderii sufletului în melancolie şi doliu: „Trece prin flori, prin livede, / Nu să uită, nici nu vede. // Trece prin pădurea verde / Şi să duce de se perde.[...] // Şi când sade câteodată, / Tot pre ramură uscată. / Umblă prin dumbrav-adâncă, / Nici nu bea, nici nu mănâncă.[...] // Dar eu om de naltă fire, / Decât ea mai cu simţire, / Cum poate să-mi fie bine?! / Oh, amar şi vai de mine!” Jertfa, jalea, oftatul, suspinul, lacrimile sunt locuri comune în lirica inimii, Văcărescu le cunoaşte şi le foloseşte în modul cel mai natural. Însă ceea ce reuşeşte el să transmită e uimirea, chiar perplexitatea în faţa unei forţe mai mari decât puterea cuvântului.

Încât marea frumuseţe a poeziei Într-o grădină (care a fost pusă în legătură cu Gefunden de Goethe, ulterioară textului lui Văcărescu) vine din indecizia legată de ce poate întruchipa sfioasa floare din grădină. Precum în „marile simboluri medievale” (Eugen Simion), dar cu o stângăcie naivă, dincolo de femeie şi de dragoste se întrevede, „ca o lumină”, o prezenţă universală, abstractă şi misterioasă, pe care poezia, în puritatea ei, o sugerează cu graţie firească: „într-o grădină, lâng-o tulpină / Zării o floare ca o lumină. / S-o tai, să strică! / S-o las mi-e frică / Că vine altul şi mi-o ridică”.

Senzualitatea şi moliciunea diminutivală (condamnată de Titu Maiorescu), semne de orientalism, dar şi de manieră literară galantă, trec în plan secund în faţa unităţii pe care o dă unei „rare poezii” (Nichita Stănescu) ca Într-un copaci zarifior (zarif înseamnă „frumos” în turcă) înscenarea zbaterii sufleteşti şi contemplarea ei dinafară, „ca la un teatru”: „într-un copaci zarifior, / Un şoim prins în lăţişor / Strigă amar ciripind, / Norocul său blăstămând. / Multe păsări am vânat, / Şi-mi zicea şoim minunat; / Iar aici laţ fiind întins, / Cum am dat, pe loc m-am prins! / De inimă, nu de cap! / N-am nădejde să mai scap”.

Şi dacă alte strofe (Spune, inimioară spune!, Tu eşti puişor canar, Zilele ce oi fi viu) îl arată madrigalist tributar sentimentalismului neoanacreotic, cu un singur catren, „miraculosul testament” (Nicolae Manolescu), prin sinceritate, esenţialitate şi înălţime morală, Văcărescu rămâne o voce profetică pentru poezie:

„Urmaşilor mei Văcăreşti!
Las vouă moştenire:
Creşterea limbei româneşti
Ş-a patriei cinstire”.

Neîncheiată, inegală, dar şi cu sclipirea unor rezultate alese, contribuţia lui culturală cu direcţia ei luministă, e de neocolit: este între primii gramaticieni preţuitor al poeticii şi cel dintâi poet care leagă simţământul de spiritul limbii şi de o convenţie ce ţine de viziune „arătarea cea însufleţită a istoriei”), ca şi de etic.

OPERA

Observaţii sau Băgări dă seamă asupra regulelor şi orânduelelor gramaticii rumâneşti, Râmnic, 1787; ediţia Viena, 1787;
Istorie a preaputernicilor înpăraţi othomani, în Tezaur de monumente istorice pentru România, II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Al. Papiu-Ilarian, Bucureşti, 1864; ediţia (Istoria othomanicească), ediţie îngrijită şi prefaţă de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 2001;
Poeme lirice, prefaţă de Ioan Voinescu II, Bucureşti;
Poeziile Văcăreştilor, ediţie îngrijită de Mihail Dragomirescu şi Emil Gârleanu, prefaţă de A.I. Odobescu, Bucureşti, 1908;
Văcăreştii, Poezii, ediţie îngrijită de P.V. Haneş, Bucureşti, 1924;
Versuri, în Poeţii Văcăreşti. Viaţa şi opera lor poetică, ediţie îngrijită şi prefaţă de Paul I. Papadopol, Bucureşti, 1940,39-88;
Poeţii Văcăreşti, C. Conachi, Poezii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Pillat, Bucureşti, 1942;
Poeţii Văcăreşti, Versuri alese, ediţie îngrijită de Elena Piru, introducere de Al. Piru, Bucureşti, 1961;
Poeţii Văcăreşti, Opere, ediţie îngrijită şi introducere de Cornel Cârstoiu, Bucureşti, 1982.

Moare la 11 iulie 1797 , Bucureşti .

Bibliografie:
A. I. Odobescu, în Revista românâ pentru ştiinţe, litere şi arte
Influenţa poeziei lirice neogreceşti asupra celei româneşti, 193
Al. Piru, Poeţii Văcăreşti
Culegere de texte literare, Vasile Teodorescu, 1983
crispedia.ro

Autor : Maria Dumitrache