Cu degetele ploii toamna bate în geam, vrând să-mi pătrundă în suflet, cu tainica-i chemare…E stranie tăcerea ce plutește în odaie…și mocnește-n aer așteptarea a ceva nedeslușit, ca o răsfrângere de lumină a unui apus fără de soare.

    Un colț de pled alunecă pe podea și odată cu el, îngălbenite de vreme, un vraf de hârtii ce le țineam în poală…Mă aplec și le ridic gânditoare, punându-le înapoi cu o înălțare din umeri: nicio greșeală nu poate fi schimbată căci a făcut rău, deja a distrus. Ei…uneori viața ne umple de amărăciune! Ca frunzele purtate de vânt, au trecut anii tinereții și m-am trezit în toamna vieții ca un copac rămas singur și gol…și abia acum, când nu las pe nimeni în urma mea, înțeleg că m-am veștejit risipindu-mi sufletul în tot felul de trăiri și lucruri inutile…doar amintirea copilăriei îmi mai împlinește nevoia de împăcare cu mine și cu trecutul.

    Hârtiile scorojite foșnesc trist, sub tremurul mâinii ce le răsfoiește… Înscrisuri vetuste – pași prin timpuri uitate de vreme – mă poartă spre odinioară și regăsesc în ele o lume pe care o credeam pierdută de mult: lumea Văii Podului – lumea de basm a copilăriei mele! Cerneala violetă, cu care au fost scrise, s-a decolorat ușor și literele aproape că s-au șters pe muchiile după care au fost îndoite, dar încă vorbesc despre neamuri, vechi legături de sânge, obiceiuri și  vremurile lor trecute…..

Parfumul dulce-amărui, al unui mănunchi de tufănele, mă îndeamnă spre visare și cernute încet de timp, picură amintirile scăldate parcă, în apele reci ale ploii de afară…

 

    Dimineața rece și amorțită, părea a avea înțelesuri diferite, pe care în mintea mea de copil, le atribuiam altor dimensiuni. Pentru mine toamna nu era un anotimp…ci o zână a belșugului, ce îmbrăca natura verde în toate culorile soarelui, arse în valuri nesfârșite de aramiu, chihlimbariu și ruginiu. Vălătuci străvezii de ceață, se ridicau în fuiuare subțiri, de pe Vălceaua Mare, dantelând culmile dealurilor și făcând să pară cerul îngenunchiat deasupra lor…Văzută de pe prispa casei, Valea Podului, părea o împărăție a liniștii răsărind dintre nori.

    Vântul adia ușor, purtând până la mine un miros aspru, de foi de porumb răscoapte ce venea dinspre curte, unde o movilă de știuleți aștepatau să fie dezghiocați; era semn că tovarășul Bălănică, Președintele Sfatului Popular, își ținuse promisiunea făcută încă din vară, când fusese la noi, la strânsul fânului. Dis de dimineață,  auzisem ca prin vis  zumzetul înfundat, ca de bondar, al camionului și voci de bărbați vorbind tare și gîfâit de efort la răstimpuri, întrerupte apoi de glasul blând al bunicului cerând liniște: “ Sssst! Mai încet, doarme fata!”…dar nu mă îndurasem să părăsesc atunci, moliciunea caldă a patului. Acum vorbea ceva cu ei, la colțul polatei celei mici, sub acoperișul căreia așezase încă de cu seară, un butoi mare și deasupra gurii lui, zdrobitorul.

- “Bunăoară, rămâne cum am vorbit, culegem mai întâi via iar mai pe seară rămâneți și la clacă, la dezghiocat știuleți!”

-“ Ba cum nu! Muierile noastre’s d’acuma în vie!” a zis unul dintre ei, arătând cu o mână într-acolo…”Da’ ne mai trebuie un om aici, la zdrobitor, dacă noi ajutăm la cărat…” a continuat el scoțându-și pălăria, decolorată de soare, de pe cap și scărpinându-se în creștet.

-“ Păi…atuncea să-l strig pe finu’ Costică Gurău, dac’o fii acasă!”…a zis bunicul.

-“ Da’ de ce-i zici finu’…ce, l-ai botezat matale!?” A întrebat insul, netezindu-și cu o palmă părul răvășit mai înainte și trântindu-și apoi pălăria la loc, fără s-o mai așeze.

