CAPITOLUL 2 -

MINTEA CEA DE PE URMĂ

         Numai cine n-a crescut, într-o gospodărie de țăran, într-un sat aflat la poale de munte, nu știe și nu înțelege ce înseamnă cu adevărat o copilărie fericită ; să fii înconjurat de toate minunile firii lăsate de Dumnezeu , să simți puterea LUI și binecuvîntarea celui dintâi semn de la facerea lumii:în aer, pe pamânt și în apă!

        Într-un astfel de colț de rai am crescut eu, în Ogretin, pe Valea Podului și copil fiind nimic nu poate fi mai minunat, ca fiecare zi să-ți fie o neștiută poveste și-n fiecare seară să adormi cu capul în poala bunicii, somn legănat de sfîrâitul fusului , înainte ca ea să fi isprăvit basmul și lâna din caier!

        Am crescut, ceas de ceas, zi de zi, învățând că toate făpturile sunt egale în fața lui Dumnezeu, că trebuie să le iubesc cu aceeași măsura și să le respect dreptul la viață ; am crescut învățând să respect pâinea și toată munca adunată în ea, începând de la bobul de grâu , cu chipul lui ISUS gravat într-un capăt, ca o minusculă  icoană și până la truda țăranului, făcută cu îndârjire și uneori cu durere…și am crescut învățând că Dumnezeu ne-a făcut după chipul și asemănarea SA dar a lăsat “SĂ FIE !” păcatul spre a ne tulbura perfecțiunea.

         Am crescut urmând firul vieții ce s-a desfășurat lin, ca de pe ghemul din care împletea bunica ciorapii de lână, alternând ochiurile:unul pe față-unul pe dos…și tot așa s-au împletit binele și răul alcătuindu-mi destinul.

        Cum se adună pe cer norii goniți de vânt, așa se adună și năzbâtiile făcute de un copil…si chiar dacă la început sunt luate în glumă, vine o zi în care trebuie să înțeleagă , că fiecare faptă își are răsplata și nimic nu se petrece fără motiv, din fiecare întâmplare are de învățat câte ceva.

         Pentru mine, ziua aceea a început, odata cu cântatul cocoșului și mormăitul bunicii cu nasul în pernă :” Eeeeee, că n-o veni ea ziua aia, să vezi tu ce borș fac eu din tine !” Apoi s-a sculat bunicul…am auzit mai întâi scîrțâitul patului urmat de foșnet grăbit de haine și troncănitul cizmelor pe podea; nu se despărțea de ele nici vara și nici iarna, zicea :”să fie,că nu se știe niciodata peste ce dai in cale.”

          Așa se scula el in fiecare dimineață , devreme, odata cu răsăritul soarelui și după ce termina cu îmbrăcatul, deschidea uușuuurel ușa, atent să nu scîrțâie și să mă trezească și-o închidea la fel, fără zgomot, după ce se strecura afară din odaie.Îi auzeam apoi pașii bocănind pe scara de lemn, cum cobora treptele grăbit să ajungă mai repede la grajd, pentru că așa începea fiecare zi de muncă a lui, cu îngrijirea vitelor:mai întâi le adăpa, apoi mulgea vacile și le scotea la păscut, în grădină, dacă nu era iarnă, curățea ieslea de ogrinji și potrivea bolovanul de sare, rînea grajdul, destupa scurgerile pentru urină și împrăștia așternut proaspăt de fân pe podină, să fie curat.Abia după ce isprăvea toate astea, venea și-o trezea pe bunica.

          Așa s-a întâmplat și în dimineața aceea.A intrat încet în odaie , s-a apropiat de pat și bătând-o abia simțit pe umăr , i-a zis :”scoală cocoană că-i soarele sus, mergi de fierbe laptele si pregătește masa !”Și-a plecat , la celelalte treburi, la fel de ușor cum a venit. Apoi s-a sculat și bunica.O priveam printre gene cum se îmbrăca, cum își lega șorțul la brâu si cum își potrivea basmaua pe cap petrecându-i capetele la spate, apoi aducându-le în față, peste creștet și împletindu-le colțurile într-un nod complicat.”Hai și tu!” mi-a zis “să te îmbrac și să te spăl pe ochi, că acuma cântă cucu’ și te spurcă dacă te prinde nespălată!” Încă moleșită de somn, m-am lăsat îmbrăcată întrebându-mă :”oare s-o face borș de cuc ?”

