“La tâmple mi s-a strâns părul cărunt
Ca sarea din adâncul ocnei scoasă,
Dar tânăr sunt, acelaşi încă sunt,
Pe inima mea bruma nu se lasă.”
(Furtuni de primăvară)

Mihai Beniuc s-a nascut în comuna Sebeş, judeţul Arad, la 20 noiembrie 1907. «Sunt copilul unu neam sărac – spune el -, Bieţi români ce scormonesc pamântul». Este fiul Veselinei şi al lui Atanasie Beniuc, ţărani. Urmează şcoala primară maghiară din sat şi Liceul „Moise Nicoară” din Arad (1921-1928), terminat în particular. Licenţiat în psihologie, sociologie, filosofie al Universităţii din Cluj (1931), face studii de psihologie animală la Hamburg, sub îndrumarea biopsihologului J. von Uexkull. Îşi ia doctoratul în ştiinţe psihologice, la Universitatea din Cluj, cu teza Învăţare şi inteligenţă la animale (1934), devenind primul specialist român în psihologie ani­mală şi comparată.
Funcţionează ca preparator la Institutul de Psihologie din Cluj (1932-1938), conferenţiar universitar (1943-1946), devenind apoi consilier cultural la Ambasada Română din Moscova (1946-1948), secretar, prim-secretar şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor (1949-1965), deputat în Marea Adunare Naţională, profesor universitar de psihologie la Facultatea de Filosofie din Bucureşti (1965-1974). A fost membru al Academiei Române (din 1955). A primit Premiul de Stat pentru poezie (1954) şi Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor (1981). A dominat ideologic şi administrativ viaţa scriitoricească (şi culturală în general) în perioada 1948-1965, a trăit o lentă îndepărtare din câmpul cultural până prin 1978, după care şi-a văzut declinul literar şi prăbuşirea gloriei în faţa altor principii decât cele pe care le promovase o viaţă.

«Viaţa noastră consumată
În pară şi flăcări
Nu va lăsa fosile şi vestigii
Pentru muzeele de-apoi,
……………………
Dar poate noi avem destinul falnic
De a suna din trâmbiţele Morţii
Sfârşitul Veacului,
Şi de-a vesti mulţumitor flămânde
O Viaţă nouă!»
(Poeţilor tineri)

A colaborat la “Abecedar”, revista lui Tudor Arghezi “Bilete de papagal”. A colaborat la “Abecedar”, care a apărut la Brad, apoi la “Pagini literare”(Turda), la “Ţară Nouă”(Cluj).
Primul volum de versuri “Cântece de pierzanie”, a apărut în 1938, urmat de “Cântece noi”, “Poezii”, “Oraşul pierdut”, ” Inima bătrânului Vezuv”, “Mărul de lângă drum”, “Materia şi visele”(1961), “Pe coardele timpului”(1963), “Colti de stâncă”(1965), “Mozaic”(1968) etc.

După 1944, devenit scriitor prolix şi „cântând” în versuri absolut orice eveniment politic la ordinea zilei, Beniuc a ştiut, în cele câteva zeci de poeme antologice pe care se întemeiază totuşi opera sa, să-şi păstreze o ţinută poetică remarcabilă. Forţa acesteia stă în repetiţia câtorva idei şi motive fundamentale, într-o simbolistică transparentă, de obicei de extracţie filosofică. Valoarea acestui tip de poezie nu este de aflat nici în profunzimea, nici în noutatea ideilor, ci în vigoarea afirmării unor credinţe care ar fi comune tuturor – sau care trec ca atare. Cum spunea Beniuc însuşi: „Mă inventau, de cumva n-aş fi fost.” Versul profetic al lui Goga se încarcă aici de ideologie.

«Sunt măr de lângă drum şi fără gard.
La mine-n ramuri poame roşii ard.
Drumeţule, să iei fără sfială,
Că n-ai să dai la nimeni socoteală.
Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulţam,
Adu-l ţărânei ce sub mine-o am.
E ţara ce pe sânul ei ne ţine,
Hrănindu-ne pe tine şi pe mine… .»
(Mărul de lângă drum)

Volumul de versuri «Cântice de pierzanie» este expresia unui temperament liric deosebit de viguros, ancorat puternic în tradiţie, mai ales ardelenească. Încă din acest volum sunt definite direcţiile tematice ale poeziei sale. Mihai Beniuc este, în poezia sa, asemenea lui Octavian Goga, ” un cântăreţ al pătimirii noastre”, al suferinţei străbunilor.

«Te măriţi, şi ştiu, vei naşte prunci,
Veţi avea cămin şi alte cele
Dar aşa frumoasă ca atunci
Când erai stăpâna vieţii mele
Nu vei fi tu niciodată,
Niciodată.

Anii vor veni mereu şiraguri
Ca soldaţii la cazan flămânzi.
Din viaţa ta de miez şi faguri
N-o să aibă Moartea nici de prânz
Poate doar o simplă, tristă cină,
Tristă cină.

Ce bătrână, palidă şi goală
Vei rămâne peste trei decenii!
Sângele tău, astăzi în răscoală,
Va fi rece, rece. Doar vedenii
Despre tot ce-a fost vei mai avea,
Mai avea.

Ca strigoii vor veni la tine
Din iubirea noastră ne-ntâmplată
Gândurile, visele haine.
Nu mă vei uita tu niciodată;
Sufletul cu altul ţi-i zadarnic
Darnic.»
(Nu mă vei uita)

Poet al contrastelor, Beniuc conjură şi ameninţă pe rând, oferă, unul după altul, spectacolul comedianului şi pe cel al tragedianului în faţa puterilor implacabile. Înfruntarea cu timpul este pentru el mai mult decât drama firească a oricărui om care descoperă că îmbătrâneşte, ea înseamnă punerea în discuţie a structurii sale poetice. Căci Beniuc este unul dintre marii poeţi ai instantaneului, ai stării lirice de o clipă. Emoţia lui e întotdeauna legată de o circumstanţă perisabilă, care ocupă adesea primul loc în arhitectura unui poem. Literatura română cunoaşte destul de puţini poeţi atât de hărţuiţi de teama de singurătate precum acest poet împrăştiat în istorie.

«Mâhnirile se lăsă pe sufletul meu iar
Că negura de toamna pe câmpul solitar.
Grăbit s-adună stoluri şi pleacă undeva.
Mă doare vara stinsă şi amintirea ta.
Fără folos tăria înnourată plânge,
Încheagă asfinţitul băltoaca lui de sânge
Şi că o zdreanţă udă pe lume cade seara
Prin ceaţă munţii gârbovi abia-şi mai duc povara …
La ce bordei cu geamuri aprinse-n bezna roşii
Voi bate când a ploaie se vor porni cocoşii?
Mi-i dor să stau la masa sub lampa cu petrol,
S-ascult cum plânge ploaia cu glasul ei domol,
Să răsfoiesc alene o carte şi să-mi pară
Odaia ţărănească prin fumul de ţigară
Visatul cuib de calde şi blânde fericiri –
Porneşte lin vioara tristetii-n amintiri.
Şcolarule, ţii minte? Caietul de latină
Era-nsemnat pe margini cu versuri ce suspină
Şi înflorea departe un dulce pui de om.
Dar alţii scuturară copt rodul scump din pom.
Pe urmă alte unde s-au scurs pe matca vremii.
Am poposit odată la marginea poemii
Şi am intrat în casă şi n-am vrut să mai plec.
Din vinul poeziei beam până la înec.
Dar nu ştiu cum azi vinul a devenit sălciu.
Sătul de mine însumi un altul vreau să fiu.
De-aceea poate astăzi când negura se lasă
Mă podideşte dorul să am şi eu o casă –
Un pic de bucurie cu alţii în comun,
Cui lucruri ne’nsemnate şi gingaşii să-i spun –
Ci fără margini ceaţă pe câmpul ud se-ntinde
Şi nici un geamin bezna lumina nu-şi aprinde.»
(Versuri de toamnă târzie)

Mihai Beniuc ocupă un loc de frunte, în cadrul poeziei lirice actuale. El aduce poezia ardeleană cu fondul ei misionar.

«Sfârşitul a venit fără de veste.
Eşti fericită? Văd că porţi inel.
Am înţeles. Voi trage dungă peste
Nădăjdea inutilă. Fă la fel.
Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,
Cunosc însemnătatea ei deplin.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.
Nu te mai cânt în versuri niciodată,
În drumul tău mai mult nu am să ies,
Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.
A fost desigur numai o greşeală,
Putea să fie mult, nimic n-a fost.
În veşnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai un rost.
Şi totuşi, totuşi, câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli.
Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,
Lumină-n seara mea de îndoieli.
Când degete de Midas am pus magic
Pe fragedă fiinţa ta de lut,
Suna în mine murmurul pelagic
Al sfintelor creaţii de-nceput.
Vedeam cum peste vremuri se înalţă
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalţă
Şi-ngenuncheate rânduri submisiv
La soclul tău dumnezeisc aşteaptă
Să le întinzi un zâmbet liniştit
Spre sărutare adorata dreaptă,
‘Nainte de-a se şterge-n infinit.
O, de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă, roză auroră
De nenţeles, de nedescris.
Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti
Din întâmplare rândurile-acestea
În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti.
N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aş fi putut să spun: „Eşti ca oricare…”
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.
De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce-l oglindeşte beat de pofte tăul,
Ce-l ţine candid amintirea mea.
Vei fi acolo veşnic ne-ntinată,
Te voi iubi mereu fără cuvânt,
Şi lumea n-o să ştie niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt.
Acolo, sub lumină de mister,
Scăldată-n apa visurilor lină,
Vei sta iubită ca-ntr-un colţ de cer
O stea de seară blânda şi senină.
Şi când viaţa va fi rea cu tine,
Când au sa te împroaşte cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine,
Vom fi atuncea singuri amândoi.
Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemaiscrise te mângâi.
În dulcea lor cadenţă legănată,
Te vei simţi ca-n visul tău dintai.
Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)
Să plec de-aicea de la voi curând,
Când glasul tău vreodat-o să mă cheme,
Voi reveni la tine din mormânt.
Şi dac-ar fi să nu se poată trece
Pe veci pecetluitele hotare
M-aş zbate-ngrozitor în ţărna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare.»
(Ultima scrisoare)

