«Unui scriitor

Destinu-amice, nu răsfaţă
Şi-i dat oricărui să şi-l poarte:
Tu fost-ai mort, mereu, în viaţă,
Eu voi trăi şi după moarte.»

Octav Dessila s-a născut la 4 decembrie 1895, Bucureşti. Este fiul Aristiţei (născută Gheorghiu) şi al lui Iorgu Dessila, funcţionar la CFR. Urmează Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu. Ofiţer activ, cu unele funcţii mai importante după război – ajutor de ataşat militar la Legaţia Română din Viena (1921-1922), şef de cabinet la Preşedinţia Consiliului de Miniştri (1926-1927) -, scriitorul a fost o prezenţă discretă în viaţa literară interbelică.

Totuşi, numele său avea o certă notorietate, romanele semnate de el bucurându-se de succesul de librărie care a dus la multe reeditări între 1930 şi 1946. Fără colaborări în periodicele vremii, puţin comentat, rareori intervievat, Dessila se face prezent în publicistică doar prin schiţele despre tipuri şi moravuri literare din Cartea cu minciuni (1936), o viziune comună, dar exprimată cu umor, asupra tagmei scriitoriceşti.

Primele lui romane sunt încercări de valorificare epică a unor recente evenimente istorice. Anumite aspecte, cu accent pe tragedia conflictelor etnice din Transilvania de după Unirea din 1918, apar, agrementate cu episoade amoroase, în cea dintâi carte, Dragomir valahul (1927). Povestea fantezistă a unei nefericite aristocrate ruse urmărită de bolşevici în România prilejuieşte autorului şi o superficială evocare a societăţii ruseşti înainte şi după revoluţie (Zvetlana, 1930).

«Poetului Stamatiad, veşnic plutitor în nouri

Ştiam de mult că aştrii cad,
Dar nu fii trist, Stamatiad;
Deşi poet, poet sadea,
Tu n-ai fost sus, să poţi cădea.»

Animat de vagi intenţii etice, romancierul imaginează întâmplări care să dezvăluie realităţi sociale şi morale susceptibile de critică. Dar drama unei tinere provinciale, prinsă în vârtejul desfrâului din marele oraş, este relatată plat, cu amănunte banale şi vulgare, în Bucureşti, oraşul prăbuşirilor (1931). Oricât de justificate ar fi aspiraţiile unei soţii neglijate (de un soţ cu preocupări su­perioare, de larg interes social), autorul o sileşte să plătească cu viaţa infidelitatea conjugală – Neastâmpăr (1934; Premiul Societăţii Scriitorilor Români).

Intenţionând să dea o frescă a mahalalei bucureştene, ca lume năclăită în propria meschinărie şi amoralitate, Dessila nu realizează în Porţi fără număr (I-II, 1946-1947) decât o aglutinare de descrieri şi dialoguri terne, alcătuind o vedere fărâmiţată, lipsită de semnificaţie estetică. Intrigile amoroase nu lipsesc nici din roman, dar în unele erosul apare ca temă principală, ca destin al unor indivizi.

În Noroi (1933) sau în Turbă (1936), personaje obsedate de dorinţe sexuale rătăcesc oarbe prin viaţă, făcând inutile eforturile autorului de a le încadra în diverse medii sociale, prin digresi­uni superflue.

În Două chemări (I-II, 1938), iubirea nu este determinată fizic (protagoniştii se cunosc numai din scris), dar este la fel de puternică, mobilizând resurse psihice capabile să salveze de la moarte pe erou şi să conducă la o unire fericită. În larga ambianţă a unui Iaşi macerat de nostalgii şi de banalităţi provinciale, se nasc iubiri purificate de zgura fiziologică, între personaje de o factură deosebită, care evoluează cu oarecare graţie în epicul celor trei volume ale romanului Iubim (1942-1943).

«Detractorilor lui Păstorel

Spun toţi de-amicul Păstorel
Că nu mai e ce-a fost odată.
Dar cum doriţi a fi altfel
Când lumea de-altădată-i gloată»

Lăudat de unii, contestat de alţii, Dessila rămâne un colecţionar de fapte omeneşti, pe care le povesteşte fără discernământ, confundând arta cu hazardul vieţii, creaţia literară cu relatarea liberă, dintr-o înţelegere destul de simplă a literaturii.

În 1938, i s-a jucat la Teatrul Naţional din Iaşi piesa Un om care dă palme vieţii (dramatizare a romanului Neastâmpăr), publicată în 1941 cu titlul Nu poţi înfrânge viaţa. Dessila este şi autorul „trilogiei dramatice” Mihail Viteazul (1967), minată de poncifele şi stilul triumfalist al epocii.

I s-a reproşat scriiturii lui Octav Dessila o excesivă explicitare, un na­turalism care, netransfigurat artistic, devine banal. Este posibil, dar în cărţile sale clocoteşte şi învinge viaţa autentică.

Moare la 29 iulie 1976

Opera
Dragomir valahul, Bucureşti, 1927;
Zvetlana, prefaţă de O. Goga, Bucureşti, 1930;
Bucureşti, oraşul prăbuşirilor, Bucureşti, 1931;
Noroi, Bucureşti, 1933;
Neastâmpăr, Bucureşti, 1934;
Cartea cu minciuni, Bucureşti, 1936;
Turbă, Bucureşti, 1936;
Două chemări, I-II, Bucureşti, 1938;
Nu poţi înfrânge viaţa, Bucureşti, 1941;
Iubim, I-III, Bucureşti, 1942-1943; ediţia, I-II, Bucureşti, 1970;
Porţi fără număr, I-II, Bucureşti, 1946-1947;
Mihail Viteazul, Bucureşti, 1967.

Surse:
autori.citatepedia.ro
crispedia
wikipedia

Autor: Maria Dumitrache