«Izgonirea din Paradis

Neaşteptat s-a ivit şarpele dintre dune,
şi-a rostogolit între noi
mărul de culoarea amurgului,
şi noi l-am împărţit
cu neîngăduită bucurie.
Umbra de tamarisc se chircea nevăzut,
dar marea încă surâdea
cu dinţi albaştri.
Tăcerea a căzut dintr-o dată,
când marea s-a-ncruntat
în verde veninos,
şi noi ne-am privit înfricoşaţi.
Ne-am îmbrăcat în grabă,
ascunşi în hăţişul ghimpos
de măslini sălbatici.
Şarpele s-a făcut vânt;
se-ncolăcea pe dune
şi arunca în noi cu nisip;
cu gurile pline de nisip
am alergat spre casă,
în timp ce marea ne huiduia din urmă.»

Modest Morariu s-a născut la 11 august 1929, Cernăuţi. Este fiul Teofilei (născută Simota) şi al lui Alexandru Morariu, profesor, provenind dintr-o ilustră familie de intelectuali bucovineni, între care mitropolitul Silvestru Morariu-Andreevici şi fiul acestuia, Vasile Morariu (coleg şi prieten cu Mihai Eminescu), Constantin Morariu şi Leca Morariu. Învaţă mai întâi în Cernăuţi, la Liceul Militar „Ştefan cel Mare”, continuând cursurile medii la Slatina, Deva şi Petroşani.

A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii bucureştene, secţia limba şi literatura franceză (1954), după care devine redactor şi redactor-şef (din 1969) al Editurii Meridiane, calitate în care a avut o contribuţie esenţială în lansarea şi susţinerea colecţiilor „Biblioteca de artă” şi „Curente şi sinteze”, care au reprezentat în anii comunismului un punct de reper al vieţii culturale şi editoriale româneşti. Debutează în 1958 la „Steaua“. Colabo­rează la „Tribuna”, „Gazeta literară”, „România literară”, „Luceafărul”, „Secolul 20″, „Orizont” etc. Prima carte de poezie, Povestire cu fantome, îi apare în 1968, urmată de volumele Spectacol de pantomimă (1970), Ovăzul sălbatic (1974) şi Naşterea nostalgiei (1984).

Făcând parte – alături de Cezar Baltag, Mircea Ivănescu şi Petre Stoica – din grupul de poeţi lansaţi de A.E. Baconsky în anii ’50 în paginile revistei „Steaua”, Morariu este unul dintre scriitorii a căror operă, caracterizată printr-un deosebit rafina­ment intelectual şi stilistic, sfidează dogmatismul ideologic al epocii realismului socialist şi contribuie în mod semnificativ la restabilirea legăturilor literaturii postbelice cu marea tradiţie spirituală românească şi europeană.

Spirit elegiac, trăindu-şi cu estetism şi voluptate nostalgiile, poetul conturează un univers liric dominat de o sensibilitate neoromantică, în care pasiunile şi sentimentele sunt îndelung şlefuite de o conştiinţă artistică superioară:

„Odată despărţirile noastre n-o să mai sfâşie.
Am să plec… totul o să-ţi pară firesc…
A fost o toamnă cenuşie,
o seară cu alcool într-un cadru grotesc,
câteva scrisori, o telegramă,
degetele tale cuprinzând ceaşca de ceai,
sarea uscată sub pleoape
de fiecare dată când plecai,
surâsul revederii – un joc de limpezi ape.
Şi calmul amintirii ne va învălui
ca o ploaie molcomă caldă.”

Lirica de dragoste capătă în Spectacol de pantomimă dimensiuni mitice, îndrăgostiţii regăsindu-se într-un timp fabulos al începu­turilor, în care fiecare gest devine deschizător de lumi:

„Eu eram Adam şi tu erai Eva.
Şi nimeni nu ne-a alungat cu sabie de foc.
Arhanghelul ne-a adus un ulcior de apă
şi tu ai rânduit pe şervetul alb prima roşie din lume.
Eu am tăiat prima felie
din prima pâine a lumii,
iar după masă în timp ce priveam
cum zburdă scânteile pe apă
am scris primul poem.”

Seninătatea şi echilibrul noii vârste de aur sunt tulburate însă de ecourile traumatizante ale unei istorii convulsive, care induc nelinişte şi angoasă – trăiri ce formează substanţa versurilor din Ovăzul sălbatic:

„Cine-mi va răs­punde?
Şi de unde?
Iată zilele curg,
ca apele curg,
ca norii se destramă timpul meu,
şi cerul parcă pregăteşte
definitivul meu amurg.”

Ironia este viziunea care defineşte şi proza din Întoarcerea lui Ulise (1982; Premiul Uniunii Scriitorilor), roman antieroic, unde monotonia şi banalul existenţei cotidiene estompează până la dispariţie ecourile luptelor – oricât de celebre – şi al aven­turilor – oricât de fabuloase – ale bine cunoscutului personaj mitologic şi literar: „Iată-l în sfârşit pe Ulise ajuns acasă şi asta Odiseea n-o povesteşte, lângă o Penelopă care acum îşi răzbună fidelitatea cu mici înţepături, ca orice nevastă acrită, căreia i se pare că nu i se arată destulă recunoştinţă pentru anii sacrificaţi. (Oare nici unul din lista de peţitori n-a stârnit o tresărire în carnea Penelopei?)”

