*Mateiu Caragiale autor, istoric al heraldicii, poet și scriitor român

“Cu toate că, în ajun chiar, îmi făgăduisem cu jurământ să mă întorc devreme acasă, tocmai atunci mă întorsesem mai târziu: a doua zi spre amiazi. Noaptea mă apuca în aşternut. Pierdusem răbojul timpului. Aş fi dormit înainte, dus, fără zgomotoasă sosire a unei scrisori pentru care trebuia neapărat să iscălesc de primire. Trezit din somn sunt mahmur, ursuz, ciufut. Nu iscălii. Mormăii numai să fiu lăsat în pace.Atipii iarăşi, dar pentru scurtă vreme. Sărăcia de epistola se înfiinţă din nou, însoţită de crudă lumina a unei lămpi. Mişelul de postaş găsise de cuviinţă să mă iscălească cu mâna lui. Nu-i fusei recunoscător. Urăsc scrisorile. Nu ştiu să fi primit de când sunt decât una, de la bunul meu amic Uhry, care să-mi fi adus o veste fericită. Am groază de scrisori. Pe atunci le ardeam fără să le deschid. Asta era soarta ce o aştepta şi pe noua sosita. Cunoscând scrisul, ghicisem cuprinsul. Ştiam pe de rost nesărata plachie de sfaturi şi de dojane ce mi se slujea de-acasă cam la fiecare început de luna; sfaturi să purced cu bărbăţie pe calea muncii, dojane că nu mă mai înduplecam să purced odată. Şi, în coadă, nelipsita urare ca Dumnezeu să mă aibă în sfânta sa paza. Amin! în halul însa în care mă găseam mi-ar fi fost peste putinţă să pornesc pe orice fel de cale. Nici în pat nu mă puteam mişca. Deşurubat de la încheieturi, cu şalele frânte, mi se părea că ajunsesem în stare de piftie. În mintea mea aburita miji frică să nu mă fi lovit damblaua.
Nu, dar în sfârşit mă răzbise. De o lună, pe tăcute şi nerăsuflate, cu nădejde şi temei, o dusesem într-o băutură, un crailâc, un joc. În anii din urmă, fusesem greu încercat de împrejurări; mica mea luntre o bătuseră valuri mari. Mă apărasem prost şi, scârbit de toate peste măsură, năzuisem să aflu într-o viaţă de stricăciune uitarea.
O luasem numai cam repede şi mă vedeam în curând silit să depun armele. Mă lăsau puterile. În acea seară, eram în aşa hal de sfârşeală că n-aş fi crezut să mă pot scula nici să fi luat casa foc. Dar deodată mă pomenii cu mine în mijlocul odăii, în picioare, uitându-mă speriat la ceasornic. Mi-adusesem aminte că eram poftit la masa de Pantazi.
Ce noroc că mă deşteptase; mare noroc! Privii acum cu recunoştinţa scrisoarea părintească; fără ea scăpăm întâlnirea cu cel mai scump prieten.
Mă îmbrăcai şi ieşii. Era, spre căderea iernii, o vreme de lacrimi. Deşi nu plouase, tot era ud; jgheaburile plângeau, ramurile copacilor desfrunziţi picurau, pe tulpine şi pe grilaje se prelingeau ca o sudoare rece, stropi groşi. Asta e timpul care îndeamnă cel mai mult la băutură; rarii trecători ce se prefirau prin ceaţă erau mai toţi afumaţi. Un lungan, coborând prispa unei cârciumi, căzu grămadă şi nu se mai scula.
Întorsei capul dezgustat. Birtul ales pentru acea seară fiind tocmai în Covaci, luai o birjă, lucru cuminte, deoarece la sosirea mea, ceilalţi mosafiri erau la a doua ţuică, iar oaspetele la a treia. Mă arătai mirat că se înfiinţaseră cu toţii aşa devreme; Pantazi însa mă lămuri că el venise de-a dreptul deacasa, iar Pasadia cu Pirgu de-a dreptul şi ei de la “club”, vremea fiind prea urâta ca să mai zăbovească la aperitive.
Pantazi porunci încă un rând de ţuici. Dar voia bună ce ne urarăm, ciocnind, lipsea cu totul. Mă temui să nu adorm iar. În sala unde grosolană petrecere negustorească pornise să se înfierbânte – era într-o sâmbătă – masa noastră avea aerul unui ospăţ de înmormântare.
Borşul cu smântâna şi ardei verde fu sorbit în tăcere. Niciunul din meseni nu ridică ochii din taler. Pirgu, îndeosebi, părea frământat de o mâhnire neagră. Aş fi deschis eu vorba dacă lăutarii n-ar fi început tocmai un vals care era una din slăbiciunile lui Pantazi, un vals domol, voluptos şi trist, aproape funebru. În legănarea lui molateca, pâlpâia, nostalgica şi sumbră fără sfârşit, o patimă aşa sfâşietoare ca însăşi plăcerea de a-l asculta era amestecată cu suferinţă. De îndată ce coardele încăluşate porniseră să îngaime amară destăinuire, sub vraja adânca a melodiei, întreaga sală amuţise. Tot mai învăluită, mai joasă, mai înceata, mărturisind duioşii şi dezamăgiri, rătăciri şi chinuri, remuşcări şi căinţe, cântarea, înecata de dor, se îndepărta, se stingea, suspinând până la
capăt, pierdută, o prea târzie şi zadarnica chemare.
Pantazi îşi şterse ochii umezi.
- Ah! zise Pirgu lui Pasadia, făcându-şi privirea galeşă şi glasul dulceag, ah! cu valsul ăsta ţin să te duc la lăcaşul cel din urmă, cât mai curând; cred că n-ai să mă faci s-aştept mult încă această sărbătoare a tinereţelor mele. Ce frumos are să fie, ce frumos! şi eu beat, cu nenea Pantazi, voi stoarce întristatei adunări lacrimi fierbinţi luându-mi, în cuvinte mişcătoare, rămas bun de la în veci neuitatul meu prieten.
Pasadia nu zise nimic.” 

