«Celei aşteptate

Tu ce mă faci să cânt şi să visez acuma,
Eu văd că eşti departe, şi poate n’ai să vii…
Şi cine eşti, eu nu ştiu, cum cine sunt, nu ştii;
Dar simt că eşti frumoasă, că ochi albaştri ai,
Că porţi ceva în tine din rozele de Mai,
Tu, care eşti departe — şi poate n’ai să vii…

… Şi cine ştie? Poate e visul meu de vină,
Căci el îţi dete viaţă, şi doar în el trăeşti,
Tu, care azi nu eşti —
Şi poate nici odată aevea n’ai să fii…

Dar eu visez — şi visul aripile-şi întinde,
Dar eu visez — şi visul din nou mai mult s’aprinde,
— Chiar dacă vei rămâne un dor neîmplinit,
Tu, care nu eşti astăzi, şi poate n’ai să fii
Ori eşti, — dar prea departe, şi pururi n’ai să vii.»

Mihail Săulescu s-a născut la 23 februarie 1888, Bucureşti. Este fiul Ecaterinei (născută Gaist) şi al lui Nicolae Săulescu, ofiţer şi pictor. Învaţă în Bucureşti, la liceele „Sf. Sava” şi „Matei Basarab” (1898-1903), apoi urmează, fără să termine, Conservatorul de Artă Dramatică. Lucrează mai întâi ca învăţător în judeţul Gorj (1907), apoi în Prahova, la Posada; în 1911 devine redactor la „Luceafărul” din Sibiu, de unde trece la „Rampa” (1911-1912) şi, în continuare, ca bibliotecar la Biblioteca Populară Socec (1912-1913), funcţionar în Ministerul Instrucţiunii Publice şi la Casa Şcoalelor (1913), redactor la „Rampa nouă ilustrată” (1914).

Debutează cu versuri în „Sămănătorul” (1906). Exemplarele primului său volum, Versuri (1906), pe care Săulescu însuşi îl considera fără valoare, sunt strânse de autor din librării şi distruse. O parte din texte va fi inclusă în cele două cărţi care vor urma: Departe…(1914) şi Viaţa (1916). Colaborează la reviste de felurite orientări: „Sămănătorul”, „Ramuri”, „Luceafărul”, „Viaţa literară”, „Convorbiri critice”, „Falanga”, „Flacăra”, „Noua revistă română”, „Universul literar”, „Insula”, „Seara” etc.

A fost admis, în 1911, în Societatea Scriitorilor Români. Chiar din primele zile ale angajării României în conflagraţia mondială, se înrolează voluntar şi cade în luptele de pe şoseaua Predeal-Timiş. La Predeal, la intrarea dinspre Braşov, sculptorul Oscar Han va înălţa un monument în memoria sa.

«Et nunc et semper

Şi cei ce plâng ca şi acei ce râd
O luptă duc amară,
- Năuntrul lor e-aceeaş tragedie,
Aceeaş iarnă tristă şi pustie,
Aceeaş primăvară.

Pe orice faţă-o lacrimă de pică,
Un zâmbet de răsare,
În pieptu-oricui, furtuna dacă bate,
Ori raza bucuriei de străbate
E ‘n toţi ceva ce ochilor n’apare.

- Porniţi pribegi, călătorim, purtând,
Ca să le pierdem toate,
Comori de visuri, de speranţe sfinte;
Şi ‘ndeplinirea veşnic e ‘nainte
Şi veşnic nu se poate!…

… Pe-acei ce plâng ca şi pe-acei ce râd,
Pe drumuri lungi ce-i mână?
Ce stea pe cer în veci luminătoare,
Ce rază pribegită dela soare
E cruda lor stăpână?…

Pe toţi îi cheamă ‘n depărtare dorul
De ce e nou, de ce-i necunoscut;
Pe cel ce vine să pornească mâne,
Pe cel ce ‘n urma rândului rămâne,
Pe cel ce s’a pierdut…»

Poezia lui Săulescu fructifică atitudini şi motive din fondul comun al simbolismului: mirajul „departelui” (cuvânt tematic frecvent utilizat) şi al „zărilor albastre”, marea, corăbiile, „insulele stinghere”, ce „zac necunoscute” în Pacific, peisajele exotice, parcul autumnal, ploaia, solitudinea, recluziunea, nevrozele şi morbidezza, dar şi marele oraş, „Capitala”. Nota specifică e apetenţa pentru meditaţia gravă. În lipsa unui fundament cultural solid – cum remarca E. Lovinescu – ceea ce ar fi putut deveni explicare metafizică a lumii se opreşte la stadiul întrebărilor preliminare.