-“Nu, măi Culae, da’ mă tot bate la cap, de ceva vreme, să merg cu el la Costică Moinea s-o cerem pe fiesa, pe Lenuța, de nevastă și pe urmă să-i cunun…da’ Manda, măsa lui, n-o vrea…o știi ea de ce și-i treaba ei!…Iar eu parcă n-aș vrea să mă bag în plug cu ea și i-am tot zis lui să mai stea…să vedem, să ne mai gândim, să nu ne grăbim că de…te uiți la om, iți place ce vezi și zici că-i așa cum trebuie să fie, da’ nu știi ce-i poate mintea până n’ajungi să-l cunoști bine, așa că să mai așteptăm o vreme…da’el, nu și nu…o ține’ntruna p’alui!”…

-“ Apăăăi de!…Numa’ să fie treaz!…” a zis, clătinând din cap, Culae.

-“Ei, lasă!” i-a răspuns zâmbind bunicul…”Se mai îmbată uneori, că-i tânăr și nu cunoaște măsura…da’ la urma urmei, ni se mai întâmplă și nouă ăștia mai bătrâni! Apoi s-a întors cu fața spre Vălceaua Mare și cu palmele făcute căuș în jurul gurii, a început să strige:

-“Finuleeee, măi finuleee…hai încoa’ măăă!”

-“Hiiiii măăăăă, că viu acuu’ ” i-a răspuns finu’ Costică, de pe celălat deal.

-“Ei, avem noroc, e acasă! Acuma’numa ce-l vezi că apare!”…

-“Păi, atuncea noi mergem la vie…Să ne spui numa’ce vrei să facem și cum crezi că trebuie și noi așa facem.” I-a răspuns cel de-i zicea Culae.

-“Apăi, faceți numa’ ca și când ați face pentru voi; atâta tot.” a mai zis bunicul, întorcandu-se să meargă la treburile lui.

    Și n-a trecut multă vreme de când plecaseră ei, când de sub tocitoare, câinele s-a pornit să mîrâie înfundat…dar simțind miros cunoscut, s-a potolit repede și curând la poarta dinspre grădină, s-a auzit strigând cât îl ținea gura, finu’ Costică Gurău:

-“Hiiiii măăăă nășiculeee măăăă!”

-“Da’ ce strigi mă, de parcă ne-am mai afla pe două dealuri și c’o vale între noi?!” i-a răspuns bunicul, ieșindu-i înainte de sub polată, unde până atunci, își făcuse de lucru cu niște găleți…”Bine c’ai venit…că avem treabă multă azi!” a mai zis el.

- “Bre nășicule…da’mai’nainte, n-ai și matale oleacă dă vin…să-mi ‘stâmpăr setea și să-mi viu în fire?” i-a răspuns finu’ gîfâind, roșu tot de efort și nădușit de graba cu care urcase cărăruia de pe costișă.

- “Da’ mai ‘stâmpăr-o dracului și’n alt fel, că ți s-a dus buhu’! a zis oțărât bunicul…”Ia, mai bine apucă gălețile alea două, c’am să iau și eu alte două…și hai cu mine la Ciuciur s’aducem apă, că azi trebuie multă…bașca deseară, cand avem clacă la dezghiocat știuleții de porumb…că dacă tot l-au adus, trebuie desfoiat să nu stea îngrămădit prea  multă vreme, că apoi se’ncinge și prinde mucegai!

- “Da’, la clacă vine și Lenuța?” a întrebat finu’ și ochii’i sticleau în cap, ca cei ai pisicilor noaptea!

- “Bun înțeles că vine, că doar fără ea nu se poate!..Vine și Lenuța, vin și fetele Nastasiei lui Rotaru – Ana și Țuiu – și vin și alte fete de pe coastă, dimpreună cu mamele lor…apoi mai rămân și femeile de la cules via…și încă, bărbații lor și flăcăii care le ajută acolo…până la urmă avem să fim destui…Hai și tu cu noi!” mi-a zis văzându-mă pe  prispă.. “Că poate găsim s’adunăm niscaiva ghebe…mă gândesc că ar merge bine o tocăniță, așa cum îți place ție, s-o punem la masă alăturea cu mămăliguța și puii fripți, tăvăliți prin unt frecat cu mujdei de usturoi…Măi finule…ia ridică mă mâna și dă jos din cuiul de colo, coșul ăla de nuiele că’l luăm cu noi…ș’apoi să mergem!”a mai zis el, arătând cu un gest făcut din cap în spre Ciuciur…Și am pornit-o toți trei, prin livada ce se ridica până în pădurea de pe coama dealului, înșirați unul după altul, pe poteca strimtă mărginită de pruni și tufe de corni.

