Mihail Drumeş, dramaturg, nuvelist şi romancier

18 februarie 2020, ora 19:38, in categoria Atelier literar

” …Şi acum să iau povestea de la început.
Pînă cînd am intrat în cursul superior de liceu, viaţa mi s-a scurs liniştită, fără zguduiri, ca o apă molcomă de şes… Nici o întâmplare deosebită n-a intervenit ca să-i modifice cursul. Aş zice că tot ceea ce am trăit eu, în linii mari, au trăit şi ceilalţi colegi ai mei. Aşadar, o Viaţă anonimă, ca aceea a regnului vegetal sau animal. Abia mai tîrziu am început să mă diferenţiez de ceilalţi, să merg pe propria-mi matcă, în sfîrşit, să posed elemente pen­tru o biografie.
Firea mea avea o mulţime de ciudăţenii, pe care uneori le ascundeam cu grijă. Eram ceea ce se cheamă în mod curent, un elev bun. Profesorii mă apreciau, nu numai prin operaţia rece a notării în catalog, ci arătîndu-mi încredere, chiar afecţiune. La drept vorbind acestea le atrăgeam nu atît prin sîrguinţă la învă­ţătură, cît mai ales prin anumite artificii de conduită pe care mi le sugera inteligenţa.
Am fost însă elev bun, aş zice, numai în zona strict şcolară. Îndată ce ieşeam pe poarta liceului, deveneam altul, intram într-o nouă piele. Şi atunci nimeni nu m-ar fi recunoscut. Pentru că în aceste două aspecte contradictorii nu exista nici un punct de con­tact. Nu vreau să spun că la şcoală jucam doar rolul unui elev bun cu prefăcătoria unui actor precoce şi abia în afară de şcoală izbucnea adevărata mea fire. Nu… Şi într-o parte, şi într-alta eram firesc, sincer cu mine însumi. Ceea ce făceam acasă nu-mi stîrnea nici o umbră de remuşcare, după cum nici strălucirea la învăţătură nu mă umfla de auto-admiraţie. Întotdeauna am fost egal cu mine, între conştiinţă şi faptele mele a existat un deplin acord.
La şcoală, aveam îndatoriri precise: trebuia să învăţ lec­ţiile, să fiu ascultător, sîrguincios, disciplinat. Şi îndeplineam co­rect toate aceste comandamente. Acasă nu mi se părea că fac rău dacă mă încurcam la un joc de cărţi, uneori noaptea, dacă tră­geam un chef la toartă sau dacă întreţineam legături de dragoste cu fete. (Pe atunci, de obicei mai în vîrstă decît mine.) Principalul era să trec clasa. Şi o treceam. De altfel pentru asta fusesem trimis la învăţătură. Cui ce-i păsa de conduita mea extra-şcolară?
Prin clasa a VII-a mă încurcasem cu o văduvioară de 35 de ani, care ţinea un restaurant, cel mai bun din oraş. Se prăpădea după mine, mai precis după tinereţea mea. Nu cred că o iubeam, era prea mare diferenţa de vîrstă, dar ea întruchipa în ochii mei femeia. A avut mult de îndurat din pricina pasiunii ei nefericite pentru un adolescent atît de crud şi de capricios. Suferinţelor ei morale li se adăugau şi serioase pagube materiale. Nu numai că luam masa într-o cameră a restaurantului special rezervată, dar aduceam cu mine o şleahtă de prieteni flămînzi şi însetaţi, care se înfruptau pe seama iubitei mele. Cînd, uneori, îmi făcea impu­tări din cauza vieţii destrăbălate, mă supăram foc. Cîteva zile nu mai călcam cu piciorul pe la restaurant. Tot ea venea învinsă ca să mă împace.
…Şi după orgii prelungite pînă-n zori, sau după nopţi isto­vitoare de dragoste, a doua zi dimineaţa, luam frumuşel ghiozda­nul din cui şi plecam la şcoală, ca să mă aşez cuminte în bancă, lîngă colegii mei candizi şi nevinovaţi, care dormiseră în patul lor curat de-acasă.
Conştiinţa aoestei stări de lucruri îmi conferea o ciudată su­perioritate asupra lor. Îi priveam de sus, ca pe nişte copii, care habar n-aveau ce înseamnă o noapte de dragoste sau o emoţie ucigătoare la jocurile de noroc.”
( Invitaţie la vals)

