“Umbra camerelor

Sunt camere de-acelea ce sunt pline
De noi, şi-n care sufletele noastre
Se-mprăştie tăcute şi senine
Şi se deschid ca florile prin glastre
În mijlocul tăcerii lor depline.

În draperia mobilelor grele
De pulberea nostalgicelor vise,
Şi-n galbenul masivelor perdele
De-a pururea uşor întredeschise,
Ne risipim ca nişte vechi dantele.

De-aici, al nostru suflet, când se-adună
Se furişează pentru-ntâia oară
Prin draperii, discret, şi se-mpreună
În leneşele nopţi de primăvară
Cu strălucirea razelor de lună.

Apoi nimic; puţină poezie,
Închisă-n ritmuri de epitalame,
Se-mprăştie pe-a umbrei trândăvie
Şi caută ca, pe minore game,
Să prăfuiască tot ce-a fost să fie.

Vieaţa pregetă de-a mai străbate
Cu frământările-i necontenite
Cavourile-acestea-anticipate,
În care ne-nvăţăm pe nesimţite
Cu-a morţii veşnică banalitate.”

Nicolae Davidescu s-a născut la 1 noiembrie 1886, Bucureşti. Fiind inginer constructor, tatăl lui Davidescu, Nicolae Davidescu, peregrinează prin ţară împreună cu soţia sa, Ecaterina (născută Teodor), şi cu cei patru copii. Cel de-al doilea, viitorul scriitor, urmează câteva clase la Gimnaziul „Tache Protopopescu” din Slatina, de unde este mutat în 1902, din cauza rezultatelor slabe, la Institutul „Clinciu şi Popa” din Bucureşti. Unul dintre colegi, Al. T. Stamatiad, îl va introduce în cenaclul lui Al. Macedonski şi mai târziu în cercul lui Ovid Densusianu. Tot Stamatiad îl ajută să debuteze, cu o poezie, în 1906, în ziarul „Prezentul”. Din primăvara următoare i se publică versuri, note şi traduceri în „Vieaţa nouă”.

După trecerea bacalaureatului şi efectuarea stagiului militar, se înscrie la Facultatea de Litere din Bucureşti, pe care însă n-o va absolvi. Membru al „Grupului nostru” din jurul lui I. Minulescu, semnează în „Revista celorlalţi”, „Viitorul”, „Convorbiri critice”, „Sămănătorul”, „Viaţa românească”, „Ramuri”. Din 1910 până la izbucnirea războiului mondial colaborează mai asiduu la „Facla”, „Viaţa socială”, „Falanga literară”, „Rampa”, „Insula”, „Universul literar”, „Revista idealistă”, „Capitala” etc.

Concomitent, dă la tipar placheta La Fântâna Castaliei (1910), piesa Iov (1911), povestirea Zâna din fundul lacului (1912), precum şi traduceri din Villiers de l’Isle Adam (Nuvele, 1911) şi Th. Gautier (Arria Marcella, 1911). Acestora li se adaugă, în preajma războiului, alte volume: unul de proză şi teatru – Sfinxul (1915), unul de versuri – Inscripţii (1916), noi traduceri din Villiers de l’Isle Adam (Vestitorul, 1915) şi din Oscar Wilde (Parabole, 1916).

“Ispită

Reminiscenţă

O flamură de doliu în gol s-a ţintuit
Cu stele, când amurgul se stinse chinuit
De strania năvală a nopţii şi când, plină,
Hipnotic luna-aprinse clorotica-i lumină.

Parfumuri arzătoare şi vechi mi-au amintit
De tine, şi din zarea de ceară-au năvălit,
Ca fumul unei jertfe profunde de iubire
La care-ntreg pământul ia parte cu uimire.

Ţinând să mă vrăjească deplin… – când ai venit
Cu ochii negri, turburi şi grei de infinit,
Cu sânii plini de friguri uşoare şi cu buze
Muiate în carminul dorinţelor confuze –

…Esenţele vieţii din aeru-ncălzit,
În părul tău de umbră fluidă au urzit,
Ca spuma unor fine şi galbene dantele,
O pânză de păianjen cu razele de stele.”

Căzut prizonier la Turtucaia, Davidescu îndură aproape 2 ani de recluziune în lagărele din Bulgaria. Revenit în ţară în vara anului 1918, intră în redacţia ziarului „Steagul”. Mai colaborează la „Hiena”, „Sburătorul”, „Lectura pentru toţi”, „îndreptarea”, „Aurora”, „Flacăra”, „Adevărul literar şi artistic”, „Cuvântul liber”, „Contimporanul”, „Clopotul” etc. Dă la iveală acum Aspecte şi direcţii literare (I-II, 1921-1924), o nouă ediţie, îmbogăţită, a Inscripţiilor (1922), monografia Ernest Renan (1923), romanul Conservator & C-ia (1924), culegerea de nuvele Crima din Strada Nopţii (1925) şi îngrijeşte volumul Poeme al lui Ştefan Petică. Spre sfârşitul decadei tipăreşte Iudeea (1927), prima parte a poemului ciclic Cântecul Omului, romanul Vioara mută (1928) şi Leagăn de cântece (1929).

Ales vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Români şi premiat, scriitorul este deosebit de activ şi în deceniul al patrulea. Redactor la „Facla” (1932-1934), el iscăleşte frecvent şi în „Propilee literare”, „Ramuri”, „Universul literar”, „Bilete de papagal”, „Orizonturi noi”, „Cuvântul” (aici şi cu pseudonimul Aenius) şi în noua serie, din 1933-1936, a „Cuvântului liber”. În acest periodic, inserează, în 1935, primele două părţi ale unui studiu asupra lui I.L. Caragiale, „cel din urmă ocupant fanariot”, cea de-a treia fiind publicată în „Familia”. Studiul marchează o apropiere de ideologia naţionalistă, mai evidentă încă în arti­colele publicate în „Vremea”, multe referitoare la „iudaizarea” presei şi a literaturii române, articole strânse apoi în broşurile Naţionalismul în presă (1938) şi Primejdia iudaică (1939).

“Daphnis şi Chloe

Am cântat un cântec plin
De sonorităţi de-argint
Şi ne-am adăpat cu vin
Din potire de Corint.

Am aprins un foc apoi,
Şi-am jertfit un ied roşcat;
Vrăbiile-au râs cu noi
Şi izvorul ne-a-ngânat.

Chloe şi-a făcut de cap
Şi-a zădărnicit lui Pan,
Cu piciorele de ţap,
Somnul lui de sub platan.

Amândoi, aveam cercei
De cireşi după urechi
Şi, sub bolta de hamei,
Adânceam un cântec vechi.”

“Luna de vară

M-a rugat o sclavă-aseară,
Stranie ca o nalucă,
Să-i dau voie să se ducă,
Să se ducă, să se ducă…

N-ar fi vrut nimic să ceară,
Însă gându-i aprinsese
Nostalgii, ei nenţelese,
Nenţelese, nenţelese…

Faţa ei de albă ceară
Era-ntreagă o tăcere,
Spusă sieşi în durere,
În durere, în durere…

Am lăsat-o. Era vară
Şi-n adâncul ei cântase
Noaptea-n stive de mătase,
De mătase, de mătase…

Umbra ei prin noapte, clară,
A intrat apoi adâncă,
În fântâna de sub stâncă,
De sub stâncă, de sub stâncă…”

Publicistica intensă nu-i diminuează însă activitatea de creaţie. La intervale regulate dă în „Revista Fundaţiilor Regale”, „Convorbiri literare”, „Familia”, mai târziu în „Curentul magazin” şi în „Revista română”, grupaje ample, aparţinând poemului Cântecul Omului, din care se tipăresc Helada (1935), Roma (1936) şi Evul Mediu (1937). Romancierul se manifestă cu Fântâna cu chipuri (1933). În anii 1938 şi 1939, Davidescu este numit director general al teatrelor naţionale şi secretar general în Ministerul Cultelor.

În timpul celui de-al doilea război mondial, când este redactor la cotidianul „Acţiunea”, îi mai apar Apocalips profan (1941), poemele Renaşterea (1942), Ţara Românească (1944) şi „antologia critică” Din poezia noastră parnasiană (1943). Schimbarea de regim din august 1944 are ca urmare excluderea lui din presă; reuşeşte să mai publice nişte traduceri, împreună cu Elena Eftimiu, în „Revista literară”. În 1948 este însă arestat şi condamnat pentru antisemitism la 5 ani de închisoare. A murit cu puţin timp înainte de a-şi ispăşi pedeapsa. Abia în 1975 i se va reedita o selecţie din contribuţiile critice, sub titlul Aspecte şi direcţii literare, urmată de o alta, din creaţia sa originală – Poezii. Teatru. Proză (1977). Un alt volum, Fântâna cu chipuri, tipărit în 1990, conţine şi două cicluri de poeme inedite.

“Sfârşit de toamnă

Oh, după ce, ieri, vântul acidulat de ger,
Umflându-se-n scheletul copacilor, stătuse,
Din arbori frunze rare se desprindeau stingher
Şi cu intermitenţa acceselor de tuse.

Apoi simţit-am gândul ascuns al toamnei cum
Răsfrânge pretutindeni coloarea-i de sulfină,
Iar cerul se făcuse un larg alcov de fum,
Greoi ca atmosfera murdară de uzină.

Pe uliţă, impresii adânci de doliu-mic
Treceau ca un nostalgic convoi de-nmormântare,
Şi tainic, trecătorii, cu clătinări de dric,
Păreau că duc povara tăcerii în spinare.

Prin cafenele, oameni, visând trecutul mai,
Şedeau şi, sub asaltul de gânduri nenţelese,
Cu ochii duşi în fundul paharului cu ceai,
Doreau tovărăşia vecinilor de mese.

În mintea lor bolnavă şi-n sufletul lor ros
De moartea dureroasă a zilelor în noapte,
Şovăitoare, iarna, intră ca un miros
Subtil de pâine caldă şi de castane coapte.”

În primii ani de după război, polemizează atât cu B. Fundoianu şi cu E. Lovinescu, partizani şi ei ai simbolismului, cât şi cu G. Ibrăileanu. Criticul de la „Sburătorul” îi va amenda pretenţia de a fi fost primul critic al simbolismului românesc, ca şi teza potrivit căreia curentul respectiv este începutul literaturii române. Mai târziu, Davidescu va susţine că Eminescu însuşi e un precursor al simbolismului. Gustul paradoxului şi căutarea succesului public îl caracterizează, desigur, pe poetul-critic, însă microstudiile consacrate confraţilor reprezintă un veritabil compendiu de istorie a liricii noastre moderne. Şi după 1924 publică numeroase comentarii, note şi recenzii.

Polemici aprinse vor stârni studiile Caragiale, cel din urmă ocupant fanariot sau Inaderenţa lui la spiritul românesc şi Davidescu Tudor Arghezi, ca poet minor. Cel dintâi, găzduit în „Cuvântul liber”, periodic de orientare comunistă, a prilejuit acuzarea autorului său de o schimbare radicală a concepţiilor politice şi estetice. Fără îndoială, aceste studii, ca şi cele asupra „iudaizării” presei şi a literaturii române, denotă o regretabilă alune­care spre naţionalismul extremist. Însă negarea creaţiilor celor doi scriitori, cărora li se recunoştea totuşi talentul, îşi avea punctul de plecare, de asemenea, într-o temperamentală „inade­renţă la spiritul satiric” (observată de Pompiliu Constantinescu) şi în concepţia sa iniţială asupra „clasicismului” artei. Tendenţioase şi mult prea subiective, cele două studii n-au convins opinia publică. Un real folos a adus în schimb istoriei literaturii române prin antologia Din poezia noastră parnasiană.

“Şi seara care vine…

În cameră cu-ncetul începe în surdină
O luptă-năbuşită de umbră şi lumină,
Şi seara care vine molatecă şi tristă
Dezvăluie-ndărătnic trecutul, şi persistă
Să scoată din parfumul de flori de tuberoză,
Fantome diafane şi reci ca o cloroză,
Dospită-n resemnarea bolnavului când ştie
Că aripile morţii pe fruntea lui adie.

Dar lunga agonie se stinge, iar regretul
În sufletu-mi pătrunde nostalgic, şi cu-ncetul
Durerea mă cuprinde, şi-n jurul meu se lasă
Un gol fără de margini, un gol care m-apasă,
Şi sunt atât de singur, şi totuşi lângă mine
Îmi pare c-o fantomă se-aşează, şi-n suspine
Îmi spune liniştita şi veşnica poveste
A umbrelor din lumea ce astăzi nu mai este,
În vreme ce pendula… cu ce monotonie,
Îşi deapănă rozaru-i de grea melancolie!

Şi seara tot mai tare continuă să-şi lase
Reţelele-i de umbră pe-a spleen-ului mătase
Din care-mi torc vieaţa – şi seara tot mai tare
Continuă s-adune senzaţii solitare
De Crist lipsit în lume de rost şi care-şi poartă,
În loc de cruce, numai iluzia-i deşartă.
Dar fără Magdalena, să-l ungă pe picioare
Cu mirt, şi-apoi să-l strângă la sânu-i, iubitoare,
Şi fără Sfântul Petru, să-l nege-n dimineaţa

În care-i se va pune în cumpănă vieaţa,
Iar ziua ce se-ncheie mai tristă ca iubirea
E tot atât de goală ca şi nemărginirea.

Dar noaptea ce coboară aduce după sine
Şi somnul – somnul, frate părerilor de bine
Că ies, prin ajutorul narcoticelor vise,
Din mine cum se iese pe porţile deschise,
Spre larg, mânat nainte de-ncrederea deplină
Că ziua următoare va fi ceva mai plină.”

După 1933, prozatorul va mai da câteva povestiri satirice, o nuvelă, Boresele din peşteră, în care mediul tradiţional al satului de munte este bine surprins, şi două nuvele istorice, Evocare şi A doua întâlnire, ambele de o artă superioară. Personalitate contradictorie, Davidescu a lăsat o operă inegală, din care totuşi rezistă o parte însemnată.

“Viziune

Fantastică e noaptea şi visul îşi întinde
Pe bolta stigiană aripele-i nebune,
Iar candela de aur a zeilor aprinde
În umbra desfăcută colori de viziune.

Aleele exală o lungă amintire
Din stinsa pietate a vechilor altare;
Parfumul lor e tristul parfum de mănăstire,
Pe aripi diafane de gânduri solitare.

Princese rătăcite pe valuri de durere
Aduc o melodie de gesturi muzicale,
Şi pare că un cântec bizar de miserere
Le flutură hlamida cu imnuri triumfale.

Ţinând în mâni de ceară teorbe legendare,
Ritmează paşi de umbre cu ritmuri de suspine,
Şi ritmul lor agită, sfios, în depărtare
O lungă teorie de taine sibiline.

La sânuri au buchete de negre violete,
Şi-n ele dorm uitate miresme fermecate,
Pe care le aspiră adânc, ca pe regrete,
Schimbându-şi al lor suflet cu-al florilor uscate.

Şi albele princese cu gesturi obosite
Sunt vechile iluzii pe calea învierii,
Iluzii ce, în cântul teorbelor slăbite,
Cutremură regatul letargic al tăcerii.

Cu ele vin speranţe ce poartă pe aripă
Zefiruri parfumate de dragoste ce minte;
Ivirea lor subtilă înlătură o clipă
Privirile din umbra jilavă de morminte.

Dar vremea – vremea iarăsi la sânul ei cuprinde
Iluziile care surâd în agonie,
Iar candela de aur a zeilor aprinde
În creier arzătorul parfum de nebunie.”

Opera
La Fântâna Castaliei, Bucureşti, 1910;
Iov, Bucureşti, 1911;
Zâna din fundul lacului, Bucureşti, 1912;
Sfinxul, Bucureşti, 1915;
Inscripţii, Bucureşti, 1916; ediţia Bucureşti, 1922;
Aspecte şi direcţii literare, I-II, Bucureşti, 1921-1924; ediţie îngrijită şi prefaţă de Margareta Feraru, Bucureşti, 1975;
Ernest Renan, Bucureşti, 1923;
Conservator & C-ia, Bucureşti, 1924;
Crima din Strada Nopţii, Bucureşti, 1925;
Cântecul Omului, partea I: Iudeea, Craiova, 1927;
Vioara mută, Bucureşti, 1928;
Leagăn de cântece, Bucureşti, 1929;
Fântâna cu chipuri, Bucureşti, 1933;
Helada, Bucureşti, 1935;
Roma, Bucureşti, 1936;
Evul Mediu, Bucureşti, 1937;
Naţionalismul în presă, Bucureşti, 1938;
Primejdia iudaică, Bucureşti, 1939;
Apocalips profan, Bucureşti, 1941;
Renaşterea, Bucureşti, 1942;
Ţara Românească, Bucureşti, 1944;
Poezii. Teatru. Proză, ediţie îngrijită de Margareta Feraru, prefaţă de Const. Ciopraga, Bucureşti, 1977;
Fântâna cu chipuri, îngrijită şi prefaţă de Cătălin Davidescu, Craiova, 1990.

Antologii
Din poezia noastră parnasiană, Bucureşti, 1943.

Traduceri
Villiers de l’Isle Adam, Nuvele, Bucureşti, 1911, Vestitorul, Bucureşti, 1915;
Theophile Gautier, Arria Marcella, Bucureşti, 1911;
Oscar Wilde, Parabole, Bucureşti, 1916;
Anatole France, Domnişoara Roxana, Bucureşti, 1925.

Moare la 12 iunie 1954, Ocnele Mari, judeţul Vâlcea

Surse:
crispedia.ro
cerculpoetilor.net

Autor: Maria Dumitrache