Lirica sa e „o continuă interogaţie” (Perpessicius), iar Săulescu este un poet al lui „de ce?”. De ce omul e mistuit de dorul depărtărilor şi al absolutului? De ce e sortit inexorabilei treceri? „Ce s-au făcut atâţia [înaintaşi] câţi i-am avut în mine?” De ce mai toţi sunt „munciţi de-aceleaşi gânduri şi teamă de neant”? Tensiunea lirică se naşte din chiar febrilitatea şi recurenţa obsesivă cu care apar asemenea interogaţii. Ecoul lor reverberează în imaginarul lectorului, făcându-l părtaş neliniştilor poetului.

Un statut de anticameră a lirismului reflexiv îl au şi poemele mai ample ce reiau motive biblice (Eva, Iuda), glosează tema ciclurilor istorice (Lumile, Civilizaţia) sau deplâng, în urma unei fervente căutări eşuate, absenţa divinităţii, a Logosului. Ca atitudine – şi cu reflexe izomorfe în stil – poetul se vădeşte un dual: melancolic şi exuberant, claustrat în faldurile tăcerii sau coborând frenetic, vitalist „în stradă”, visător şi atent la urgenţele veacului, ca în versurile din Viaţa sau ca în poemul Războiul, cu infiltraţii de tip expresionist: vorbeşte de o „lume nouă”, exaltând civilizaţia, dar întrezărindu-i trepidaţia şi haosul, absurdul chiar. Trăsătura dominantă a liricii lui rămâne însă neliniştea metafizică, poetică prin pura ei afirmare, indiferent de densitatea tematică.

«Durerea lui Faust

« Ştiu eu?… Poate că ‘n clipa asta,
Nu ştiu nimic din câte ar trebui să ştiu!

« Ce valuri se frământă pe-al mărilor pustiu,
Şi mâna ce le poartă, nu-i nimeni să o ştie,
Dece le face veşnic spre ţărmuri ca să vie,
Dece le face veşnic să spumege în soare,
De-apururi neoprite şi veşnic călătoare !…
Ce ştiu acum, nu este cu-adevărat ce ştiu?
Ce văd pe ceru’ albastru — înmărmurit pustiu —
Ce văd în floarea asta ce tremură în glastră,
În valurile care frământă marea-albastră,
În Firea necuprinsă, cu mii şi mii de forme,
Tot ce e sub puterea acestei vieţi enorme, —
Cu-adevărat e astfel cum numai pare-a fi,
Ori numai un vis-umbră pe care-l voiu sfârşi ?…

Şi toată lumea asta enigmă poate n’are;
Ci este-aşa cum este — nemărginită, mare,
Iar tu, o! biete suflet, tu eşti atât de mic,
Că nu pot şti nimic, —
Că tot ce ştii şi câte vei şti de-aci ‘nainte —
Va fi ca o poveste ce pururea te minte.

…Dar cine-mi puse oare otrava asta’n mine,
A veşnicei iluzii, a veşnicului dor
Să pot să dau deoparte cernitul văl ce ţine
Ascuns al zeei Isis obraz, de cei ce vor
Ca să-i privească faţa de moarte dătătoare?
O ! ce mă ‘ndeamnă oare —
Spre ţărmuri neştiute, spre ne ‘nţeles mereu?
Dece aleargă’ntr’una nebun sufletul meu?

«Ah! tot ce ştiu, din câte aş vrea să ştiu acum,
« Nimic nu e, căci doară de-abia pornii la drum
- Aşa mi-am zis odată, întâi când am pornit,
Şi azi… acelaş lucru, o ! ce-am descoperit ?…

« Că adevărul este departe, tot departe,
Că sufletul meu este iluziilor rob; —
Că nu-mi pot da aceste iluzii reci, deşarte,
Comorile lui Iob…

« Şi mă gândesc că toate menite sunt uitării,
Şi mă gândesc că toate ursite sunt să treacă,
Precum un val se pierde în infinitul mării,
Şi ‘n alte valuri repezi, în fund de zări se ‘nneacă.