 

*Mihail Drumeş a fost un dramaturg, nuvelist şi romancier

 

Mihail Drumeş, pe numele lui real Mihail Dumitrescu, s-a născut la 26 noiembrie 1901 în Ohrida, Macedonia. Este un romancier şi dramaturg. Este fiul sârboaicei Despina (născută Gero) şi al meseriaşului macedonean Vasile Dimitrie (devenit Dumitrescu după ce s-a stabilit în România). Era elev la liceul din Balş când scotea o revistă şcolară, „Licăriri” (1915-1916), în care publica versuri şi proză semnate Mihai V. Demetrescu. După război, îşi continuă studiile la Craiova (liceul) şi Bucureşti (Facultatea de Filosofie şi Litere, absolvită în 1928), colaborând cu articole despre teatru şi cu proză la „Ştirea”, „Flamura” (revistă care i-a editat volumul de debut în 1927, pe când Drumeş era secretar de redacţie), „Rampa”. Ca funcţionar în Ministerul învăţământului (între anii 1928 şi 1937), a continuat să publice proză în „Dimineaţa”, „Convorbiri literare”, „Universul literar” şi în volume.

Succesul obţinut cu romanul “Invitaţia la vals” (1936) îi permite să-şi asume conducerea Editurii Bucur Ciobanul, unde, în special în perioada 1942-1947, va iniţia un amplu program de tipărire a cărţilor pentru copii şi tineret. Principalul furnizor de texte era Drumeş însuşi, care a rezu­mat biografii de oameni celebri (Dante, Gutenberg, Magellan, Mozart, Nobel etc.), a întocmit relatări despre mari invenţii şi realizări (locomotiva, telegraful, automobilul, avionul, Canalul Suez etc.), a făcut prelucrări din folclorul românesc, indian, arab, grec, german, danez, francez sau a repovestit capodopere literare aparţinând lui Homer, Defoe, Swift, Schiller, Goethe, Gogol, Mark Twain, Sienkiewicz. Zeci de astfel de broşuri au fost publicate sub pseudonimul Moş Ene, iar altele au fost semnate Barbu Apelevianu, Dinu Gherghel, Darie Magheru, Romulus Burghelea, Unchiul Victor etc. Multe dintre aceste prelucrări au fost difuzate şi la Radio.

 

