de Mihaela Ioana

A fost odată ca niciodată, un orășel obișnuit, cu oameni de toate felurile și toate preocupările. Într-o zi, cu ceva vreme înainte de sărbătorile de iarnă, ajunse în oraș un bărbat, să fi avut spre 50 de ani. Întreba în stânga și-n dreapta pe trecătorii pe care-i întâlnea dacă știau o pensiune unde ar putea să închirieze o cameră. Din aproape în aproape, îndrumat de trecători, ajunse la o pensiune unde ceru o cameră. Proprietara pensiunii îl întrebă pe bărbat cât ar vrea să stea. El răspunse că va sta până de sărbători. Își închirie o cameră la etajul întâi al pensiunii, o cameră cochetă, mobilată cu gust și călduroasă. La ceas de seară, fiind timpul de cinat, bărbatul coborî să mănânce la cele câteva mese de la parter, unde proprietăreasa asigura clienților ei servirea mâncării. Era singurul client în acea seară, așa că proprietăreasa găsi de cuviință să își întrebe clientul cu ce treburi ajunsese în oraș.

Bărbatul, pe numele lui Miral, îi spuse că nu venise să facă ceva anume, pur și simplu călătorind ajunsese în acest oraș, unde urma să stea câteva săptămâni.

“Dar cu ce vă ocupați?” întrebă curioasă proprietăreasa, o femeie veselă și jovială, având în jur de 40 de ani.

“Sunt făuritor de povești,” răspunse Miral la întrebarea femeii.

“Cum adică făuritor de povești? Există o astfel de ocupație? Poate scriitor de povești, dar de făuritor de povești nu am mai auzit până acum,” se miră proprietăreasa, pe numele ei Emily.

“Ce-i drept până la mine nu am mai întâlnit nici eu pe cineva cu o astfel de ocupație, dar chiar asta sunt,” răspunse zâmbind Miral.

“Și mă rog, care e diferența între un scriitor și un făuritor de povești?” vru Emily să afle mai mult.

“Un scriitor stim ce face. Cu mine lucrurile se întâmplă astfel: oamenii ajung la mine din diverse motive, iar eu mă apuc să le spun o poveste, unică pentru fiecare din ei și după ce aud povestea pe care le-o spun, își rezolvă câte o problemă sau află răspunsul la o întrebare sau scapă de vreo durere fizică sau multe altele.”

“Și cum funcționează asta? De unde vă vine ideea pentru fiecare poveste?” ceru amănunte Emily.

“Păi nici eu nu știu cum funcționează, m-am trezit și eu într-o bună zi, acum mulți ani, cu acest dar, cu această chemare și de atunci asta fac. Ideea și povestea pentru fiecare persoană care ajunge la mine îmi vine după ce-i ascult problema, sau supărarea, sau ce are fiecare de spus.”

“Chiar nu mi-a fost dat să aud așa ceva până acum, și eu credeam că am vazut și am auzit destule în viața mea,” se minună Emily. “Și de unde știu oamenii unde să vă caute?” continuă ea.

“Oamenii ajung la mine singuri, eu nu dau anunț la ziar,” zâmbi din  nou Miral.

Chiar atunci pe ușa pensiunii, intrară câțiva oameni, care o salutară pe Emily și apoi pe Miral.

“Cred că am ajuns unde trebuie,” spuse unul dintre ei. “Dumneavoastră ați putea să ne ajutați.”

“Așa este, am ajuns aici pentru oricine are nevoie de mine,” spuse Miral și îi invită pe cei intrați să vină pe rând în camera lui, sub privirile mai mult decat mirate ale lui Emily.

Din acea seară, se perindară mulți oameni prin camera lui Miral, erau bărbați, erau femei, chiar și copiii ajungeau din curiozitate la el. I se dusese vestea prin tot orășelul. Oamenii veneau și plecau de la Miral, veneau cu câte o problemă, cu câte un păs, sau o durere fizică și pleca fiecare cu câte o poveste. Miral, îi ruga pe oameni să nu spună ce poveste au primit, aceasta era singura condiție pe care o punea. Oamenii acceptau și plecau mai departe, fiecare la treburile lui și își vedeau de viață. Emily tot întreba ba pe unul, ba pe altul, ce povești le spunea Miral și ce schimbare aducea povestea în viața lor. Oamenii îi zâmbeau și îi spuneau că dacă voia să afle, trebuia să meargă și ea la Miral pentru propria poveste. Sărbătorile de iarnă se apropriau pe zi ce trecea, iar orășelul până atunci parcă amorțit, începu să prindă viață. Era ceva firesc ca înainte de Crăciun să fie mai multă agitație, mai multă forfotă, dar acum ceva părea diferit. Oamenii nu mai treceau în grabă unii pe langă alții, ci se opreau, se întrebau de sănătate, transmiteau urări de bine pentru cei apropiați. Erau cuprinși de emoții pe care nu le mai simțiseră până atunci. În alți ani, chiar și de Crăciun, erau la fel de grăbiți ca în orice altă perioadă a anului, erau cu gândul numai la probleme și la listele încărcate cu sarcini de rezolvat și simțeau doar că este o perioadă și mai aglomerată ca de obicei, cu mai multe lucruri de dus la bun sfârșit. Acum era altfel, se plimbau mai mult, căutau să se vadă cu cât mai mulți oameni și parcă pe zi ce trecea, bucuria asta era din ce în ce mai mare, cu cât o experimentau mai mult.

