Ovidiu Constantinescu s+a născut la 28 martie 1914, Bucureşti . Fiul lui Dumitru Constantinescu, funcţionar, şi al Theodorei (născută Constantinescu). Liceul „Sf. Sava” (absolvit în 1932); studii filologice la Universitatea din Bucureşti. Colaborează la „Viaţa românească”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Vremea”, „Curentul familiei”, „Bis” etc.

Debutează editorial cu romanul Sfârşit de spectacol (1941). Autor al romanelor Oamenii ştiu să zâmbească (1946), Menestrelii regelui Ludovic (1980), Luna şi mânzul sălbatic (1982), precum şi al nuvelelor adunate în volumele Valse hesitation (1970) şi Strada infinitului (1974). A tradus din Stendhal, Romain Rolland, Colette, Maurice Druon, Jules Verne, din literatura rusă (Dostoievski, Repin, Taras Sevcenco), din alte literaturi (F. Cooper, Alejo Carpentier etc.). A publicat un volum de medalioane critice, Portrete de artişti (1984).

Proza lui Constantinescu e a unui înzestrat analist, în tradiţia marilor romancieri din perioada interbelică. Romanul său de debut, Sfârşit de spectacol (1941), aminteşte proza Hortensiei Papadat-Bengescu prin modalitatea analizei (perspectiva e a unui personaj-martor, un adolescent lucid, cu o sensibilitate feminină) şi prin universul uman investigat, populat deopotrivă cu muzicieni rafinaţi şi cu fiinţe pitoresc rudimentare; psihologia naratorului, amestecul de cruzime, sensibilitate, orgoliu şi inteligenţă îl apropie de adolescenţii lui Anton Holban.

Construcţia romanului alternează permanent, prin rememorări, două niveluri temporale în planul aceleiaşi conştiinţe de spectator a naratorului. Căci spectacolul sfârşit, din romanul lui Constantinescu, nu e atât concertul anual de la Ateneu al Tănticii (cea mai tânără dintre mătuşile povestitorului, talentată pianistă), concert la a cărui pregătire, desfăşurare şi la ale cărui ecouri asistă naratorul; spectacolul este aici existenţa celorlalţi, în raport cu care tânărul personaj martor îşi asumă rolul de spectator, un spectator nu întotdeauna inocent, nu întotdeauna ferit de tentaţia de a interveni, încurcând, cu o cruzime ce provine din curiozitate, dar şi din orgoliu, partiturile celorlalţi.

Spectacolul existenţei celorlalţi înseamnă menajul semioficial şi nefericit al Tănticii cu Alexandru, frumosul funcţionar de la Percepţie, un Parsifal incult şi uşor cabotin, beţiv în parte prin vocaţie, în parte din dorinţa de a-şi face suportabil sentimentul de inferioritate care îl aruncă mereu în afara neînţelesei lumi de rafinament artistic a femeii pe care o iubeşte şi o detestă deopotrivă, din faţa căreia se refugiază în beţie şi, mai apoi, în moarte. Spectacol e existenţa bunicii, învinsă în cele din urmă de sentimentul copleşitor al ireversibilităţii timpului. Spectacol, adesea grotesc, e existenţa înrădăcinată în ritualurile mahalalei bucureştene, dar şi universul mental rudimentar al Siei, croitoreasă neroadă, pitorească în primitivismul gesticii şi al reacţiilor sufleteşti. Spectacol e existenţa, înregistrată în treacăt, a cuplului Toto-Rene sau a familiei Alexiu, spionată în micile ei ceremonialuri casnice.

Rolul de spectator al povestitorului nu e asumat accidental, ci realizează un program şi o vocaţie („In cazul meu, actul gratuit se rezumă la gratuitatea unui spectacol pe care îl privesc de afară, de dincolo de rampă”); el presupune o reconstituire a decorului (şi poate cele mai bune pagini ale romanului sunt cele din primele patru capitole – vizita în casa bunicii -, care reconstituie nu doar topografia unui spaţiu plin de semnificaţii, ci şi, prin rememorări ce suprapun două planuri temporale, dimensiunea devenirilor interioare ale acestui univers); el presupune, de asemenea, reconstituirea ipotetică a universului interior al personajelor, printr-o perpetuă glosare a fiecărui gest sau cuvânt. Spectatorul reconstituie partea nerostită a fiecărui rol, obsedat de sensurile pe care cuvintele le au pentru eroii urmăriţi, de ecourile pe care ele le trezesc în filmul niciodată complet developat al existenţei lor interioare; analiza psihologică este astfel motivată estetic prin statutul de spectator al naratorului.