“Tata şi mama erau învăţători în comună Apelevii din judeţul Romanaţi. Părinţii lor au fost tot învăţători. Şi chiar bunicul dinspre partea mamei. Cobor, aşadar, din trei generaţii de dascăli. Dacă trăia tata, poate ajungeam şi eu învăţător. A murit în războiul din 1916.
Mama şi cu mine, rămaşi sub ocupaţi nemţeasca, am dus-o tare greu. Eu abia terminasem patru clase la Şcoală Normală din Craiova. Ea, deşi n-are nici patruzeci de ani, s-a gârbovit, arată ca o femeie bătrână. Suferă de inimă, de stomac, de plămâni. Vai de zilele ei ! Parcă toate bolile şi-au dat întâlnire în trupul ei firav! Vestea că trata s-a stins în Moldova a fost o lovitură de măciucă drept în moalele capului. Şi, că o culme a nenorocirii, mai trebuie să răbdăm şi de foame.
Leafa nu primeşte de nicăieri, şcoala au transformat-o în cazarmă pentru ocupanţi nemţi. Noroc că oamenii din sat ne mai întind o mână de ajutor, fiecare după putere. Dar nici ei n-au de unde. Odată, ţin minte, o săptămână întreagă ne-am hrănit cu pâine făcută din tărâţe. Până atunci , habar n-aveam că se poate face pâine din tărâţe.
Nu numai noi, ci toată lumea din sat o ducea greu. Doar o singură făptura a dat grijile la spate : boieroaica Elena. O cheamă, de fapt, Elena. Nu ştiu nici până acum de ce sătenii îi spun Elencu. Nu locuieşte chiar la Apelevii, are conacul ceva mai departe, la vreo trei kilometri de sat. Bărbatul ei, Barbu Apelevianu, s-a refugiat în Moldova, la Iaşi, cu fetiţa, singura odrasla a familiei. Boieroaica nu şi nu, că ea nu pleacă prin străini cu cortul, că nu-şi lasă averea vraişte pe mâna slugilor, să se aleagă praful şi pulberea de bunuri. A rămas pe loc, neclintită, să ţină piept urgiei. Ştie germana de când era mică, de la dădaca ei, şi o să se-nţeleagă cu menţii, că doar sunt popor civilizat. E aprigă şi nu-mi dau seama de ce în mintea mea o asemuiesc mereu cu vestita Doamna Chiajna.
În tot timpul restriştii, are cartiruiţi la conac ofiţeri fie germani, fie austrieci, aşa că jocurile de cărţi, seratele şi petrecerile se ţin lanţ.
Trimis de mama, mă duceam uneori la “curte” după alimente. Boieroaica, ce-i drept, porunceşte câteodată argaţilor să-mi umple traistă cu făină ori mălai, ca să nu murim de foame, dar mă izgoneşte, în cele din urmă. Strigă la mine, că scoasă din minţi :
-Isprăveşte odată cu cerşetoria! Dacă te mai prind pe-aici, îţi rup picioarele, pui de năpârca!…
Şi le porunceşte slugilor să nu mă mai lase să intru la curte/
-Lăsaţi, că nu mai vin, îi spun, săgetând-o crunt din ochi.
Ruşinat până în măduva oaselor că fusesem izgonit şi, mai ales, că mă făcuse pui de năpârca mă rog, de ce pui de năpârca? – , fac cale-ntoarsă. Când dau să ies pe poarta, întorc duşmănos capul şi scuip spre castel. Nu ştiu dacă a observat gestul Mă bucuram dacă îl observă. Uriaşa clădire cu zeci de odăi şi saloane, să tot zbori cu avionul prin ele, parcă tresare zgâlţâit sub puterea dispreţului meu.
Cui i-ar fi trăsnit prin minte că acest conac va deveni, cândva, al meu ? O, cât de ciudate sunt căile vieţii!”

( Scrisoare de dragoste)

 