(Întâmpinarea crailor)

Mateiu Caragiale s-a născut la 25 martie 1885, Bucureşti , este autor, istoric al heraldicii, poet, scriitor român şi primul născut al lui Ion Luca Caragiale. Mateiu Caragiale este fiu natural al lui I.L.Caragiale, rezultat dintr-o legătură cu Maria Constantinescu. Legitimarea copilului nu a fost posibilă datorită faptului că mama sa nu a acceptat aceasta decât cu condiţia căsătoriei, dar această căsătorie nu a avut loc. În 1889, Caragiale se căsătoreşte cu Alexandra Burelly, iar Mateiu este bine primit în noua familie a tatălui. Dar faptul că rămâne un bastard toată viaţa , iar fraţii săi legitimi duc o viaţă mai prosperă decât a lui, “generează în conştiinţa acestuia ceea ce Adler numeşte complexul primului născut detronat”. 

Printr-un comportament agresiv protestează împotriva armoniei statornicite fără participarea lui şi îşi construieşte o lume imaginară ce îi va servi ca refugiu.
G. Călinescu observa în potretul ce îl închina scriitorului ca Mateiu, prin aerele şi comportamentul ciudat cu care şi-a intrigat contemporanii, interpreta un personaj, purta o mască.
Lovinescu notează în “Memoriile” sale că” încă de mult îşi crease un personagiu exterior şi interior, izolat şi singur (…) realizase un personagiu pe care el îl vroia numai aristocratic, deşi era mai mult curios, ciudat”.
Viaţa lui Mateiu este astfel înrobita “voinţei de a părea” , de a impune lumii o imagine care să-şi satisfacă voinţa de putere. Refugiindu-se în heraldica şi genealogie, îşi creează o “comunitate imaginară” care îl consolează de neputinţa lui de a se integra într-o comunitate reală. Îşi construieşte o cultură “în domenii de rară frecventare” unde putea să-şi afirme fără riscuri, superioritatea. Omagiul adus semenilor din alte timpuri, reînviind ” scumpul Trecut, însuşi Trecutul apus pentru totdeauna”, justifica înstrăinarea de societatea vremii. Plăzmuind imaginile lui Pasadia şi Pantazi, în febra imaginaţiei pentru a se răzbuna împotriva unei lumi şi unei societăţi ostile care îi contraria voinţa de putere, Mateiu Caragiale ” nu s-a mai eliberat niciodată de protectoratul modelator al creaţiilor sale. Substituindu-se realităţii, opera şi-a deformat autorul. Dar tot ea l-a mânuit, justificând în eternitate o viaţă ciudată şi nefericită”.

Între 1896 şi 1903 studiază la Colegiul “Sf. Gheorghe” din Bucureşti (înclinaţii spre istorie şi heraldica). Înscris la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti (1903) şi Berlin (1904), este transferat din nou de I. L. Caragiale la Universitatea bucureşteană (1905), unde îşi dă câteva examene (între 1906 şi 1909), fără a-şi termina studiile.

În 1907 face o nouă călătorie la Berlin, menţionată mai târziu în Remember. Din 1910 începe să lucreze la Craii de Curtea-Veche, iar din 1911, la Remember.
Debutează, datorită lui I. L. Caragiale, în Viaţa Românească (1912), cu un grupaj de poeme din viitorul volum Pajere. Şef de cabinet la Ministerul Lucrărilor Publice (1912-1914); şef al biroului presei externe din Ministerul de Interne (1919-1921). Se căsătoreşte, în 1923, cu Marica Sion. În 1924 apare Remember (publicat mai întâi în Viaţa Românească, 1921).