Şi mă gândesc că toate menite sunt să moară…
Şi iată chiar şi visul ce încă n’am clădit,
Şi el acuma moare, îl simt, îl văd cum sboară, —
Şi-a fost deajuns atâta că numai l-am gândit.

« Nimica nu rămâne din visurile mele;
Din visul meu de astăzi, din visul meu de ieri, —
O rază de lumină căzută dela stele,
O floare scuturată din alte primăveri…

« Nimic nu-i veşnic, iată, doar trecerea spre moarte
Uşoară, fără ştire, — e singurul etern.
Şi peste-atâtea visuri şi sbuciumări deşarte,
Ca stavilă pe toate, doar clipele s’aştern…

« Eu le ascult, din goana lor repede, nebună;
De unde vin şi unde pornesc aşa curând?
Mereu, mereu, într’una, acelaş glas răsună —
Şi drumurile nopţii cu toate iau sburând.

Eu le ascult! şi sborul lor pare-o simfonie,
Un cântec pân’ acuma, nescris de-un muzicant,
În el, plâng cei de astăzi, plâng cei ce vor să vie;
Şi eu conduc concertul ! — şi plânge un neant!…

« Iar setea ce-am în suflet, cu ce s’o stăpânesc?
Mi-e sete de oceanul enorm — nemărginit;
De adevăr mi-e sete, întinsu-i să-l privesc!
Şi cu un strop de rouă să fiu eu mulţumit,
Vai! cu un strop de rouă căzut la întâmplare
Când înainte fuge talazul de pe mare ? »

*
* *

Aşa vorbea, din turnu-i, privind nemărginirea;
Şi mare părea Faust, părea că toată Firea,
Descoperind secretu-i, c’un deget doar o ţine —
Şi-o ‘ntoarce, şi-o suceşte, râzând de toate ‘n sine.

…Şi-a râs şi el în urmă de toată faima lui;
A râs de gându-i liber nesocotit de mic,
Pe lângă această lume nesocotit de mare; —
Cum e un strop de rouă, lâng’ un talaz de mare; —
Şi-a râs şi de durerea-i că nu va şti nimic,
Că ‘n urmă-i şi nainte-i e veşnicul pustiu:

«Acesta-i adevărul, că n’am să pot să-l ştiu!».»

Ca dramaturg, Săulescu a scris un text antologic, Săptămâna luminată. Subiectul, de inspiraţie rustic-arhaică, explorează eresuri de sursă creştină, dar şi incidenţe precreştine, coagulate în formule sincretice specifice imaginarului folcloric. Drama (definitivată în 1913, când şi apare în „Rampa”; jucată la Teatrul Naţional din Bucureşti în stagiunea 1921-1922 şi la Grosses Theater din Berlin în stagiunea 1924-1925), mult preţuită de Mihail Sorbul, Victor Ef timiu, Camil Petrescu şi Liviu Rebreanu, se impune şi astăzi graţie modernităţii construcţiei şi personajelor, anticipând plăsmuirile expresioniste: Bolnavul, Femeia, Bătrâna, întrupări de idei şi de trăiri paroxistice şi extatice. Protagoniştii sunt bântuiţi de fantasme, aşteptări terorizante, torturante nelinişti şi apariţiI.S. anticipează astfel câte ceva din misterele şi dramele lui Lucian Blaga şi ale lui Adrian Maniu.

«Întuneric

Cât de ‘ntuneric este în serile de toamnă
Şi străzile sunt triste, tăcute şi pustii,
Iar fiecare clipă în suflet îşi înseamnă
Cărarea unei grele şi vagi melancolii…

Un vis ţesut în vară se stinge ‘n toamna tristă
Şi inima-i bolnavă şi sufletul e gol…
Departe, zdrenţuită, se flutură-o batistă,
Cum trece singuratec, neliniştit, un stol…

Şi ţie ţi se pare că pleacă dela tine
Aceste călătoare spre alte zări mereu,
Spre alte ţări, cu soare, spre vară, spre mai bine, -
Şi toamna asta tristă te-apasă tot mai greu…