După o lungă pauză, revine cu noi romane şi cu versiuni modificate ale celor vechi, iar în câteva periodice (în special în „Oltul”) îi apar mărturisiri autobiografice şi proză istorică. Deşi cu un deosebit succes la public – romanele sale, cu precădere Invitaţia la vals, au cunoscut zeci de reeditări -, scriitorul a fost ignorat de criticii importanţi. Prăpastia dintre receptarea de către cititori şi cea critică este greu de explicat, Drumeş ilustrând mai degrabă cazul unui condamnat fără proces.
Volumul de debut – Capcana (1927) - conţine proză scurtă şi a stârnit interesul comentatorilor prin relativa noutate epică, prin calitatea descrierii unor procese psihice. Romanul “Sfântul Părere” (1930), retipărit mai târziu (1942) cu titlul “Cazul Magheru,” are o versiune mult modificată şi amplificată în 1971. Este o abordare sui-generis a devenirii personalităţii umane de excepţie, prin relatarea unor momente biografice aparent disparate. Intenţia principală e de a demonstra cum, paralel cu raţiunea, un rol la fel de important în desfăşurarea unei vieţi îl are subconştientul. Accentul epic cade pe relatarea unei experienţe senzaţionale, care determină o activare extremă şi o purificare a psihicului eroului (un medic), având ca efect revelarea şi cristalizarea unei neobişnuite puteri terapeutice.
Drumeş ştie să capteze atenţia cititorului prin intensificări ale actelor şi trăirilor generatoare de dramatism şi tensiuni, creând cu abilitate un fel de miraj al nefericirii implacabile. Dar cali­tatea demersului analitic, a discursului literar este de un nivel mediu. Intenţia demonstrativă subordonează forţat, mecanicist cauzelor efectele. O anume lipsă de orizont, formula compoziţională insuficient motivată şi susţinută, rostirea cam simplificatoare, comună dau, într-o măsură, senzaţia de artificiu literar.
De la 16 ani, Drumeş a prezentat diferite piese de teatru unor persoane şi instituţii abilitate, dar abia în 1934 i se va juca pe o scenă bucureşteană comedia ” O crimă pasională” (publicată în 1941), o şarjă prea dezlănţuită, ce viza moravuri sociale capabile să întoarcă lumea pe dos. Lăudată pentru inventivitate şi curaj de unii cronicari, piesa (montată şi la Cluj) i-a scandalizat pe alţii. O altă satiră - Codrul Vlăsiei, refuzată cam în acelaşi timp de Teatrul Naţional din Bucureşti – a fost pusă în scenă la Galaţi abia în 1966.

Ioana d’Arc (1937), Năluca (1940), o dramatizare a subiectului din “Scrisoarea de dragoste” au fost numai publicate, iar piesele din volumul “Trei comedii”(1940) au fost difuzate la Radio.

 