O menţiune aparte trebuie acordată activităţii de eseist şi critic de artă a lui Morariu - laureat al Premiului de Critică al Uniunii Artiştilor Plastici pentru monografia Rousseau Vameşul (1975) - care s-a dovedit a fi unul dintre cei mai lucizi şi mai avizaţi observatori ai fenomenului plastic românesc şi european. De asemenea, cultura română contemporană îi datorează unele dintre cele mai bune traduceri ale unor opere de referinţă din Stendhal, Marcel Brion sau Andre Malraux.

«Neobosita aºteptare

Oh! nimic nu s-a schimbat
de la plecarea ta, nimic, iubito
ºi toate sunt exact cum le-ai lãsat,
- într-o încremenitã aºteptare,
…sigur, scrumierele sunt pline, e firesc,
ºi sticlele goale ce zac rãsturnate…
…dar praful nu schimbã nimic,
praful e de fapt semnul calm
al neobositei statornicii…
…sigur, trebuie sã mã rad,
ºtii doar ce repede creºte barba…
…nu! portolacii începuserã sã moarã
încã pe vremea ta, ºi-apoi scheletele lor
sunt destul de decorative, în fond…
…bine, bine, dar zidurile crapã oricum,
chiar piramidele, oricât ar fi de piramide…
…nu, nimic nu s-a schimbat…
…cutele din jurul gurii?
dar le aveam, nu-þi aminteºti?…
…oh, mâinile tremurã de emoþie doar…
…sunt acelaºi, te asigur…
Dinþii? Nu! chiar adineaori mi-au cãzut.
Oricum erau condamnaþi…
Nu! acestea nu-s semne…
…Unghiile sunt vinete de frig;
de ce tot cauþi acum pretexte,
când totu-i neschimbat, încremenit,
precum a fost dintoptdeauna?
…Vai! te-ai speriat! Dar tot mucegaiul
care-a-nflorit pe mine
se va topi la prima ploaie.»

Opera
Povestire cu fantome, Bucureşti, 1968;
Spectacol de pantomima, Bucureşti, 1970;
Ovăzul sălbatic, Bucureşti, 1974;
Rousseau Vameşul, Bucureşti, 1975;
Casa dintre portolaci (în colaborare cu Ruxandra Berindei), Bucureşti, 1976;
Între relativ şi absolut, Bucureşti, 1979;
Toulouse-Lautrec, Bucureşti, 1980;
Întoarcerea lui Ulise, Bucureşti, 1982;
Gheorghe I. Anghel, Bucureşti, 1984;
Naşterea nostalgiei, prefaţă de Mircea Scarlat, Bucureşti, 1984;
Antoine Watteau, Bucureşti, 1985;
Itinerarii, Bucureşti, 1987;
Eseuri, prefaţă de Marcel Petrişor, Bucureşti, 1992.

Traduceri
Jules Renard, Morcoveaţă, Bucureşti, 1958, Parazitul, Bucureşti, 1968, Jurnal (1887-1910), prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1979, ediţia Bucureşti 2007;
Albert Ayguesparse, Culorile adevărului, Bucureşti, 1964;
Stendhal, Viaţa lui Henri Brulard. Amintiri egotiste, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1965, Jurnal, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1971, Scrisori către Pauline, Bucureşti, 1975, Memoriile unui turist, I-III, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1976-1978;
Jean-Louis Barrault, Sunt un om de teatru, prefaţă de Lucian Giurchescu, Bucureşti, 1966;
Julien Green, Leviathan, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1966, Jurnal, Bucureşti, 1982, ediţia Bucureşti, 2007.
Henry Lhote, Frescele din Tassili, Bucureşti, 1967;
Eugene Fromentin, Maeştri de odinioară, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1969;
Marcel Brion, Arta fantastică, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1971, Pictura romantică, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1973;
Albert Camus, Caiete, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1971, Eseuri, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1976, Faţa şi reversul. Nunta. Mitul lui Sisif. Omul revoltat. Vara, Bucureşti, 2002 (în colaborare);
Andre Malraux, Calea Regală, postfaţa traducătorului, Bucureşti, 1971, Capul de obsidian, Bucureşti, 1977, Omul precar şi literatura, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1980, Ispita Occidentului, Bucureşti, 1983;
Jean Grenier, Arta şi problemele ei, Bucureşti, 1974;
Salvador de Madariaga, Francez, englez, spaniol, Bucureşti, 1983;
Jean Delumeau, Frica în Occident, postfaţa traducătorului, Bucureşti, 1986;
Emil Cioran, Eseuri, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1988.

Albume de artă
Ion Gheorghiu, 1966;
Florin Pucă, 1974;
Rousseau le Douanier, 1975;
Goya-capricii, 1974;
Toulouse-Lautrec, 1980.

Moare la 15 aprilie 1988, Bucureşti

Sursa:
poezie.ro
crispedia
agonia.net

Autor: Maria Dumitrache