OGRETIN, LEAGANUL COPILARIEI MELE – CAPITOLUL 6 : COTITURILE VIETII
15 noiembrie 2016, ora 08:00, in categoria Actiuni / Articole / Creatii, Atelier literar, Cristina Zaharescu, File de istorie, Legende si povestiri, Renasterea Ogretinului, Sertarul cu creatii
Cotiturile vieții sunt asemenea meandrelor unui râu: nu poți ști niciodată dinainte, ce te așteaptă la următoarea, chiar dacă tu crezi în sinea ta că-i cunoști cursul…
Foto: Internet
Dar se spune că timpul are răspuns pentru fiecare întrebare și ce te nedumirește azi, vei ințelege mâine; nu trebuie decât să ai răbdare și să aștepți, chiar dacă asta ar avea să însemne, zile, luni sau chiar ani de-a rândul. Adevărul acestor vorbe, l-am învățat încă din copilărie și-mi călăuzește pașii prin viață și în ziua de azi.
În mintea mea de copil, în fiecare zi eram câte un personaj dintr-o poveste…eram peste tot și parcă nicăieri, apărând acolo unde nici nu gândeai sau de unde te așteptai mai puțin…eram “toată numa’ ochi și numa’ suflet “ după cum zicea bunicul…și “numa’ urechi!” după cum zicea bunica. În ziua aceea mă pitulasem, chinuită în cotlonul sobei din bucătărie, cică eu eram Cenușăreasa și m’ascundeam de maștera cea rea…dintr-un colț ferit, un păianjen scăpat ca prin minune de mătura bunicii, se uita urât la mine fin’că-i rupsesem pânza țesută cu migală.
Nădușită toată, bunica frământa aluatul pentru pâine. Cum stătea cu capul aplecat deasupra coveții, picături de sudoare i se scurgeau de pe tâmple adunându-se în barbă și prelingându-se apoi pe gât în despicătura bluzei. Capetele basmalei, scăpate de sub împletitura din creștet, îi fluturau belicos pe frunte și la răstimpuri, când aduna aluatul făcându-l ghem și trântindu-l apoi în covată, bombănea printre bufnituri: “ Auzi!… Să n-ai tu o vecină… la care să ceri împrumut o cană de făină… ori de sare…un orez…un ou, când nu-ți mai ouă găinile…un…un…ceva acolo! Că așa am crescut eu la mama…aici poți să și crăpi!…Să n-ai tu cu cine schimba o vorbă…decât Lisandre-n sus – Lisandre-n jos!…cât e ziulica de mare…că-n rest îți cântă cucii!…S-o’ntrebi și tu pe careva ce-a mai gătit, când nu știi ce să mai faci pentru prânz… Că d’aia zic…și Stănica asta, mai mereu e dusă la Făget…că altfel era cu ea alături!…Offf Doamne, de s-ar termina odată și cu fânul ăsta… să am și eu parte de liniște, măcar până începem culesul la prune!”
După o ultimă bufnitură, a rotunjit aluatul între palme făcându-i apoi cruce pe deasupra și presărându-l cu făină a zis: ”acuma la crescut cu tine!”…Căutând cu privirea ștergarul de pânză cu care acoperea covata, a dat cu ochii de mine-n cotlon: “ aici erai cucumeică!?…fugi de-i spune lu’ bunică-tu s’aprindă focul în cuptorul de pâine, să aibă timp să se facă jarul!” a zis ea. “Am auzit!” a zis bunicul de undeva de afară și-a apărut apoi în fața ușii ștergându-și palmele c-o cârpă…”Am treabă să aleg locurile pentru căpițe, să fac gropile pentru parii de mijloc și să tai crengile pentru paturile lor…și acuma trebuie să apară Nicu Bădic și Gică Stama să m-ajute…da’oricâtă treabă aș avea, pot să fac un ocol și să aprind focul…Vii cu mine?” m-a întrebat și sprâncenele groase i s-au îmbinat la rădăcină în așteptare…”Hai, că tot n-ai ce face aici…că vin femei din sat să ajute la pregătirea meselor și la strânsul fânului…și n-ai la ce sta printre ele!” a mai zis luând din chichița ușii o bucată de iască și-o cutie de chibrituri…Și am pornit apoi, alături bunic și nepoată, ținându-ne de mâna ca într-o prelungire a unuia în celălalt.
Din pădurice se auzeau lovituri de topoare și vocile celorlalți bărbați veniți să ajute.Pe la jumătatea pantei într-o aplecare mai potolită, tot sucindu-se și răsucindu-se în loc, măsurând cu privirea bunicul a ales locurile pentru căpițe zicând: “ Vezi?…Să nu fie nici prea la deal, să le răstoarne vreun vânt mai puternic și nici prea la vale, încât să le măture apele scurse de pe povârnișuri…și ține minte, că un lucru pe care-l ai de făcut, trebuie să-l pregătești dinainte cu toată priceperea de care ești în stare, pentru ca să nu-l greșești și să-l faci așa cum se cuvine încă de la început, atunci când are să-i vie vremea…fi’n’că n-ai să-l faci de două ori, ca să poți zice mai întâi ca-l încerci doar.” Și-a bătut apoi cu maiul primul țăruș, însemnând locul celei dintâi căpițe și apoi pe următorul la patru lungimi de furcă distanță și tot așa până la ultimul, în total șase. Dinspre vale s-au auzit dintr-o dată glasuri de copii, clinchete de clopoței și-o voce melodioasă de femeie zicând ceva dar nu se înțelegea cine știe ce, din tot ce înșira ea acolo. “ I-auzi! Vine Lenuța lu’ Nicu Bădic cu copii, fugi de te joacă că eu încep să fac gropile pentru parii de mijloc!” a zis bunicul făcându-și cruce…după care și-a scuipat în palme și le-a frecat una de cealaltă, ca orice țăran înainte de a se apuca de-o treabă…și a ridicat târnăcopul deasupra capului, înfigându-l apoi cu sete în pământ.
Tanti Lenuța lui Bădic, era nepoata bunicului meu și mătușa mea; harnică femeie, după cum i se dusese și vestea! Când începea o treabă “ nici n-apucai bine să-ți dai seama cum a făcut, că te și trezeai c’a terminat-o!”…”Bine c’ai venit și tu!” mi-a zis mîngâindu-mă pe cap…Acuma stați și jucați-vă frumos. Mioriță mămică, tu și cu Lili sunteți mai mari…ațineți-vă la vaci să nu dea’n porumbii lu’ nea Lisandru c’al vostru e dracu! Eu mă duc sus, la tanti Genica s-o ajut la treabă… da’ mă’ntorc mai încolo, când o fi vremea să le dau la apă.”
N-a trecut multă vreme de când a plecat și am auzit-o trebăluind și cântând pe lângă cuptorul de pâine:
-“ M-am născut într-un bordeei,
Învelit cu paiee…
Doinitor mi-a fost un teei,
Leagăn o copaiee…
Mama mă lua cu iaa,
Când pleca la muncăă…
Ba la grâu când seceraa,
Ba la fân pe luncăă…”…….
Și apoi nici nu știu cum s-a făcut dar ne-am trezit cu ea lângă noi, țipând cât o ținea gura: ”Miorițăăăă! Mămică, n-am zis eu să v’ațineți la vaci să nu dea-n porumbi!? Iacătă-le-n porumbi…și mănâncă de fac spume la gură! Fi-v-ar joaca de râs…după clopoței le-am auzit! Atâta mai trebuie, să se înece și ne pune tactu pe tocător! Ia dații voi drumu’ sus pe culme, la fân, că viu și eu…acușica vă prind din urmă, numa’să le priponesc pe undeva !”
Sus pe culme, paturile căpițelor fuseseră deja injgebate în jurul parilor de mijloc, din crengile de curând tăiate așa cum s-au nimerit să fie cu tot cu frunze iar întreaga pantă părea un furnicar…Femeile strângeau fânul de pe brazde făcându-l porcoaie, apoi ridicându-le în furci le cărau cât mai aproape de locurile căpițelor iar la urmă greblau pășunea, să facă loc la otava ce urma să crească până la toamnă. Bărbații ridicau căpițele pe rând una câte una, așezând pale de fân cu țăpoaiele pe marginile paturilor de jur împrejur iar în mijloc unul dintre ei, le prelua cu furca de ici și de colo și le așeza mai către centru, jucându-le apoi bine
cu picioarele ca să rămână pe loc.
cu picioarele ca să rămână pe loc.
Foto: Internet
Vremea se apropia de amiază, când au apărut ca din senin doi inși imbrăcați orășenește și cu serviete mari strivite la subsuori. Pe unul dintre ei îl știam, unu’ al lu’ Bălosu…mai fusese la noi într-o seară să întrebe când începem la coasă dar pe celălat scund și gras, nu-l cunoșteam. Ăla mai micu’, roșu tot de căldura sufocantă și efort, nădușea sub haina costumului și se vedea pe el că suferă dar se păstra țanțoș ca să pară impunător. Venea încet către noi gâfâind și tot ștergându-și cu dosul unei palme sudoarea de pe frunte, în timp ce al lu’ Bălosu alerga în jurul lui tot străduindu-se să-i apară în față și-i tot spunea ceva agitându-și un braț de parcă nu știa ce să facă cu el și unde să-l așeze.
Înfigând furca în pământ lângă trunchiul unui prun, bunicul și-a scos de pe cap pălăria de pai “cu aerisire”…spartă în mai multe locuri și după ce-a agățat-o în vârful unei crengi, le-a ieșit în întâmpinare. “ Bună ziua nene Lisandre!” a zis al lu’ Bălosu…”Am venit cu tovarașu’ Bălănică, noul președinte al Sfatului Popular, să vă cunoașteți și să ne înțelegem asupra predării cotei de fân” a mai zis el. ” Ei, nene Lisandre…” a zis președintele, vrând să pară prietenos “câte căpițe au rezultat?”…” Șase tov.președinte! “ a zis bunicul. Președintele s-a scărpinat în cap uitându-se când la bunicul când la căpițe apoi a zis: “ Ca să n-o mai lungim mult că-i căldură mare, trei le iei dumneata pentru animale trei le dai la C.A.P..ai cu ce să aduci fânul jos la gospodărie?” … ”Am! Mă ajută Grigore Stoica cu căruța cu boi…”
Foto : Internet
-“Da’ niște apă rece nu poftiți dumneavoastră, că văd că vi-i cald tare?…a zis bunicul aplecându-se și luând cofa cu apă de lângă prun, unde fusese pusă la umbră. “ Ba, cum nu?!” a răspuns el luând cofa și bând cu nesaț…”Bună apă!” a zis apoi ștergându-se la gură țărănește cu mâneca hainei. „Vreo nevoie ai?” a întrebat la urmă. “Aș avea…” a zis bunicul, povestindu-i apoi in câteva cuvinte despre ce era vorba. ”Pârcălabe notează! “ a zis el…”că trebuie să ajutăm și noi cu ceva, ca să‘ncurajăm țăranii noștrii cooperatori, să ne gândim, să analizăm…să punem și noi umărul alături de ei…că oameni suntem…deci notează: la toamnă camionul C.A.P-ului să-i aducă lui nenea Lisandru porumbul, de la vagon, din gara Văleni până la dumnealui în curte!”…și după ce-a mai măsurat odată cu privirea căpițele, l-a salutat din cap pe bunicul și-a pornit apoi la vale, urmat de al lu’Bălosu care mergea cocoșat și ținând creionul strâns între dinți, în timp ce cu mâinile își îndesa hârtiile în servieta.