“După terminarea liceului m-am înscris la Facultatea de drept din Bucureşti. Tatei i-ar fi plăcut să urmez medicina veterinară, pentru că aveam pe moşie o întinsă crescătorie de vite. Ne tră­geam dintr-o familie veche boierească, avînd rădăcini în trecut. Un străbunic fusese în divanul lui Bibescu-Vodă, tata-mare lup­tase aprig pentru unire şi era intim cu Domnitorul Cuza, dar o ceartă pentru o femeie şi mai ales orgoliul său care nu cunoştea margini (credea că se trage, după mamă, din bazilei) l-a îndepăr­tat de la demnităţile care i se cuveneau. (Probabil că de la el mi se trage mîndria mea tiranică.)
În cei trei ani care trecură pînă să-mi iau licenţa, nu mi s-a întîmplat nimic deosebit. Am continuat, fireşte, acelaşi mod de viaţă, făcînd noi cuceriri şi obţinînd succese şcolare. Era însă ceva care nu-mi venea deloc la îndemînă. În mediul universitar nu mă mai simţeam obiectul de admiraţie al colegilor, erau prea mulţi şi mereu alţii, încît n-ajungeam niciodată să-i cunosc. Din cauza asta, mă sufocam ca într-o apă pe care nu poţi s-o cuprinzi cu braţele… Şi apoi libertatea fără restrîngeri mă scotea din fire. Fusesem croit să înfrunt primejdia, să calc porunca, să înfrîng dis­ciplina. Or, aici aproape totul îmi era îngăduit. Încercam impre­sia celui scăpat din închisoare, căruia i se pune la dispoziţie din­tr-o dată deşertul Saharei, ca să se bucure de nemărginită libertate. De aceea simţeam că mă împrăştii, că mă dizolv în marele ano­nimat, fără vreo posibilitate de regăsire.
Locuiam în strada Amzei, unde aveam o cameră la etajul al IV-lea, într-o clădire veche, cu o puzderie de chiriaşi, de toate profesiile. Cele trei etaje erau închiriate la diverse familii, iar în cel de-al patrulea, compus din vreo zece camere înşirate de o parte şi de alta a unui culoar, locuiam noi.
Noi eram mai mulţi studenţi, care stăteau cîte doi şi chiar trei în cameră, afară de mine, care n-aveam nici un tovarăş. Cele două odăi din fund erau ocupate de domnişoara Dorina şi fratele ei, Virgilică, fost actor de operetă la Grigoriu, care dormea în bu­cătărie. Domnişoara se îndeletnicea cu croitoria şi lucra toată ziua pentru cliente, iar actorul gătea la bucătărie fredonînd arii din Pericola ori Vînzătorul de păsări. Ca să cîştige un gologan în plus, dădeau masa la cîţiva dintre colegii mei, servind pe fiecare în camera lui în lipsă de sufragerie.
Odăile mansardei erau închiriate, afară de una singură, aflată lîngă camera mea.
Cel mai simpatic dintre colegi era Păunescu, poreclit Charlot, fiindcă semăna puţin cu actorul de cinema Chaplin. Deşi înscris la Drept de vreo cinci ani, abia izbutise să treacă două examene. În schimb, avea o îndemînare neobişnuită, unică aproape, de a măslui cărţile de joc. Datorită acestei “însuşiri”, avea bani de chel­tuială, căci găsea zilnic naivi pe care să-i jupoaie.
Ne miram că nu dă de vreun bucluc. Se pare că era prea si­gur de el, sau, poate, prudent. În afară de cărţi îi plăcea şi băutura. O noapte cîştiga la joc, ca să aibă cu ce să petreacă noaptea urmă­toare…
Mai aveam un bun prieten, pe Iliuţă, şi el tot la Drept, scurt şi îndesat ca un burduf şi enorm de gras. Ori de cîte ori suia scă­rile pînă la al IV-lea, înjura pe proprietar de toţi sfinţii (şi asta se întîmpla aproape zilnic) că nu instalează un ascensor. Cînta din frunză şi de multe ori seara ne strîngeam la el în odaie ori ne ur­cam sus pe acoperişul casei, ca să-l ascultăm pînă tîrziu, după mie­zul nopţii. Talentul acesta îl făcuse vestit în toată universitatea. Nu exista student să nu fi auzit de Iliuţă şi nu se putea concepe chef fără ca el să nu ia parte.
În prima cameră, pe stînga, locuia Pîrvu, căruia îi spuneam “doctorul” pentru că urma Medicina, iar alături de el, Gleber, un băiat înalt şi vînjos, ca un uriaş, dar blînd şi cumpătat. La el gă­seai oricînd zahăr, cafea, ceai şi, în fine, orice ţi-ar fi trecut prin gînd. El ne împrumuta oricînd aveam nevoie de bani de buzunar (şi ne dădea chiar ultimul gologan) şi tot el ne dregea broaştele de la uşi cînd se stricau, ne repara lumina, aparatele de radio şi ţevile de apă.
Pe foştii mei colegi de liceu îi evitam. Nu prea găseam ce să le spun. Adevărul (şi care nu-mi convenea) era că ei se aştep­tau să le povestesc lucruri extraordinare despre mine şi aceasta mă punea, cum e de înţeles, în încurcătură.
Într-o zi, ducîndu-mă la Fundaţie să ascult o conferinţă, am dat peste Ninon, şcolăriţa care încercase să se otrăvească din pri­cina mea. Era schimbată mult, se îngrăşase, sprinteneala şi zburdălnicia de odinioară îi pieriseră ca să facă loc unei rigidităţi de femeie matură, ordonată, care se potrivea cu firea ei ca nuca-n perete.
Am întîlnit-o şi pe Dolly, ţipător de elegantă şi excentrică. Avea acum un cimitir de iubiţi. Găsise pe cineva care-i oferea un trai princiar. E drept, se făcuse tare frumoasă şi, pe deasupra, nu era nici proastă. Într-o seară, am invitat-o la mine acasă unde organizasem o petrecere şi rezultatul a fost că toţi colegii, afară de Charlot, pe care îl lăsa rece orice femeie, se îndrăgostiră de ea. Mă simţeam puţin măgulit fiindcă toţi mă invidiau că pusesem mîna pe o femeie atît de fermecătoare.
Chiar Riţa, servitoarea care ne făcea curăţenie şi ne spăla rufele, mi-a spus în treacăt:
― Aferim, domnule Petrican, aşa fetiţă mai rar! “