Pe vârful coamei, poteca se înfunda într-un drum vechi, mai rar folosit și năpădit acum de buruieni și frunze uscate adunate de vant; mărginea capătul de sus al viei de pe coastă, străbătea apoi un rest de pădure, care în alte vremuri urcase până pe culme și se termina brusc în adâncitura malului ce adăpostea Ciuciurul…La marginea viei ne-am oprit la umbra unui fag bătrân, cu coroana bogată, să ne odihnim o vreme. Mirosea a frunze veștede și a jilav dar și a struguri copți încălziți de soare…mirosea a toamnă târzie și știam din anii trecuți, că de acum în colo nici-o zi nu va mai semăna cu alta. “Tu rămâi să ne aștepți aici!” mi-a zis bunicul…”N-are rost să mergi mai departe cu noi, mai bine coboară în vie să mănânci struguri…că’s ultimii de-acuma! Tu ce faci, mă, acolo…Nu știam de unde vine așa putoare?!” a întrebat apoi, simțind miros de tutun ars venind de undeva…

Între timp, finu’ Costică lăsase gălețile jos și-și aprinsese o țigare, din care trăgea adânc, privind în zare și părând că se gândește la ale lui…Poate la Lenuța…ori poate la altceva…ori poate…cine știe?

-“ Rău obicei ai prins, mă!…Acuma arunc-o și hai că-i târziu!” i-a zis bunicul clătinând din cap…Și curând pașii li s-au pierdut în pădurice, înfundându-se în frunzișul umed de pe jos iar vocile li se auzeau din ce în ce mai departe.

Roiuri de viespi, atrase de mirosul dulce al strugurilor, bîzâiau agitate pe deasupra aracilor și m-am temut să mai cobor în vie…m-am așezat doar, pe o grămăjoară de frunze uscate și rezemată de trunchiul fagului, am rămas să ascult ce vorbeau culegătorii între ei.

- “Fă Milico, mai lasă dracului vorba și umple mai repede târn’aia…s’apucăm să dăm cu ea dăvale, înainte să ne apuce noaptea pă coclauri!”

-“ Haida de!” i-a răspuns rîzând Milica…”Mai bine ia zi tu mă Vasile, cum a fost când ai îngropat cu alde Gătej, pisica nuștiu-cui!?”

-“ Adecă, asta șopăcăiați voi acolo? Mă, da’ repede s-a mai dus vorba!”…a zis el cu necaz…”Păi cum să fie!?…Acu’ntr-o seara, mă pomenesc ca vine vecinu’ Nelu Gătej pă la mine și-mi zice: Mă Vasile, ia hai mă dă m’ajuta să trag vinu’ ăl vechi, dă-l țineam dă vro nevoie… dân damigene la sticle, ca să fac loc la ăl nou!…Și io zic: Mă, hai să viu! Când intrarăm noi în beci… era acolo o putoareee, dă-ți muta nasu’ dân loc-nu alceva! Și zic:Mă, da’ ce dracu’ dă putoare-i la tine’n beci, că nu crez să vie dă la lampă?! El zice:Fierbe vinu’ ăl nou și dă gaz dă pâcioasă…ala pute așa!…Buuuun, zis și făcut, tragem noi ce tragem vin la sticle, mai și gustăm câte-o ulcică-doua, să vedem de-i bun și’ntr-un timp,  numa ce simț că duhoarea venea dă după un butoi, pus mai la fereală într-un colț…și zic:Mă Nelule, dă-l mă dracului dă pâci că nu e ala, ia mai bine cată după butoiu’ dă colo! Trage el butoiu’ntr-o parte…ș’acolo ce să vezi: o pisică moartă! Aoleoooo…am dat dă dracu’!- zice el- Asta-i pisica nevesti-mi…o fi intrat după mine când am pus vinu’ ăl nou la fiert ș’am ținut mult ușa dășchisă…Hai s-o’ngropăm iute pân’ nu să prinde ea, că p’ormă e dă rău! Înfășoară el pisica’ntr-o hârtie dă sac și hai cu ea’n gradină…El cu lampa, io cu hârlețu’…repede, mântuirăm treaba! Când s’ajungem îndărăt la beci, în fața casii pă trepte, pisica miorlăia la usă…să cerea’năuntru! Ptiu drace! zic… Mă Nelule, păi n-o’ngroparăm noi adineaori?…Ba o’ngroparăm! zice el…Da’ nu p’amea, dân câte văz!…Cum dracu’ mă! zic…Ș’atuncea, aia a cui să fi fost?…Da’dracu’s-o știe…că noaptea, toate psicile’s la fel! zice el…”