         Întotdeauna treburile bucătăriei erau bine puse la punct, stabilite dinainte, ca urmare a multor ani în care au fost făcute exact la fel.O urmăream pe bunica,  cum se mișca prin bucătărie ca după un ritual : mai întâi a aprins focul în sobă, apoi a pus tuciul cu lapte la fiert pe plită iar intre timp a pregătit masa…Și ce a pus bunica pe masă : pâine coaptă pe vatră, străchini cu ouă prăjite-bătute cu sare mai înainte și amestecate cu verdețuri din grădină, brânzeturi și unt de casă, ulcele cu lapte cald …și chiseaua cu cea mai delicioasă miere de albine, pe care eu am mâncat-o vreodată!

         Ei…și după ce s-a isprăvit și cu masa, trebuia bătut putineiul.În putinica înaltă și strimtă din lemn, a pus bunica smântâna, adunată cu migală de pe lapte, din oalele de lut puse la prins în firidă ;apoi a turnat apă fierbinte, numai cât să se încălzească amestecul și l-a luat la bătut cu bătătorul.Priveam cu uimire, mișcarea de dute-vino a bătătorului, clăbucind amestecul prin găuri și cum se alege untul deasupra…și mă întrebam, dacă așa urma să se întâmple și cu  mine, cînd zicea bunica :”dacă nu ești cuminte, te bat de-ți iese untul!”

         Neatentă, nu observasem câinele ce așteptase în prag și nici când bunicul îi dăduse o bucată de mămăligă rămasă din ajun ;l-am văzut abia când mușca flămând din ea, în fața ușii și in mintea mea de copil am crezut că a furat-o.L-am lovit cu piciorul atunci și nu știu cum s-a făcut dar m-am trezit întinsă sub el…își proptise labele mari , cu gheare ascuțite, în obrajii mei și își înfipsese colții între sprâncene.Cuvinte ? Mai pot fi cuvinte,  în care să încapă toată nebunia ce a urmat? Îmi amintesc doar strigătul disperat al bunicului, urletul câinelui tîrât spre moarte și blestemele bunicii scoase din minți.

         După ce am fost spălată și rana dezinfectată cu țuică, cu o urzică proaspăt culeasă în mână, mă aștepta bunicul la judecată :

         -“ Uite-n’coa la mine!” și-mi arată urzica “Asta-i Maica Precista, sfânta care-i ține pe copii departe de rele!” apoi m-a atins cu ea peste un picior.

         -“ Asta-i pentru că ai lovit câinele cu piciorul și să n-o mai faci! Indiferent ce rău ar face el, câinele este egalul tău in fața lui Dumnezeu, este prietenul și păzitorul tău.” Apoi m-a atins cu urzica peste celălalt picior.

        -“ Iar asta-i pentru ceea ce putea să se întâmple! Putea să fie mai rău de atât și să rămâi desfigurată pentru toată viața iar eu aș fi avut moartea lui pe conștiință, pentru că am vrut să-l omor; l-am tîrât la tăietorul de lemne și am vrut să-i despart capul de trup cu toporul dar câinele, în înțelepciunea lui, s-a răsucit și m-a prins cu colții de-o gleznă…și nu mi-a dat drumul până ce nu l-am lăsat liber.Acuma zace băgat sub tocitoare și nu va mânca și nici nu va bea apă, până când n-ai să-l ierți…el știe că a greșit și așteaptă iertarea ta.Acuma, hai! “

            Zăcea sub tocitoare , așa cum spusese bunicul, cu capul prins între labe și ochii triști.L-am chemat pe nume:”Osman, hai la mine !”…și-a venit tîrându-se și scheunând sfîșâietor, apoi și-a așezat botul peste picioarele mele;l-am mîngâiat pe cap și am simțit cum se transformă sub mâna mea, trupul acela adineaori prăbușit, prindea viață…mi-a lins mâna și privind în ochii lui, am înțeles că de fapt, el era cel care m-a iertat pe mine.

           -“Vezi tu ?” mi-a zis bunicul “el știe că ești copil și că ai făcut, ceea ce ai făcut, din neștiință ; asta-i mintea cea de pe urmă :JUDECĂ DE DOUĂ ORI ÎNAINTE DE A FACE O DATĂ! Ce s-a întâmplat azi, să-ți fie învățătură de minte! Șterge-ți ochii, capul SUS și hai să mutăm vacile mai la umbră, că-i soarele la namiezi și încep să le împungă tăunii!”

                                      AUTOR:CRISTINA ZAHARESCU

-           VA URMA-