( Invitaţie la vals)

 

“Cazul Magheru”, primul roman al lui Drumes, a fost publicat iniţial în foileton, în Dimineaţa, ziar de mare tiraj pe atunci. Se întâmplă în anul 1930. Mihail Drumes spune într-un interviu: “Nu-mi venea să cred. Era într-adevăr o minune. Ceasuri întregi mergeam năucit pe străzi. Mi s-a făcut o reclamă imensă: afişe pe la toate chioşcurile de ziare, fotografii. Când, la plată, cinci mii de lei! Numai dactilografiatul mă costase trei mii!… Noi, pe vremea aceea scoteam bani din buzunar să tipărim, să facem reviste efemere…” (“Romanul românesc în interviuri”, Ed. Albatros)

La prima ediţie, romanul s-a numit “Sfântul Părere”. Între coperte, trăieşte Ilarie Magheru, medic interesat de psihanaliza şi de vindecarea prin hipnoză.

Când pare că acesta ar fi comis o crimă, medicină îl disculpă, pentru că fapta fusese comisă în stare de somnambulism, când conştiinţa nu era activată. Intriga psihologică este alăturată celei poliţiste, într-un roman al devenirii personalităţii umane de excepţie. Latura spectaculoasă a naraţiunii, înfăţişează acuzaţia, procesul intentat lui Magheru, descoperirea adevăratului criminal. Lumina cade însă, pe demonstraţia faptului că experienţele biografice puternice, traumatizante, ieşite din comun, activează extrem psihicul celui ce le trăieşte, declanşându-i puteri terapeutice. Povestea lui Ilarie Magheru vorbeşte despre rolul major al subconştientului, alături de raţiune, în derularea existenţei umane. Finalul este fericit, se găsesc fonduri pentru înfiinţarea unui spital de boli nervoase, destinat oamenilor nevoiaşi. Medicul Ilarie Magheru deschide o cale, netezeşte un drum către vindecare.

 

Mihail Drumes, cel iubit şi contestat cu aceeaşi patimă, scriitorul interbelic citit, recitit şi reeditat, surâde poate răzbunător, într-o lume ceva mai demnă şi mai bună.

 

 

Opera

Capcana, Craiova, 1927
Sfântul Părere, Bucureşti, 1930; ediţia (Cazul Magheru), Bucureşti, 1942; ediţia, Bucureşti, 1971;
Invitaţia la vals, Bucureşti, 1936; ediţie prefaţată de Florea Firan, Craiova, 1986;
Ioana d’Arc, Vălenii de Munte, 1937;
Scrisoarea de dragoste, Bucureşti, 1938; ediţie prefaţată de Florea Firan, Craiova, 1982;
Năluca, Bucureşti, 1940;
Trei comedii, Bucureşti, 1940;
O crimă pasională, prefaţă de Teodor Scarlat, Bucureşti, 1941;
Teatru, Bucureşti, 1942;
Vrăjitorul, Bucureşti, 1942; ediţia (Edison), Bucureşti, 1972;
Elevul Dima dintr-a şaptea, I-II, Bucureşti, 1945; ediţie prefaţată de Ion Dodu Bălan, Bucureşti, 1968;
Se revarsă apele, Bucureşti, 1961;
Codrul Vlăsiei, Bucureşti, 1966;
Arde Prahova, Bucureşti, 1974;
Mari invenţii, Bucureşti, 1977;
Povestiri despre cutezători, Bucureşti, 1977;
Povestea neamului românesc, I-II, Bucureşti, 1978-1979;
10 cărţi celebre, repovestite de…, Cluj Napoca, 1978.

 

Bibliografie

Invitaţie la vals, Mihail Drumes
Scrisoare de dragoste, Mihail Drumes
crispedia.ro

 

 

Autor: Maria Dumitrache

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: