«Sonet

Un glas blajin din lumi întunecate
Îmi tremură cu sfânta lui vibrare
A gândurilor caldă întrupare
În pacea unei liniști fermecate…

Doi ochi mă urmăresc ca o mustrare,
Când toate par în visuri cufundate;
De-a pururi ard privirile-nsetate,
În noapte-mi, ca un far pe-ntinsa mare…

În ele tremură povești frumoase,
Ce plâng un farmec ruinat în vremuri,
Redeșteptându-mi amintiri duioase…

Și eu le-ngân. – E trist mereu să tremuri,
În umbra visurilor irosite
De dorul unor clipe fericite…»

Panait Cerna (pseudonimul literar a lui Panait Stanciof) s-a născut la 25 septembrie 1881, comuna Cerna, judeţul Tulcea. Fiul lui Panait Stanciof, învăţător, şi al Mariei (născută Taşcu). Şcoala primară la Cerna; Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila; licenţiat al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1906). Doctor al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Leipzig, cu teza Die Gedankenlyrik (1913).

Debutează cu poezia Trecut, după Lenau, în „Foaie interesantă” (1897). Colaborează la „Sămănătorul”, „Convorbiri literare”, „Convorbiri critice” etc. Încurajat de Nicolae Iorga, elogiat superlativ de Mihail Dragomirescu, susţinut de Titu Maiorescu (iniţiativei sale i se datorează bursa de studii în Germania, pentru pregătirea poetului în vederea ocupării unei catedre universitare), Cerna se stinge prematur, la scurt timp după susţinerea tezei de doctorat. Lasă în urmă o încercare de estetică (disertaţia pentru doctorat) asupra poeziei de idei, două interesante studii datând din 1909, unul despre Faust al lui Goethe, al doilea despre Eminescu, traducere din Lenau, Byron, Goethe (Prometeu), Victor Hugo, Baudelaire (Albatrosul) etc. şi un număr restrâns de poezii, majoritatea cuprinse într-un volum apărut în 1910 (Poezii).

«Nocturnă

În iadul de-ntuneric nici frământări, nici sfadă…
Deasupra catedralei o pasăre de pradă,
Ca un satrap al nopții, amenință tăcerea…
Când fulgerul țâșnește și crapă noaptea-n cale-i,
Când vrăjile din visuri sunt toată mângâierea,
Au cine prinde-a plânge în orga catedralei?…

…Durere-atât de multă a fost închisă-n clape,
Încât, înăbușită, se zbuciumă să scape;
Și-n valuri se revarsă într-un amar duet
Și-atunce se deșteaptă și orga suspinând
Și plânge până-n ziuă încet, tot mai încet,
Dar jalnic, tot mai jalnic, adormitor de blând.
Târziu când pe ruine doar moartea mai veghează,
Întârziat aievea un plâns tot mai durează…
E-o agonie lungă de note ce-nfioară,
De parcă lumea-i moartă de veacuri și durerea
Tot mai trăiește încă, să-și mistuie puterea
Și tremură nebună, și plânge să nu moară.»

Până la apariţia marii generaţii de scriitori interbelici, adică într-o etapă în care direcţiile critice şi şefii de şcoli literare sunt mai numeroşi decât realizările artistice cu adevărat notabile, poezia lui Cerna a făcut obiectul unor dezbateri vii, adesea polemice, disproporţionate în raport cu valoarea operei ce le-a prilejuit. Prin structură, Cerna e un vitalist; prin concepţie, e, ca şi Octavian Goga, un umanist mesianic, înrudit cu generaţia paşoptistă, cu Grigore Alexandrescu sau Nicolae Bălcescu mai ales; prin gustul pentru poezia filosofică, prin imagistică, structură a lexicului şi, uneori, structură a versului, e un eminescian; prin construcţia poeziilor însă, el se întoarce spre o fază romantică preeminesciană, dominată de retorismul în Victor Hugo.

Epocii sale, Cerna i-a apărut ca un eminescian optimist şi ca un poet de idei, formulă destul de largă pentru a permite să fie revendicat de mai multe şcoli literare. Iorga îi aplaudă firea „gingaş simţitoare” şi crede că orice mare literatură ar fi onorată de o poemă ca Plânsul lui Adam; adept al poeziei de conţinut conceptual, Mihail Dragomirescu (la care sistemul e de departe superior gustului) îl declară „un nou Eminescu”; Ion Trivale apreciază „optimismul eroic” şi o „măreaţă concepţie dionisiacă a vieţii”, într-o poezie construită pe temelii eminesciene; Ibrăileanu îl va declara poporanist prin concepţie, dar va disocia, cu fineţe critică, între „distinsa personalitate literară” şi stângăciile poetului. La polul opus, Paul Zarifopol şi Eugen Lovinescu desfiinţează poezia lui Cerna, polemizând în fond, peste capul poetului (a cărui operă a devenit pretext al polemicii) cu „critica raţiona-listă” a lui Mihail Dragomirescu, a cărui eroare o repetă, invers, negând posibilitatea unei poezii de idei cu aceeaşi înverşunare cu care Dragomirescu o afirmase.

Mai interesant, poate, ca teoretician decât ca poet Cerna însuşi meditase, cu argumente net superioare celor puse în discuţie de criticii săi, asupra legitimităţii estetice a poeziei de idei. Disertaţia sa, Die Gedankenlyrik (1913), elaborată sub îndrumarea profesorului Volkelt, distins estetician, adept al unei estetici a intropatiei, vădeşte nu doar o excelentă orientare în principalele direcţii estetice ale epocii (alături de mai vechii Vischer sau Taine, îi utilizează pe Croce, Brandes, Guyau), ci şi o remarcabilă înzestrare teoretică. Cerna îşi propune să urmărească modul în care poezia de idei poate fi legitimată din perspectiva unei estetici a intropatiei, direcţie dominantă în epocă, adică împrejurările în care ideea „poate să funcţioneze în poezie ca un mijloc de intropatie”.

«Iisus (I)

Prin moarte calcă pe nevoi
Și goilor le-ogoaie plânsul
Legenda-i sacră pentru noi,
Iar suferința-i pentru dânsul…

El cade jertfă de amor,
Și veacurile-l proslăviră…
Dar pururi trist, suferitor,
Așa cum toți și-l plăzmuiră.

Rămâne vecinic pe calvar
Pe crucea umilinței… iată-l:
Jos, între doi – ca un tâlhar;
Sus, între duhul Sfânt și Tatăl…»

Moartea prematură a lui Cerna a întrerupt, într-un moment de prime cristalizări, un destin de critic şi teoretician cu adevărat remarcabil. Uniformă, onestă, dar lipsită de strălucire, poezia sa e inferioară lucrărilor teoretice. Erotica lui Cerna celebrează iubirea ca un mister cosmic (Înseninare, Chemare), îmbinând suavităţi danteşti sau petrarchizante cu explozii vitaliste, care sacralizează, dintr-o perspectivă cosmică, erosul, sau cu poza de discretă şi nobilă resemnare din elegii. În genere, lirica lui Cerna nu are ca subiect individul, ci umanitatea. Suferinţele îndrăgostitului abandonat cu o notabilă discreţie, compensate fiind cu o generozitate de conştiinţa fericirii celorlalţi, deci de triumful legii (şi al iubirii pentru cei „nenăscuţi încă”), dincolo de nefericirea individului.

Un umanitarism îndurerat străbate poeziile prilejuite de răscoalele din 1907 (Zile de durere, Poporul). Cele mai cunoscute poezii ale lui Cerna – poeziile de idei – sunt poezii ale transindividualului, poezii ale umanităţii. Demitizat, Iisus-omul este emblema sacrificiului individual mântuitor. Tolstoi e un apostol veghind la „vatra inimii universale” (Lui Leo Tolstoi). Adam, disculpându-l pe Cain şi asumându-şi cu orgoliu vina nevinovată a iubirii, îndură de fapt suferinţele umanităţii viitoare (Plânsul lui Adam), Floare şi genune sau în peşteră sunt embleme – cam alegorice – ale condiţiei umanităţii ce-şi construieşte şi-şi susţine idealul pe margini de abisuri, utilizând eroic, ca material de construcţie, propria-i suferinţă („Un suflet tânăr ne străbate / şi ne îndeamnă către cer – / Din suferind abia-ndurate / Ne-am făurit armuri de fier”).

Cerna e un vizionar, a cărui lirică se desfăşoară din perspectiva consolatoare şi mântuitoare a viitorului. Această poezie, de mare generozitate, reuşeşte însă prea arar să transforme – aşa cum teoreticianul o cere – ideea în „mijloc de intropatie”. Vinovată nu este însă ideea (Lucian Blaga – în special în primele sale două volume – e, într-o măsură mai mare decât Cerna, un poet de idei). Predominarea comparaţiei (explicative sau sensibilizatoare) asupra metaforei măsoară distanţa între poezia de idei a lui Cerna şi cea a lui Lucian Blaga, iar amplificarea retorică a temei măsoară distanţa faţă de poezia lui Eminescu (Ecouri utilizează simetria sintactică din eminesciana şi dacă… doar în ultimele două strofe, după ce primele cinci strofe epicizaseră discursiv ideea).

«Chemare

Privește!… Cerul semănat cu stele
Chip purtător de zâmbet și de vise
Înseninează pământești abise,
De mult ce caută cu drag la ele;
Și toată fericirea lui senină
O-ntipărește pe pământ și mare
Și iarăși lutul omenesc tresare,
Tinzându-și dornic brațele-n lumină…
Surâzi, șoptești, tot sufletul aeve-i
S-a risipit cu mirosul din floare.

…Așa era, când pieptul cald al Evei
A tresărit de-ntâia-nfiorare.
Și tot aceleași raze o scăldară
Pe Gretchen, când, robită, biruită,
A răsărit la geam, cătând afară
O umbră și temută, și iubită,
Și-n strigăt de porniri biruitoare,
Plecată peste marginea ferestrii,
Căzu cu mlădierea unei trestii,
La pieptul celui fără de iertare.

*

O, noapte albă, soră cu iubirea,
Atât de fericită și bogată,
Ai strălucit și pentru mine-odată,
Când ochii mei îți răsfrângeau zâmbirea.
În părul meu jucau luciri din stele,
Iar sufletu-mi se înfrățea cu toate
Garoafe tremurau împurpurate,
În creștetul fermecătoarei mele.
Și valurile lumii, amândoi,
Le despicam, neștiutori de ele
De-ar fi venit chiar noaptea de apoi,
Tot n-ar fi șters surâsul vieții mele.

De-atunci, pe visul nostru depărtarea
A troienit atâtea clipe reci
O, noapte albă, soră cu visarea,
Eu te credeam pierdură pentru veci!
Dar astăzi mă privești din nou în față,
Prin mii de ochi ce scapără scântei;
Același dor, aceeași caldă viață
Îmi poartă pașii către casa Ei…
Și țese iar aceeași primăvară
La visul început de amândoi…
O, suflete al meu! Aleargă, zboară
Pierduta noapte vine înapoi.

Ce zeu și-a-ntors privirea spre pământ,
Atât de fericită și senină,
De se revarsă-atâta farmec sfânt
Din tronul lui, spre globul cel de tină,
Și-a pus în aer zâmbete fugare
Și dor în inimi de privighetori,
Iar în făptura ta nencăpătoare
Atâta nesfârșită adorare,
Că se revarsă-n lacrămi și fiori,
Și plângi pierdut și tremuri să nu mori?

O, vino, steaua mea! S-a stins acum
Și cea din urmă lampă la ferești,
Și nu mai vezi, pe zidul de la drum,
Cum scad și cresc lungi umbre omenești,
În mândru-mpodobitele balcoane
Și cea din urmă șoaptă a murit
Doar somnul, plutitor în nesfârșit,
Împarte râzătoarele-i icoane…

O, vino, vin! e ceasul de iubit!

Subt uriașa aripă-nstelată,
Tot necuprinsul tace fermecat
Doar de departe vine tremurată
O doină de drumeț întârziat.
Ascult-o cum descrește și cum moare,
Sorbită-n pacea largă de sub cer:
Sunt grijile ce zboară spre uitare
Așa s-or stinge vechile dureri,
La pieptul tău de foc, suspinătoare!

O, vino, vin! cuib cald de mângâieri!

Nu simți cât de aproape e iubirea.
Copila mea? N-auzi în jur de tine
Chemări întretăiate de suspine?
De m-ai uitat, pe veci, în drumul jelei
O clipă doar alină-mi pătimirea
Dă la o parte aripa perdelei
Și-arată-te, în toată strălucirea!
Uimit de luminoasa-ți arătare,
Să te culeg adânc în ochii mei
Și, coborând pleoapele-arzătoare,
Pe veci să-nchid icoana ta în ei,
Ș-apoi să mă cufund din nou în noapte…

O, vino, vin, cu stinse, calde șoapte!