Emily rămăsese printre puținele persoane care nu ajunseseră la Miral pentru o poveste. Ea era neîncrezătoare în ceea ce făcea chiriașul ei, dar observase că lumea se comporta altfel și simțea atmosfera aceea încărcată cu emoții de tot felul și își puse întrebarea dacă nu cumva asta avea legatură cu poveștile lui Miral. Într-un târziu, nemaiputându-și stăpâni curiozitatea, ajunse și ea în camera lui Miral.

“Te așteptam, dragă Emily,” îi spuse Miral. “Mă bucur că ai venit.”

“Eu nu am probleme: cu sănătatea stau foarte bine, nu mă plang de nimic, am venit aici mânată de curiozitate,” spuse sincer Emily.

“Întreabă și eu am să-ți răspund.”

“Ce fel de povești le spui oamenilor? Sunt chiar unice pentru fiecare? Ai vreo legătură cu atmosfera ce a cuprins tot orășelul?” dădu Emily drumul la toate curiozitățile ei.

“Eu le spun oamenilor poveștile de care au ei nevoie atunci când vin la mine. De exemplu, un barbat vine la mine și spune că nu se mai înțelege cu soția lui. Eu îi spun o poveste și după ce o aude înțelege cum poate să aibă o relație mai bună. Dacă vine o mamă obosită, muncită, cu doi copii zburdalnici acasă, care nu o ascultă, după ce aude povestea, pleacă zâmbind și spunându-mi că deja știe ce are de făcut. Și tot așa pentru fiecare motiv sau problemă cu care ajung oamenii la mine. Nu știu despre ce atmosferă vorbești, cea care a cuprins orășelul. Poate are legatură cu magia sărbătorilor,” conchise zâmbind Miral.

Emily ieși din camera lui Miral, fiind convinsă că acesta nu-i spusese tot. În ajunul Crăciunului, tot orășelul era pregatit de sărbătoare. Toți ciorăpeii erau agățați exemplar, pentru a putea fi umpluți cu daruri sau surprize. În dimineața Crăciunului, Miral părăsi orășelul dis-de-dimineață, când încă era liniște prin case. Emily îl conduse și își luă rămas bun de la el. Când se întoarse în holul pensiunii, în ciorapul cu numele ei agățat deasupra șemineului, găsi o scrisoare. O deschise pe dată și iată ce citi:

“Dragă Emily, mulțumesc pentru ospitalitatea și atmosfera deosebită pe care le-am simțit în toate aceste zile în care am stat la pensiunea ta! Mulțumesc pentru încrederea și pentru curiozitățile tale! Așa cum ai gândit deunăzi, nu ți-am spus tot. Eu sunt ca un fel de Moș Crăciun al poveștilor. Ajung în locuri și la oameni care au nevoie de povești, care cred în ele și se bucură de ele indiferent de vârsta pe care o au. Poveștile nu ar avea nicio valoare dacă nu ar fi emoțiile și trăirile din fiecare din noi. Aceste emoții și simțăminte fac ca poveștile să existe și să fie perpetue. Spre deosebire de Moș Craciun, eu am treabă mai tot timpul anului. Acum mă îndrept către un oraș în care părinții nu vor să le mai spună povești copiilor lor, motivând că acestea nu mai sunt importante.

Iți doresc un Craciun magic plin cu poveștile pe care ti le dorești tu!

Cu drag, Miral, făuritorul de povești”

În acea dimineață minunată, magică, în fiecare ciorăpel agățat se găsea câte o poveste pentru fiecare.

Și-am încălecat pe-un elan

Și l-am găsit pe Miral.

Cu povești nenumărate,

Pentru fiecare-n parte.