OGRETIN, LEAGANUL COPILARIEI MELE – CAPITOLUL 1: LA INCEPUT A FOST CUVANTUL “SUS”!
8 ianuarie 2020, ora 15:30, in categoria Atelier literar, Cristina Zaharescu, Renasterea Ogretinului, Sertarul cu creatii
MEMORIAL -
PREFATA
ELEGIE: Am sa inalt un cantec, un cantec de iubire ce l-am pastrat ascuns in suflet, un cantec de iubire pentru locul care a fost leaganul copilariei mele :
Valea Podului – Ogretin ( Prahova ) .
L-am intalnit, copil fiind, in murmurul izvorului sopotind printre ierburi si flori, l-am intalnit in colbul strazii risipit in trimbe grele de vanturi si ploi, in taisul sapei destelenind pamantul, in cantecul ciocarliei, in vaierul cucuvelei, in aer, pe pamant, in apa…
si in ochii caprui si blanzi ai bunicului meu…
si l-am pierdut mai tarziu, cand am crescut, undeva sub un pom inflorit, in ochii mari si negrii ai primei iubiri.
L-am cautat mai apoi,
dupa ce valurile vietii m-au purtat prin lume,
cu fiecare zi ce trecea crestand pe rabojul vietii inca un semn,
l-am cautat cu fiecare lacrima lunecanda insemnand adanc sant pe obraz,
l-am cautat cu fiecare vis, cu fiecare gand, cu fiecare fir carunt ascuns cu grija dupa ureche, cu fiecare cuta adancita pe frunte si…
l-am regasit !
L-am regasit in noroiul ulitelor cu urme adanci de copite,
in sunetul talangilor si in mugetul vitelor scoase la pascut dimineata devreme,
in behaitul turmelor de oi insotite de latratul cainilor si sunet dulce de caval, in drumul lor spre pasunile de pe Leurdeanu, in mireasma suava cu parfum de miere al florilor de pe dealurile incinse de soare, in apusul sangeriu al soarelui, in picaturile de roua rostogolindu-se de-a lungul firelor de iarba si in tacerea adanca a noptii .
L-am regasit in bataia surda a inimii, in freamatul padurii leganate de vant si in cantecul de amar al taranului cosinda valurile de iarba cu creste inspumate de gize si flori…
l-am regasit pe prispa casei in care am crescut si care pentru mine inca inseamna ACASA…
si l-am regasit si in sufletul meu, asemeni unor aripi ce s-au intors la cuib !
PARTEA I
LA INCEPUT A FOST CUVANTUL : ” SUS! “
MOTTO :
” Cand ti-e sufletul ranit, imbratiseaza copilul din tine…caci sufletul nu creste odata cu trupul, ci ramane vesnic copilul din fiecare dintre noi . Asta sa-ti fie invatatura de minte si de ajutor cand viata te va dobori la pamant si te vei prabusi in sine…si mai ales cand nu vei avea pe nimeni care sa-ti intinda mana si sa te ridice…”
A fost ultima invatatura pe care mi-a dat-o bunicul meu, Alexandru Constantin, gospodar de pe Valea Podului, inainte de trecerea sa in nefiinta…
Primul cuvant pe care l-am rostit, nu a fost mama sau tata, asa cum spune orice copil, ci ” SUS !”, pentru ca sus pe umerii sai ma ridica bunicul si ma aseza acolo ca pe un tron, caci eu eram regina inimii lui si de nicaieri nu se vedea mai bine lumea mea, lumea de basm a Vaii Podului.
Valea Podului sau Valea cu Povesti, asa cum i-am spus eu mai tarziu cand am inceput sa inteleg mai bine rostul cuvintelor, pentru ca fiecare coltisor isi avea povestea lui ,iar bunicul le stia pe toate…
si mi le-a spus pe rand, pe masura ce ajungeam prin fiecare loc in parte :
” vezi tu casa asta ? n-a fost dintotdeauna aici…mai inainte a fost o alta, acolo, mai jos, langa gutui…dar aceea a ars…s-a aprins de la o afumatoare…asta a fost ridicata mai tarziu, in 1906 – anul in care m-am nascut eu – si-a fost facuta dupa canoane batranesti, din barne mari de stejar…sa te uiti odata la o cutie de chibrituri cum e facuta, ca daca o strangi in pumn nu se sfarama…asa-i facuta casa asta, trainica…la cutremurul din ’40 n-a suferit nici-o stricaciune si-a fost prapad mare atunci prin alte locuri…de acum inainte este a ta si daca ai sa ai grija de ea dupa ce nu voi mai fi eu, te va tine pana la sfarsitul zilelor tale…
si uite, aici este cuptorul de paine ” …si-mi arata o gura hida cascata sub buza unui deal..,
” l-a facut tatal meu, adica strabunicul tau, in timpul razboiului…eu eram pe front atunci si a fost foamete mare in vremea aceea…putina lume avea malai sa faca mamaliga sau faina ca sa coaca paine si multi mancau mamaliga facuta din malai de maturica…rea la gust, dar umplea stomacul si tinea de foame…de mare ajutor cand aveai o casa plina de copii……
dincoace e lojnita de prune…” …brrr, gura asta era si mai fioroasa, avea chiar si dinti !…”…nu-s dinti, bata-te norocul ! …sunt gratii de nuiele pe care se pun prune la uscat si afumat…asa se pastreaza cel mai bine peste iarna…merg ele si oparite dar e migala mai mare…….