Oamenii ştiu să zâmbească(1946) revine, cu o perspectivă mai puţin discretă, asupra universului sufletesc al unor adolescenţi care asistă la spectacolul tulbure al pasiunilor, cu nostalgia neclară de a ajunge să le trăiască. Din perspectiva de spectator a unui personaj martor e construit şi romanul Menestrelii regelui Ludovic (1980), o anchetă asupra direcţiilor şi crizei teatrului francez contemporan, argumentată cu peisaje pariziene şi încadrată într-o ramă epică stânga-ce şi pur convenţională, în care se fac simţite ecouri din Hoinara lui Colette; între anchetă, eseu, ghid turistic şi roman cu personaje din mediul artistic parizian, cartea nu-şi găseşte până la urmă nici formula, nici tonul, oscilând între conversaţia de salon, reportaj şi conspecte după articole din Larousse.

Romanul Luna şi mânzul sălbatic (1982) se structurează în jurul unei poveşti sentimentale. Nuvelele (Valse hesitation, 1970; Strada infinitului, 1974) evoluează pe linia prozei de analiză, care poate lua însă aspectul unei proze stranii, semifantastice, atunci când universul investigat e tulburat, fie de o anomalie maniacală (ca-n monologul Oaspetele neaşteptat), fie de diformităţile unei psihologii infantile, subnormale, torturată de obsesii, care proiectează asupra lumii un aer de neliniştitoare incertitudine (Valse hesitation), fie de interferenţa a două ordini (real-imaginar), care intervine în lanţul cauzalităţii, încercând să-l modifice (Eterna înlănţuire).

În toate aceste cazuri, punctul de plecare al fantasticului e dat (şi explicat psihologic) de perspectiva personajului cu statut de narator. Un fantastic mai apropiat de proza lui Mircea Eliade aduce Toboşarul, cea mai reuşită din nuvele, portret tulburător al unui adolescent straniu, de o răceală şi o indiferenţă astrale, cu înfăţişare de înger al morţii.

Opera literară
Sfârşit de spectacol, Bucureşti, 1941;
Oamenii ştiu să zâmbească, Bucureşti, 1946;
Valse hesitation, Bucureşti, 1970;
Strada infinitului, Bucureşti, 1974;
Menestrelii regelui Ludovic, Bucureşti, 1980;
Luna şi mânzul sălbatic, Bucureşti, 1982;
Portrete de artişti, Bucureşti, 1984.

Traduceri
E. Malţev, Din toată inima, în colaborare cu W. Cohn, Bucureşti, 1948;
V. Ohotnikov, În lumea cercetărilor, în colaborare cu Ada Cerchez, Bucureşti, 1952;
Marie Spetova, Familia Vojacik, în colaborare cu P. Popa, Bucureşti, 1952;
K. Zolotovskij, Meşterii din fundul apelor, în colaborare cu M. Căciulanu, Bucureşti, 1953;
V. Laţis, Spre ţărmuri noi, în colaborare cu Natalia Stroe, Bucureşti, 1953;
K. Fedin, Opere, I-II Oraşe şi ani, în colaborare cu Ada Steinberg, Bucureşti, 1954;
A. Stil, Floarea de oţel, Bucureşti, 1954;
I.E. Repin, Amintiri drugi, în colaborare cu Maria Bistriţeanu, Bucureşti, 1955;
Anna Seghers, Primul pas, în colaborare cu S. Sanin, Bucureşti, 1955;
A. Guljaski, Satul Vedrovo, în colaborare cu T. Călin, Bucureşti, 1955;
M. Dib, Algeria, Bucureşti, 1957;
N. Dubov, Orfanul, în colaborare cu E. Bandrabur, Bucureşti. 1958;
R. Rolland, Viaţa lui Beethoven, Bucureşti, 1959;
I.E. Repin, Edecarii de pe Volga, în colaborare cu Maria Bistriţeanu, Bucureşti, 1960;
M. Druon, Marile familii, Bucureşti, 1961;
T. Sevcenco, Viaţă de artist şi alte nuvele, în colaborare cu R. Vasilescu-Albu, Bucureşti, 1961;
J.J. Manauta, Odiseo, în colaborare, Bucureşti, 1962;
F. Cooper, Vânătorul de cerbi, Bucureşti, 1962;
F.M. Dostoievski, Fraţii Karamazov, I-II. În colaborare cu Izabella Dumbravă, Bucureşti, 1965;
A. Carpentier, Secolul luminilor, I-II, în colaborare cu Maria Ioanovici, Bucureşti, 1965;
Stendhal, Nuvele, în colaborare cu D. Albulescu, Bucureşti, 1967;
A. Dumas, Cei patruzeci şi cinci, I-II, Bucureşti, 1968;
Colette, Hoinara. Duo, Bucureşti, 1969;
Jules Verne, Robur cuceritorul. Stăpânul lumii, Bucureşti, 1970;
Victor Hugo, Anul 93, Bucureşti, 1972;
A. Dumas, Ascanio, Bucureşti, 1973.

Moare la 16 decembrie 1993, Bucureşti

Surse:
wikipedia
crispedia

Redactor: Maria Dumitrache