-“Ridică-te că mergem!” mi-a zis bunicul, apărând dintr-o dată lângă mine și lăsând gălețile pline jos lângă fag…Neatentă într-acolo, nu-i auzisem venind din spate. “Hopa sus!” a mai zis aplecându-se să mă ajute și să scuture apoi frunzele uscate, ce mi se lipiseră de haine ca niște pete mari de rugină. La urmă am coborât domol, odată cu drumul de sub pădure, prin rariști cu tufișuri țepoase și apoi pe cărare prin livadă, printre ierburi uscate cu semințe încinse de soare. În curtea casei, așezată pe tăietorul de lemne, bunica răzuia cu un cuțit, resturile rămase pe fundul unei tăvi de plăcinte și adunate în jurul ei, găinile se băteau, cîrâind și ciocănindu-se, pentru firimituri.

-“Acuma’n ce Dumnezeu te-ai mai băgat?” a întrebat ea, apucandu-se cu mâinile de cap și privind țintă la pantalonii mei, încărcați ciucure cu semințele unui scaiete, agățate de prin bălării.

-“Babi dinții!” am zis eu, încercând să scarpin prin țesătura groasă, senzația pișcătoare.

-“Nu le zice Babi dinții ci Dinții babii!…Acuma treci de te schimbă, apoi să mănânci ceva și la urmă să te culci, că-i soarele trcut de namiezi!…”a mai zis ea oțărâta…

Și m-am trezit la ceas de clacă!…Se înserase, soarele sfințise și nu se mai vedea bine. Satul din vale se cufundase în întuneric și numai micile puncte luminoase ale ferestrelor, arătau că acolo departe se aflau case…În mijlocul curții, bunicul făcuse un foc mare ce ardea într-o parte, ațâțat de crengi groase și de suflul rece al vântului ce venea din spre pădure; pîrâia și trosnea împrăștiind scăntei și tăind întunericul cu limbile-i roșii iar irizările lor pîlpâite, luminau chipurile oamenilor așezați în jurul movilei de știuleți, fiecare după plăcerea tovărășiei:flăcăii pe lângă fete, bărbații strânși cât mai aproape, încât să-și poată trece ulceaua cu rachiu de la unul la altul iar femeile după nevoile bârfei.

-“Vezi mă, Ionică!” i-a zis bunicul, unuia ce se afla mai aproape de el…”Să ai grijă de foc, să nu-l lași să se stingă cu totul dar nici să dea vâlgare prea mare!…Acuma, voi ăștialalți, știți ce aveți de făcut…că ați mai făcut și’n alte dăți!…Numa’atâta am să vă cer: porumbul cu boabe roșii, să-l dați mai deoparte. Când are sa-i vie vremea, să-l duc la moară și să fac mălai, am să-l amestec cu d’ăl’lalt…ca să iasă mămăliga mai cu viață, nu galbenă ca o momâie…Atâta tot!” a mai zis el urmărindu-i cum și în ce fel lucrează și se tot uita la ei și da din cap, că bine adică.

    Oamenii erau veseli, munceau şi vorbeau între ei, unul cu altul şi toţi deodata încât nu se înţelegea ce zic…hărmălaie mare până’ntr-un timp, când s-a’ntors unul ce se ridicase pe la o vreme şi plecase mai încolo…pentru nevoile lui, ca omul care se păzeşte să nu-l vadă nimeni…

-“Da’n ce pustietate trăiţi, bre nene Lisandre!”a zis el, aşezându-se pe locul de unde plecase mai înainte.

-“Păi…n-a fost de la început ca acuma! i-a răspuns bunicul…”Înainte vreme, Valea Podului a fost un cătun! Asta e  o poveste veche ce vine din moşi-strămoşi ş’a fost transmisă din neam în neam…Pe care eu o ştiu de la tatăl meu, Ioniţă Constantin Niţă iar el o ştia de mai’nainte, de la tatăl său Gheorghe Niţă-Ştirbu…Și care poveste zice aşa: În vremuri străvechi, a fost un judeţ numit SAAC ori SĂCUIENI, după cum era scris în hrisoavele acelor vremuri…şi care să’ntindea din spre munţi, de pe sub Braşov şi până’n câmpie, mai jos de Mizil, cuprinzând şi plaiurile noastre…

Şi’n acele timpuri, valuri-valuri de păstori ungureni de tot felul, adică secui dar şi saşi şi români ardeleni, au trecut dincoace de munţi, în căutare de păşuni pentru oile lor…şi s-au oprit, care pe unde au găsit fâneţe mai bogate. În locurile acelea au întemeiat mai întâi cătune, apoi sate întregi…ori s-au amestecat cu localnicii moşneni, prin căsătorire formând familii…Şi iacătă de ce, unii dintre noi avem astăzi vorba mai domoală, mai chibzuită iar alţii mai iute, mai repezită…după cum am apucat fiecare adică, de la ăi din care ne tragem…Astfel sa’ntemeiat şi cătunul Valea Podului…Mai’nainte un pâlc de case, dimpreună cu gospodăriile lor, risipite printre grădini şi botezat mai apoi după un pod de lemn, ce-a fost ridicat peste un pîrâuaş cu apă sărată. Acel pod lega drumul Ogretinului, de drumeagul de căruţe ce ajunge până la noi şi în ziua de azi…Şi tot aşa s-a făcut, ca urmare a venirii lor, că avem aici aproape Vălenii de Munte…care mai’nainte s-a numit Săcuieni- întocmai ca judeţul acela, căruia o vreme i-a fost capitală şi loc de vamă pentru oi, apoi satele: Poseşti Ungureni, Slon, Ceraşu, Măneciu Ungureni…şi altele ce nu-mi mai vin în minte acuma…dar care la rândul lor, au fost înfiinţate tot de către ei. Bunăoară, drept chezăşie că toate câte vi le-am spus sunt adevărate,  stă ginerele meu, neam de saşi veniţi de la Bod…şi care au întemeiat, pe atuncea satul Măneciu Ungureni. Au chiar şi o stradă acolo, care le poartă numele, strada Bodeni…”

-“Poveşti d’astea, vin din urmă multe!” a zis mătuşa Cocuţa lui Stama…”Şi ştiu şi eu una, de la bunicul meu Niculaie Ana…Povestea zice, precum că nici Ogretinul n-ar fi fost de la’nceput, în locul pe care se află acuma, ci tocmai sus la Unghiu’ Cucului…şi chiar aşa s-ar fi numit şi satul pe vremea aia…Asta până’ntr-un an, când a fost lovit de-un val de ciumă, ce-a omorât aproape toţi sătenii…numa’şase familii, care-şi aveau casele mai pe de lături, lângă pădure, ar fi scăpat…Şi mai zice povestea că ăi de-au rămas, au ars satul în întregime, aşa cum sa’ntâmplat să fie, cu morţi şi cu casele lor cu tot, ca să oprească molima, să nu se ducă mai departe şi prin alte locuri…Iar ei, zice-se că s-au mutat mai jos, pe un loc dintre gârle, unde-şi aveau  grădinile de mai’nainte…ş’au întemeiat acolo alt sat…cam pe unde-i capu’ Ogretinului acuma…Şi asta-i poveste adevărată, fiindcă’ntr-un an, m-am dus la Unghiu’ Cucului cu bărbatu’ meu, cu Gică, la un loc de-l avem acolo…ca să sădim nişte pomi…Şi când am săpat gropile, am dat peste cioburi de oale de pământ arse şi locuri de vetre.”

- “Se poate să fie cum spui!” i-a zis bunica, aplecându-se să mai ia un ştiulete din grămadă…”Căci piatra de temelie a Ogretinului, a fost pusă de către un anume Dragomir Comişel…Iar Comişeii, pe locul ăla din capătul satului de azi, au tot fost din moşi strămoşi…de când se ştiu. Şi asta-i o poveste adevărată, pe care eu o ştiu de la tatăl meu Niculaie Comişel…iar el a fost urmaşul urmaşilor, celui dintâi descălecat al locului.”a continuat ea…

-“Şi poate că-i adevărat aşa, toate câte se spun!”a zis bunicul…”Că în vremurile acelea s-au petrecut multe lucruri, ştiute apoi din neam în neam de la cei ce au trăit pe atunci…şi legate între ele şi înţelese de către noi mai târziu.”…

    Şi uite aşa, mai c-o poveste, mai cu alta…movila de ştiuleţi scădea văzând cu ochii…În timpul ăsta, mâinile nu stăteau…se auzeau foşnetele pănuşilor sfâşiate, urmate apoi de pocnetele tuleilor rupţi de pe ştiuleţi şi zăngănitul boabelor, lovindu-se unele de altele, când porumbii erau aruncaţi în grămezi.

-”Bre năşicule!” a zis într-un timp, finu’ Costică Gurău…” Să fi chemat bre şi niscai lăutari, să fi învârtit şi noi fetele astea într’oleacă dă horă, după ce termenam porumbu’!…”

-“Finule…nu i-am chemat, că uite, nu e loc…c’au deşertat porumbul  taman în mijlocul curţii şi n-aveam cum ştii, dacă’l terminăm pe tot în seara asta!”

-“ Îl termenăm năşicule, cum să nu-l termenăm, că uite numa’ndăcât e gata!”

-“ Măi finule! Să nu facem şi noi, cum au făcut ale două fete…de s-au dus la câmp, la prăşit porumbul…şi când au ajuns unde să’ncepea locul, au dat aşa, peste nişte şiruri luungi de tot…de nu vedeai unde se sfârşesc – ca la câmp, de! –ş’atuncea una dintre ele, ducând o palmă streaşină la ochi şi privind hăt departe, zice:

- Fă fetică, om termina noi până deseară?…da aialaltă, care era mai cu minte, făcându-şi cu dreapta cruce, zice şi ea:

- Dac’o vrea Dumnezeu, terminăm!

- E! O vrea Dumnezeu–n-o vrea, io tot termin!…i-a răspuns a’de-o’ ntrebase. Şi unde-a apucat ea sapa…şi s-anfipt la treabă!…Da’ nu prăşea cum trebuie…adică s’adune pământul, în muşuroi pe lângă tulpini…dădea o sapă ici – o sapă colo şi repede a ajuns la jumătatea rândului…Măi!…Şi unde nu dă Dumnezeu…ş’o apucă o cufureală!…De-a stat mai mult într-un desiş, de pe marginea locului, decât pe câmp…că n-ajungea bine îndărăt la sapă…şi iar o lua la fugă’napoi spre tufiş, ţinându-se cu mâinile de burtă!…Între timp,  aialaltă încet, încet, a ajuns la capătul rândului pe care-l începuse şi s-a apucat apoi de următorul…Nu râdeţi, că-i poveste adevărată!…Aşa că lasă finule, c-om face noi şi horă, da’ altădată!…”

-“Cum era odată, n-are să mai fie!” a zis mătuşa Maria lui Pătrulescu…”Ce frumoase erau horele pe vremea aia…ştiu, că-mi povestea bunica!”

-“ Ştiu şi eu!” a zis bunicul…”Ţin minte c-a făcut şi tata, odată, o horă d’astea…după o clacă, aici la noi în curte…că s-a făcut porumb mult tare în anul ăla şi-a venit aproape tot tineretu’ din sat. Că aşa se adunau pe atuncea tinerii, la cules, la clăci şi la şezători, ca să se vadă şi să se cunoască mai bine…şi d’acolo se alegeau perechile, apoi intrau în vorbă şi abia la urmă se făceau nunţile, nu ca acuma! Eu, să fi avut pe atunci vreo nouă ani, adică începusem a fi copilandru – după cum se zicea la vremea aia –şi şedeam deoparte şi mă uitam numai, la ei.

    Ei, şi  cum au început lăutarii să cânte, Ilie Stama- p’atuncea flăcău, că nu se luase încă cu Maria Saftii – s-a şi repezit în mijlocul bătăturii şi cu braţele ridicate a chemare spre ceilalţi, a început să joace pe loc de-i sălta căciula pe cap, să chiuie şi să strige:

• S-a’mbătat căciula mea,
• Stă pă cap abia-abia!…şi îndată s-a prins lângă el şi Mitu Rotaru zicându-i:
• Ioite-l cum mai bate’n pinteni,
• Cioarecii i-s plini dă lindeni! … D’a Ilie Stama, nu s-a lăsat nici el şi i-a răspuns:
• Uite-te şi la ai tei,
• C-au ros şoarecii dân iei!…Măi!..şi unde n-o pune păcatul şi pe vară-mea Lisandra – care era de acuma în vorbă, să se ia cu Ion Stoica – să intre şi ea în horă, făloasă tare şi zicând:
• Mărita-m-aş mărita,