Moare la 24 iunie 1988, Bucureşti

Opera
Cântece de pierzanie, Sighişoara, 1938;
Cântece noi, Sighişoara, 1940;
Oraşul pierdut, Bucureşti, 1943;
Poezii, Bucureşti, 1943;
Un om aşteaptă răsăritul, Bucureşti, 1946;
Versuri alese, Bucureşti, 1949;
Cântec pentru tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, Bucureşti, 1951;
Steaguri, Bucureşti, 1951;
Despre poezie, Bucureşti, 1953;
O seamă de poeme, Bucureşti, 1953;
Pe-aici nu se trece, Bucureşti, 1953;
Înfrunte comuniştii, Bucureşti, 1954;
Mărul de lângă drum, Bucureşti, 1954;
Partidul m-a-nvăţat, Bucureşti, 1954;
Frăţia între poporul român şi minorităţile naţionale, Bucureşti, 1954;
Trăinicie, Bucureşti, 1955;
Versuri alese, I-II, Bucureşti, 1955;
Păcală, slugă la primar, Bucureşti, 1955;
Ură personală, Bucureşti, 1955;
Azimă, Bucureşti, 1956;
Poezii, Bucureşti, 1956;
Poezia noastră, Bucureşti, 1956;
Inima bătrânului Vezuv, Bucureşti, 1957;
Călători prin constelaţii, Bucureşti, 1957;
Meşterul Manole. Cronici şi studii literare (1934-1957), îngrijită şi prefaţă de Savin Bratu, Bucureşti, 1957;
Cu tineretul spre viitor, Bucureşti, 1957;
Poezii, Bucureşti, 1959;
În Valea Cucului, Bucureşti, 1959;
Cu un ceas mai devreme, Bucureşti, 1959;
Pe muche de cuţit, Bucureşti, 1959;
Poezii, prefaţă de Savin Bratu, Bucureşti, 1960;
Cântecele inimii, Bucureşti 1960;
Materia şi visele, Bucureşti, 1961;
Culorile toamnei, Bucureşti, 1962;
Mărul de lângă drum, prefaţă de G. Ivaşcu, Bucureşti, 1962;
Întoarcerea, Bucureşti, 1962;
Poezii, Bucureşti, 1962;
Pe coardele timpului, Bucureşti, 1963;
Dispariţia unui om de rând, Bucureşti, 1963;
Cu faruri aprinse, Bucureşti, 1964;
Colţi de stâncă, Bucureşti, 1965;
Zi de zi, Bucureşti, 1965;
Poezii, Bucureşti, 1966;
Alte drumuri, Bucureşti, 1967;
Mozaic, Bucureşti, 1968;
Inima-n zale, Bucureşti, 1969;
Poezii. 1938-1968, Bucureşti, 1969;
Lumini crepusculare, Bucureşti, 1970;
Etape, Cluj, 1971;
Explozie înăbuşită, Bucureşti, 1971;
Arderi, Bucureşti, 1972;
Scrieri, I-VIII, Bucureşti, 1972-1978;
Poezia militantă, Bucureşti, 1972;
Turn de veghe, Bucureşti, 1972;
Un bătrân către un tânăr cărturar, Bucureşti, 1973;
Pământ! Pământ!, Bucureşti, 1973;
Poezii, Bucureşti, ediţie îngrijită de I. Nistor, prefaţă de Vasile Fanache, 1973;
Focuri de toamnă, Bucureşti, 1974;
Rămâne pururi vatra, Bucureşti, 1974;
Patrula de noapte, Bucureşti, 1975;
Ţara amintirilor, Bucureşti, 1976;
Aurul regelui Midas, Bucureşti, 1977;
Dialog, Bucureşti, 1977;
Vă las ca frunza, Timişoara, 1978;
Glasul pietrelor, Bucureşti, 1978;
Ajun de răscoală, Bucureşti, 1979;
Elegii, Bucureşti, 1979;
Lupta cu îngerul, Bucureşti, 1980;
Apele se revarsă în mare, Bucureşti, 1982;
75 poeme, Bucureşti, 1982;
Filon de aur, Bucureşti, 1984;
Iarna magnoliei, Bucureşti, 1984;
Rugul poeziei, Bucureşti, 1985;
Horea, Bucureşti, 1986;
În voia vântului, Bucureşti, 1987;
Vlăsia mea, Bucureşti, 1987;
Sub patru dictaturi. Memorii (1940-1975), ediţie îngrijită de Ion Cristoiu şi Mircea Suciu, prefaţă de Ion Cristoiu, Bucureşti, 1999;
Ultima scrisoare de dragoste, îngrijită şi introducere de Ioan Adam, Bucureşti, 1999.

Traduceri

Cântec despre oastea lui Igor, Bucureşti, 1951;
Apollinaire, Poeme, Bucureşti, 1963; ediţie bilingvă, Bucureşti, 1968;
Karel Jonckheere, Poeme, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1965;
Francois Mauriac, Therese Desqueyroux, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Emma Beniuc), Therese Desqueyroux. Cuibul de vipere, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Emma Beniuc);
Attila Jozsef, Poezii-Versek, ediţie bilingvă, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1967;
Antologie de poezie neerlandeză, olandeză şi flamandă, prefaţă de Garmt Stuiveling, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Ion Caraion, Aurel Covaci şi Petre Solomon).

Bibliografie:
Literatura română. Manual pentru clasa a XI-a, ed Didactică şi Pedagogică, 1977
Istoria Literaturii Române, G Călinescu, ed Litera, 2001

Autor: Maria Dumitrache