Şi ţie ţi se pare că duc cu ele vară,
Că duc cu ele visul, că duc cu ele tot,
Aceste călătoare tăcute ce se luară
Cu dorul lor de ducă, şi-a se opri nu pot…

Şi ţie ţi se pare că n’o să mai revie
Nici stolul care trece, nici vara ce-a trecut,
Nici visul care nu e — şi ‘n camera pustie
Rămâi cu gându-aiurea, rămâi mereu tăcut…

De te deşteaptă-o clipă un pas pela fereastră,
Ridici cu teamă capul, te uiţi şi nici nu ştii
În suflet când coboară, c’un dor de zare-albastră,
Refrenul unei triste şi vagi melancolii…»

Mai puţin structurate, Călătorii (apărută în 1916 în „Rampa nouă ilustrată”) şi În faţa mării (publicată în 1973 în „Manuscriptum”) atestă faptul că scriitorul era conştient de înclinaţia sa spre teatru. Împreună cu Victor Eftimiu traduce în 1912 drama Păpuşile de Pierre Wolff. A compus şi proză scurtă: naraţiuni moralizatoare, caracterologice şi cu intenţie satirică, evocări. Încă demne de atenţie rămân meditaţiile lirice sub forma poemului în proză (gen ce atinge apogeul la noi în această epocă, sub semnul poeticii simboliste), construite în jurul unei propoziţii-nucleu, reiterată astfel încât să centreze şi să ritmeze dezvoltările descriptive şi componentele narative.

Toamna – crizantemele, Cei care se mută, Toamna…, Urma, Tăcerile, Primăvara sufletului şi alte câteva pot fi incluse în sumarul unei antologii a poemului în proză simbolist.

«Cei singuri

Poetului D. Nanu

Cei singuri cu adevărat
Nu sunt acei ce plâng câte-au pierdut;
Dar cei pe care-un gând îndepărtat
Îi poartă prin necunoscut,
Spre toţi acei ce plâng câte-au pierdut…

Cei singuri cu adevărat
Sunt toţi acei ce se pricep să tacă —
Sunt cei ce merg şi nu se mai opresc,
Sunt cei ce duc sub haina lor săracă,
Sub lutul omenesc,
Secrete bogăţii necunoscute —
În alte lumi setoşi să le strămute…

Cei singuri cu adevărat
Sunt cei ce văd, sunt cei ce plâng ades,
Nu pentru ei — dar pentru ce-au aflat,
Nu pentru gândul lor neînţeles —
Dar pentru ce, mergând o viaţă ‘ntreagă,
Ei totuş n’au putut să înţeleagă…

Nu te gândi la scunda lor chilie!
Chilia lor e sufletul lor mare!
— Îi vezi trecând, şi îi aştepţi să vie;
Îi vezi pierzându-se în depărtare:
În orice parte sânt,
Şi ‘nuntrul lor, duc un întreg pământ!…

În mijlocul oraşelor trăiesc!
Şi-oraşele, cât sunt de frământate.
Ei trec ca nişte răzleţiţi prin ele,
- Fantastice corăbii ne ‘nfrânate,
Ne ‘nvinse de talazurile grele…

Ei trec,
Pe străzile ce furnică de lume,
Pe uliţe cu fabrici zgomotoase,
Prin pieţele mizeriei din lume…
Ei trec —
Nu ştie nimeni, unde anume!
Ei trec, ei trec — sunt acul grav ce coase
Bucată cu bucată risipirea
De petice din sufletul cel mare,
Ne ‘nchipuit, neaşteptat, pe care
Doar îl visează numai omenirea…»

Opera
Versuri, Bucureşti, 1906;
Departe…, Bucureşti, 1914;
Viaţa, Bucureşti, 1916;
Săptămâna luminată, Bucureşti, 1921;
Opere, ediţie îngrijită de Eugen Jebeleanu, Bucureşti, 1947;
Versuri. Teatru. Articole, ediţie îngrijită de Elena Gronov-Marinescu, prefaţă de Const. Ciopraga, Bucureşti, 1974;
Pagini alese, prefaţă de Const. Ciopraga, Bucureşti, 1988.

Moare la 30 septembrie 1916, Predeal, judeţul Braşov

Sursa:
crispedia
wikipedia
cerculpoetilor.net

Redactor: Maria Dumitrache