Umbrele înserării se adânceau tot mai mult făcând loc întunericului nopții iar luna întârzia să apară din spatele unor nori. Atârnat într-un cui de un stâlp al prispei, pîlpâia un felinar învăluind-o într-o tainică lumină. “A răsărit luna’n nor, mâine are să plouă.” a zis bunica strîngând resturile cinei târzii.” Bine că ne-a ajutat Dumnezeu și am văzut fânul strâns în căpițe! Mâine n-are decât să plouă cât vrea…dar nu cred, că s-a uitat soarele ‘napoi la apus…are să fie frumos.” a zis bunicul mutând măsuța cu trei picioare într-un colț și așezându-i apoi scaunelele deasupra. “Dormi cu mine?” m-a întrebat la urmă, întinzându-se apoi într-un pat ce-l aveam așezat într-o margine mai ferită a prispei și în care dormea în serile călduroase de vară la aer curat.” Hai!” a urmat el “ C-am rămas mai de mult să-ți povestesc cum s-a făcut colectivizarea la noi”…”Lasă copilul în pace, că e prea mică și n-are să înțeleagă!” a zis bunica. “ Nu-i chiar așa de mică, încât să nu înțeleagă un lucru dacă i-l spui cum trebuie…ca pe o poveste adică…” a mai zis el cuprinzându-mă apoi cu brațul și culcându-mi capul pe pieptul lui.
-“Mintea ta este crudă acuma-minte de copil, dar poate reține tot ce-ți spun, pentru mai târziu când vei putea judeca și ințelege…eu poate că n-o să mai fiu atunci și n-o să mai aibă cine-ți spune adevărurile acestor vremuri. Ai să’nveți poate despre ele la Istorie, când vei merge la școală dar istoria, care este o povestire despre toate câte-au fost și s-au întâmplat, se schimbă după interesele stăpânirilor…după care cum vine și se duce și te trezești că ceea ce ai trăit azi și ai văzut cu ochii tăi, mâine ți se spune că n-a fost de fapt și că ți s-a părut numai…Și oamenii se schimbă și’ncep să nu mai țină la pământuri, ori, dacă nu mai ai pământ să fie al tău, să-l muncești tu și să-l faci să rodească…și apoi să faci din asta mândria și bucuria ta…te pierzi pe tine însuți și nu mai aparții vreunui loc anume…Și multe poate s-ar fi întâmplat altfel, dacă n-ar fi venit ăștia cu colectivizarea…
Eu n-aș avea nimica cu ei, că ăștia ai noștrii sunt chiar de treabă…și nici cu ăialați de mai sus decât ei n-aș avea, afară doar de două lucruri…dar astea două fac cât alte o sută la un loc și-s grea povară…mă ard, mă rod pe dinăuntru și-mi mistuie sufletul. Primul dintre ele este acela, că mama ta a fost dată afară din facultate, precum că n-ar fi avut origine sănătoasă…și anume că aș fi fost eu chiabur! Chiabur n-a fost nimeni în neamul nostru…c’am avut pământ mult de declarat – e drept c-am avut, dar a fost cumpărat de bietu’ tata cu bucățica ori cu ghiotura, după cum l-a vândut boieru’ ăl bătrân, că era mare bețivan și cartofor…și-i trebuiau bani mulți ca să bea și să-i joace la cărți.