Dar ruga mea n-ajunge pân la tine
Ca niște pasări triste, aiurite,
În geamul tău bat doruri și suspine,
Și iar se pierd în noapte, ostenite.

Dormi tu, iubita mea? Dormi lin, dormi lin,
Pierdută în visări amăgitoare!
Eu ți-aș trimite-o șoaptă, un suspin,
Să-ți spuie inimii, cu-nfiorare,
De-un vis mai drag, de nebunii divine,
Dar șoapta mea n-ajunge pân la tine!
Dormi lin, dormi lin, iubita mea, visează!
Cum nu sunt serafimul tău de pază,
Să te privesc cum dormi suspinătoare,
În focul tinereții,
Și, auzind a dragostei chemare,
Să te trezesc din somn cu-o sărutare,
La visul cel dumnezeiesc al vieții!

*

…Dar ce lumină-apare la fereastră?
Ce mână albă flutură-n perdele?
O, stelelor, ce-i strălucirea voastră,
Pe lângă zâmbetul alesei mele?
Tăceți de tot, voi, vânturi șoptitoare!
Ea spune un cuvânt tăceți, tăceți!
Din buzele ei dulci, tremurătoare,
Pornește-acum un sol puternic, care
Aduce mii de morți sau mii de vieți.
…Și tainic stelele au prins cuvântul,
Și-l repetară-n crânguri cântăreții,
Și din adânc a tresărit pământul,
Simțind din nou în el scânteia vieții.»

Există însă în poezia lui Cerna câteva constante motivice care-i dau coeziune; ele se pot grupa în jurul a două serii: prima cuprinde simbolurile ignice în imaginea combustiei distrugătoare şi mântuitoare, cea de a doua cuprinde termenii lumină, rază, strălucire, senin (care apar adesea şi în poziţia adjectivală, ca epitete, sau în situaţie de element constitutiv al comparaţiilor), reprezentând varianta astrală, stabilă – în „idee” – a focului. Lacrimile, roua, stalactita sunt spaţii născute prin concentrarea durerii, dar purificate până la a deveni oglinzi ce captează, în chiar tremurul suferinţei lor, eterna, senina lumină a cerurilor. Imaginea e atât de stabilă, încât marchează şi vocabularul criticului: ideea din Faust e urmărită de Cerna printr-o comparaţie sensibilizatoare, construită cu termenii oglindă şi lumină: „Fericirea adevărată e ca lumina; acele corpuri strălucesc mai puternic în mărirea ei, care nu o opresc pentru dânsele, ci o împart cu mai multă dărnicie pe la cele din preajma lor”.

«Dedicație

Pe câmpuri, noaptea, până-n zori
Plâng după soare mii de flori…

Iar soarele, vãzând că-n taină
Au plâns domnițele frumoase,
Preface roua de pe ele
În mii de pietre prețioase…

Așa, un zâmbet, o privire
Ridică sufletele slabe,
Și toate lacrimile noastre
Ni le preschimbă în podoabe.»

«Farmec de lună

În ritmul lin al adierii
Doi meri s-alătură-nfloriți,
Șoptind duios în faptul serii
Ca doi amanți înlănțuiți.

Se miră floarea și suspină…
În loc de inimi arzătoare
Îndrăgostiții din grădină
Au câte o privighetoare.

Un cântec chemător vibrează:
E una din privighetori –
Cealaltă tace și visează
Cutremurată de fiori.

Dar cum apare luna nouă
Sclipind în frunza tremurată,
Privighetorile-amândouă
Încep să cânte – deodată.»

Opera literară
Eminescu, în „Convorbiri literare”, iunie 1909;
Faust, în „Convorbiri literare”, martie; octombrie 1909;
Poezii, Bucureşti, 1910;
Die Gedankenlyrik, Halle, 1913;
Floare şi genune, ediţie, prefaţă şi tabel cronologic de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1968;
Lirica de idei, traducere şi cuvânt înainte de M. Găiseanu, Bucureşti, 1974.

Moare la 26 martie 1913, Leipzig, Germania

Surse:
crispedia
wikipedia

Redactor: Maria Dumitrache