     Da’ nu mi-e gata zestrea,

       Nu vrea maica să mă dea,

       Da’ nici tatii nu-i prea vine,

       Că mă are doar pe mine!…Ş’atâta i-a fost! Unu’ d’ai lu’ Moagher, care-o plăcea tare şi el, da’ n-a avut trecere la ea, i s-a prins alăturea strigându-i:

      -Uiuiu pă dealu’ gol,

       Că Lisandra n-are ţol,

       Da’ las’ că-i face mirele,

       Când o tunde câinele!…Şi ca să nu se lase nici el mai prejos, s-a’nfipt şi Ilie Dumitrache:

      -Ce să tundă frăţioare,

       Că ăla nici câine n-are?!…

Şi tot aşa, se prindeau în horă, când unii-cand alţii, flăcăii tot lângă fete…şi cât a ţinut muzica, au ţinut-o şi ei numa’n strigături, care după cum era de gelos…că se‘ntâmpla ca o fata să fie placută de mai mulţi flăcăi şi ăi de rămâneau cu buzele umflate, cătau să nu-i rămâna nici ei datori.”

-“Aşa era bre, nene Lisandre!” a zis apoi, mătuşa Lina lui Neculai Iancu…“D’astea am auzit şi eu, că-mi povestea şi mie bunica mea. Stai niţel…ori cum era aia!?…Aşa!:

• Urzii pânza – când da frunza.

       Isprăvii de Sânt’ Andrii…

       Şi-mi păru că mă grăbii!

       E de lungă cât o pungă

       Şi de lată cât o spată!…ori aialaltă:

• Aseară – la lumânare,

       Mi s-a părut toanta – floare,

       Iară când s-a luminat,

       Mă mir că nu m-a mâncat!”

-“Aşa o fi fost bre!” a zis, surîzând cu răutate, finu’ Costică Gurău…“Ştiu şi io dă la ăi bătrâni, că pă vremea aia fetele căta, să ia ciobani cu turme bogate şi nu prea să uita la flăcăii mai săraci, dăcât dacă  era urâte ori avea vr’un beteşug! D’aia le loa’ şi iei în vârfu’ bocancului!”

-“Ei!” a zis bunicul…“ Mai că voiau ele, mai că le împingeau mamele de la spate…Ştiu cum era, c-am avut şi eu surori…şi când au fost să se mărite, ale două mai mari, ţin minte cum le certa mămica:

-  Ce să luaţi voi, p’al lu’ cutare…sau p’al lu’ cutare!? Că ăla n-are nici dupa ce bea apă…ş’ălălalt n-are nici izmene-n cur! Mai bine să rămâneţi fete bătrâne, dăcât cu aşa nimereală!”

- “Râdeţi voi, râdeţi!” a zis oţărâtă bunica, punând în poală ştiuletele pe care îl dezghioca, ca să-şi îndese la loc o şuviţă de păr, ce-i scăpase de sub marginea basmalei şi-i tot intra în ochi…“Da’ fetele trebuiau să aibe zestre, să ştie să ţeasă la război, să coasă, să facă de mâncare … şi câte altele … că d’aia zic, flăcăii să fi avut măcar case şi să fi fost gospodari! Fetele, de codane învăţau treburile casei şi începeau a-şi lucra zestrea…adică erau muncite de mici…Ş’acu, că tot veni vorba de horă…mă duc odată la Linica lu’ Mitu – eram noi fete mari p’atunci–să-i cer cu împrumut nişte arnici roşu, ca să isprăvesc o cusătură…Intru’n casă şi’ntreb de ea. Măsa zice:

-  Vezi, maică, că-i pă la grajd…râneşte la vacă!

Mă duc la grajd şi dau să intru…când-colo, ce să vezi! În loc să rânească, ea să’nvăţa să joace hora! Se ţinea zdravăn, cu amândouă mâinile, de coada vacii…cânta şi juca păşind când la stânga – când la dreapta:

- Joacă-mă neicuță bine

  Și mă strânge lângă tine!

  Uiu,iuiu,iuiu, iuuuumaa!”