Foto : Cristina Zaharescu
În ’52 activiștii de partid au venit cu gura mare, să ne convingă să ne înscriem pământurile în C.A.P. și ne-au obligat să complectăm cereri, în care scria precum că noi de bună voia noastră cerem să le dăm. Multe dintre terenuri nici nu le-am declarat, fin’c’așa m-au sfătuit ei…
Foto: Cristina Zaharescu
Zisa lor, ca să n-apar c-am fost chiabur…da’ tot degeaba și asta-i cea dea doua durere, c-au fost cumpărate cu bani munciți din greu și cu mari sacrificii…au fost zile în care n-am avut pe masă altă mâncare decât mămăligă cu zeamă de murături…c’am fost unsprezece copii la părinți, unsprezece frați ș’am purtat imbrăcămintea rămasă unii de la alții…care cum creștea o lăsa ăluia de venea după el și tot așa până la ultimul…tot cârpită și peticită că la muncă nu te căuta nimeni…și nici la școală nu ne-au dat părinții, decât în clasele primare și nu ne-am plâns…pentru că tata cumpăra pământ nu ca să se îmbogățească, ci cu gând să ne dea locuri de case și grădini la fiecare, când va fi fost vremea să pornim în viață singuri pe picioarele noastre. C’așa-i părintele care simte că-i părinte cu adevărat…se gândește la viitorul copiilor lui încă de când sunt mici, fără să stea și să pună în cumpănă, dacă va avea măcar o ulcică de apă la bătrânețe din partea lor.
Mi-au făcut mult rău dar nu le port dușmănie. Dușmănia este ce-a mai josnică trăire a unui om și dacă n-o ții în frâu, devii răzbunător și asta e ca o boală…dorința de răzbunare te face din om-neom și ajungi să nu te mai recunoști nici tu și să nu te mai recunoască nici alții…Iar cotiturile vieții, te duc acolo unde nu te aștepți să ajungi…să te lovești tocmai de acei oameni cu care te-ai purtat rău, crezând că nu vei mai avea nevoie de ei vreodata. Am invățat dară să iert și să fiu cu răbdare….”
-“Dormi?” m-a întrebat într-un timp…Nu dormeam și când o pasăre de noapte a început să strige, spărgând parcă liniștea nopții cu glasul ei “ Ciuf…Ciuf…Ciuf !” …m-am răsucit speriată ascunzându-mi capul sub brațul lui..” Nu te speria, e Ciuful…o biată pasăre ce-și strigă fratele pierdut cu multă vreme în urmă. Hai să-ți spun povestea lui: Au fost odată doi frați fii de împărat, pe unu-l chema Ciuf iar pe celălat Cucu. Și cum au plecat ei într-o bună zi la vânătoare, tot căutând urme de căprioare într-o vale adâncă, i-a prins din urmă noaptea și s-au rătăcit unul de altul. Dar tot strigându-se și căutându-se prin întuneric, s-au îndepărtat tot mai tare, Ciuf pornind-o spre miazăzi iar Cucu spre miazănoapte…și se mai caută și se mai strigă încă bieții de ei și în vremurile noastre: Cucu îl strigă pe Ciuf noaptea iar Ciuf îl strigă pe Cucu ziua. Legenda spune însa, că dacă se va găsi vreodată un copil cuminte, acestuia i se va arăta în vis locul în care se vor putea întâlni cei doi frați. Acuma închide ochii și dormi și poate că tu vei visa locul…auzi-l pe Cucu, bietul de el cum strigă: Ciuf…Ciuf…Ciuf…”Vorba blândă a bunicului ajunsese abia o șoaptă iar Moș Ene avea treabă pe la gene…
Când am deschis ochii, începuse să se lumineze de ziuă. Păsările cerului se trezeau și de prin cuiburi se auzea piuit de pui flămânzi, cerând somnoroși de mâncare, apoi câte-un bătut de aripi fîlfâit printre ramuri, sfâșia parcă pânza cenușie a dimineții.
Curând, de sub pleoapa zării, soarele a deschis un ochi clipind parcă somnoros și el într-un mănunchi de raze, poleind cu pulbere de aur mai întâi culmile dealurilor, apoi vârfurile mai înalte ale copacilor de pe povârnișuri.În jocul de lumini și umbre, îmbrățișate parcă între ele, Valea Podului întinsă cât vedeam cu
Foto: Internet
ochii de pe prispă, părea tarâmul de basm cuprins între miazăzi și miazănoapte, în care se rătăciseră cei doi fii de împărat și care încă se mai căutau: Cucu strigându-l pe Ciuf și Ciuf strigându-l pe Cucu…sau invers???
Autor: Cristina Zaharescu
- VA URMA -