iar aici este groapa de var…asta am facut-o eu, spre sfarsitul razboiului…fusesem lasat la vatra, ranit si cu caverna de glonte’n plaman, ce-am mai tras atunci pana m-am pus pe picioare !…dar n-a fost de la inceput asa…am facut-o dupa ce ne-au bombardat americanii casa de la Ploiesti si m-am retras, cu bunica-ta si maica-ta aici…
ascundeam in ea sacii cu cartofi si cu malai…si cu ce ne mai descurcam de mancare de pe unde puteam si-o astupam cu pod de scanduri iar deasupra faceam o claita de fan, asa, cat sa poata fi data usor la o parte…
ca’n urma nemtilor au navalit rusii, valuri-valuri…si-au lasat pustii curtile oamenilor pe unde au trecut…le luau carutele celor care aveau si le umpleau cu pasari si porci, pe care le impuscau ca sa le poata duce, iar dinapoia carutelor legau vitele pe care le luau de prin grajduri…noi le-am scapat pe ale noastre, ca le-am dus in Leurdeanu cand am auzit ce prapad fac in sat…erau acolo niste odai sapate in munte din vremuri stravechi…o luna intreaga am stat cu ele acolo, pana ce a trecut ultimul val…
dupa aia, cand n-a mai fost de trebuinta, am transformat-o in groapa de var…ca tot era sapata…si-am acoperit-o tot cu sipci, sa nu dea animalele in ea…vezi draga tatii, sa nu carecumva sa calci vreodata peste ele, sa nu se rupa si sa cazi in beuca !
…….eiii…si uite acolo jos fantana din care adapam animalele, ca apa-i salcie si nu-i buna pentru altceva…acolo a fost mai inainte o balta, care s-a format intr-un an cand a luat-o pamantul la vale cu pomi cu tot…au fost ploi multe si dese in anul ala, de parca se deschisesera baierele cerului…si fi’n'ca, mai apoi, seca des vara si nu ramanea decat glodul…am sapat fantana asta ca sa avem apa pentru animale tot timpul…se mai face glod pe langa ea si acum, cand ploua…bucuria porcilor, ca toata ziua stau tolaniti acolo pe caldura mare…..
si uite asaaa,am ajuns pe culmea dealului…de aici si pana acolo jos, unde incepe padurea, e via…eu am sadit-o…primul butas l-am adus din Ardeal, cand am fost sa cumpar un sac cu faina…da’ asta-i alta poveste……ei !
Uite aici voiam sa ajungem !…aici este Ciuciurul…izvorul asta a fost dintotdeauna secretul supravietuirii noastre pe aceste meleaguri, departe de sat si fara prea multe posibilitati…el ne-a fost apa a vietii, caci sa stii de la mine, pentru tot restul zilelor tale, fara mancare mai poate trai omul o vreme, dar fara apa nu !…gura i-a zidit-o bunicul meu cu lespezi de piatra aduse cu caruta din vale, iar mai apoi, toata partea barbateasca ce i-a urmat, s-a ‘ngrijit sa-l curate si sa-i asigure santul de scurgere catre vale…si tot atunci, a sapat in deal si scobiturile alea doua de le vezi mai jos pe panta, una sub alta…acelea au fost balti, in care pe atunci se puneau la topit inul si canepa…prima era umpluta de apa ce se scurgea pe sant iar preaplinul ei se scurgea in cealalta…o sa-ti povestesc eu odata mai multe despre asta…acuma, hopa jos !”
…si intr-o frunza de brusture dulce, facuta caus, a aluat apa din izvor si mi-a intins-o zicand : ” bea ! este prima apa pe care ai baut-o dupa ce te-ai nascut, apa vietii tale…in ea este puterea ta si leac pentru orice boala ai avea, a trupului, a mintii sau a sufletului tau…sa nu uiti asta niciodata !
…gata ,ne-am odihnit destul !…acuma, hopa SUS !…si drum intins spre casa, ca am de batut coasa…a’nceput sunatoarea sa se stranga la varf…asta-i semnul ca in curand incepem sa dam jos iarba !”
AUTOR: CRISTINA ZAHARESCU
– VA URMA-