-“Bre Genico!” a întrerupt-o mătușa Nastasia lui Rotaru…“Acu’ dacă tot ai zis dă zestre, să nu ți le trimit bre și pă Anuța și pă Țuiu, să le’nveți să țeasă la război?…Ca să nu să mai ducă până la Luța în  Poduri, atâta amar dă drum peste deal!…

-“ D’apoi cum nu, cu mare drag!…i-a răspuns bunica…”Da’ nu acuma, mai încolo, când are să se puie vremea rea și n-o să mai fie atâta de lucru p‘afară. Le’nvăț să urzească și să țeasă în două-și’n patru ițe și cu vrgeaua.”…a continuat ea. Și apoi au început să curgă cererile:

-“ Și pe Lenuța … și pe Marița … și pe Gherghina … și pe Luxița … și pe Ioana!…și încă altele, să fi tot fost vreo zece, după mintea mea.

-“Zece!” a zis și bunica…”Păi atuncea, să vină cu toatele odată, în câte o zi când le-oi chema eu ș’am să le’nvăț pe toate de la început: să urzească, să năvădească, să țeasă pânza, să țeasă preșuri și covoare iar pe cele ce nu știu încă, am să le’nvăț să toarcă, să facă sculuri pe rășchitor și să depene de pe vârtelniță, să împletească ciorapi și flanere…și la urmă, să coasă și să brodeze la mașina de cusut…

Dintr-odată, câinele a început să latre mai altfel decât de obicei și pe deasupra porții s-a ivit legănându-se o șapcă de milițian.

- “Care ești mă…acolo? A întrebat mirat bunicul, ducând o palmă streașină la ochi.

- “Io sunt bre, nene Lisandre…Vasile, logodnicu’ Anei. Am venit să iau fetele, că s-a făcut târziu tare ș’am zis  să nu le fie urât mai încolo, pă drum până dăvale!

- “Ei, bată-te norocul, că m-am și speriat când te-am văzut acolo la poartă…și mi-am zis că oare ce dracu poate să vrea un milițian de la mine…ș’acuma noaptea!…Păi atuncea, gata…spargem claca!, Mergeți cu toții dară, că rămânem noi să strângem la urmă…și vă mulțumim frumos de ajutor!

- “Venim ori de câte ori ai să ai nevoie, că se poate…Acuma noapte bună și rămâneți sănătoși!” i-a răspuns Culae, apoi întorcandu-se spre ceilalți a mai zis “ Haida-ți mă! Era bine să fi avut un felinar-două cu noi, da’ merge și numa’ cu cât lumină luna…”

Și au pornit cu toții la vale, călcând cu băgare de seamă, doar atât cât a fost nevoie să li se obișnuiască ochii cu întunericul, apoi li s-au auzit vocile din ce în ce mai departe, fetele chicotind hârjonite de flăcăi iar ceilalți lălăind ceva ca un cântec, ca să-și țină de urât pe drum…

-“Te-ai legat la cap, fără să te doară!” a zis bunicul privind țintă, printre flăcările acum abia pîlpâite…”De fetele alea zic!” a continuat el, adunând la un loc jăratecul cu vătraiul…

-“Ei, lasă!” a zis bunica desprinzându-și șorțul de la brâu și scuturând firele de  mătase de porumb uscate, ce se prinseseră de el…”Poate s-o găsi măcar una dintre ele…care să ne ducă obiceiurile mai departe…Nu vezi că vremurile se schimbă…pleacă tinerii la oraș să lucreze în fabrici și lasă pământurile nemuncite, de izbeliște ori pe seama ălor bătrâni…pentru câtă vreme au să mai poată și ei…ș’apoi, ce s-o alege de ele – s-o alege!

-“Asta cam așa-i!” a zis bunicul turnând o găleată cu apă peste jăratec, ca să se stingă cu totul, să nu poarte vântul mai apoi, vreo scânteie pe undeva și să aprindă cine știe ce…”Ei, a venit vremea să ne odihnim și noi…lasă-le toate așa cum se află și haidem la odaie, că la urma-urmei e și mâine o zi!” a mai zis el…

    Și apoi, dintr-o dată parcă timpul s-a oprit în loc și s-a făcut liniște…o liniște adâncă de toamnă târzie, tulburată doar de bocănitul pașilor lor obosiți, urcând pe treptele scării de lemn, încet și poticnit… Pe prispa casei, lumina blândă a unui felinar

aprins din vreme și agățat de uscior se îngâna cu luna, spunând mai departe povestea unor timpuri trecute și a unui neam vechi ce încă dăinuie pe aceste meleaguri, asemenea pașilor bunicilor mei: încet și poticnit…povestea Văii Podului și a mea.

                                              -VA URMA-

                          AUTOR : CRISTINA ZAHARESCU                                                                                                                                                                                     Sursa foto:personale si internet