“Nimic nu o-mblânzeşte, nimic nu o-ncovoaie,
Ani are peste sută şi multe-a pătimit:
Tot neamu-i, soţul, fiii, de sabie-au pierit,
Dar n-a putut durerea s-o frângă, nici s-o-nmoaie.
Şi fără preget luptă, împilă şi jupoaie;
Ea taie-n carne vie şi sufletu-i cernit
Cu toată răzbunarea e tot nemulţumit —
Aşa cumplit o arde năprasnica văpaie
A urii. Iar când noaptea l-a candelii lumină
Bătrâna ce veghează, stingheră şi haină,
Trecutul răscoleşte, din ochi îi dau scântei.
Nu plânge, dar veninul o-nnăbuşe, greu geme,
Afară urlă vântul şi peste capul ei
Pogoară stoluri negre de groaznice blesteme.”

(Aspra)

“Iar când, sfioasă umbră, prin ceaţa rece-a serii
Purtându-ţi trista taină, de gânduri chinuit,
Târziu te vei întoarce înfrânt şi istovit,
Spre casa părăsită în văile uitării,
Tu, cel ce-ai cules floarea spinoasă-a-nstrăinării
Şi-a ei mireasmă-amară cu patimă-ai sorbit,
La-ndemnul Amintirii ce-n prag ţi-a răsărit,
Nu te lăsa ca pradă să cazi înduioşării
Zadarnice. Respinge deşarta-i mângâiere
Şi oricât de adâncă ar fi a ta durere,
Trufia nu ţi-o pierde, rămâi nepăsător,
Nu te opri, nu plânge, şi dacă-ţi stau morminte
În drum, treci peste ele, înnăbuşe-al tău dor,
Şi-n neagra noapte pleacă, cu fruntea sus-nainte. “

 (Întoarcerea învinsului) 

 

Ovidiu Cotruş observa că opera lui Mateiu Caragiale este prin natura ei refractară integrărilor şi clasificărilor, stârnind numeroase polemici referitoare la raportul ei cu literatura română sau universală din trecut. 

Mateiu Caragiale este unul dintre scriitorii români care a evoluat foarte puţin din punct de vedere interior. Arta scriitorului a evoluat atât în întuneric , cât şi în extensiune, lărgind şi simplificând mijloacele prin care îşi obiectivă mitologia sa personală . Patima nopţii, mitul semeţei seminţii, imaginea-arhetip al străbunicului mitic, sentimentul tainei, al morţii, al singurătăţii, narcisismul, constituie mitologia personală a lui Mateiu Caragiale ce se poate desluşi de la primele sale producţii. Întreaga operă în proza a scriitorului stă sub semnul ficţiunii memorialistice. El intenţionează să întipărească, prin anumite artificii, memoriile sale imaginare un aer de autenticitate.
Mateiu Caragiale îşi obiectivează mitologia conform căreia, oamenii se împart în două categorii în funcţie de relaţia dintre eul lor şi masca pe care o poartă: “La cei aleşi masca este concrescuta cu obrazul. Realitatea tulbure a vieţii lor sufleteşti se lasa uneori bănuită, nu se divulga însă niciodată decât prin propria lor decizie, în rarele momente de confesiune (sir Aubrey de Vere, Pasadia şi Pantazi) în schimb, viaţa interioară a oamenilor lipsiţi de taine nu îngăduie distincţia dintre un conţinut latent şi unul manifest. Ei îşi dau în vileag, în orice ocazie, străfundurile adevărate”.
Sentimentul tainei, al nopţii şi al morţii, cei trei factori fundamentali care au pus în lucrare energiile creatoare ale scriitorului roman se afla reuniţi în “Remember”: “într-o fuziune atât de organică şi cu o atât de iscusită ştiinţa a echilibrării artificiilor , încât această povestire poate fi aşezată printre capodoperele prozei lirice româneşti”.
O povestire ” remarcabilă prin gravitatea tonului, prin lărgimea stilului somptuos, doct şi nobil”, o povestire izvorâtă din amintiri, asociaţii livreşti şi imaginaţie, situată la graniţa dintre vis şi realitate: “Sunt vise ce parcă le-am trăit cândva şi undeva, precum sunt unele lucruri vietuite despre care ne întrebam dacă n-au fost vis”.
Prin “Remember”, M. Caragiale introduce în literatura română estetică misterului, a fantasticului de senzaţii, cultivată în literatura franceză la sfârşitul romantismului de Baudelaire, Villiers şi Barbey d’Aurevilly, obţinând aceste efecte ” prin înlăturarea obişnuitului, stârneşte emoţii noi prin mărirea de fapte şi întâmplări ieşite din comunul vieţii cotidiene, prin crearea de personaje enigmatice, fără o precisă identitate morală şi fizică, prin lăsarea în suspensie a finalurilor.”

“Eram în 1907. Fusesem greu bolnav în Bucureşti şi mă întorsesem la Berlin acasă. Însănătoşirea mea se făcea cu anevoinţă, cerînd îngrijiri mari. LA plecare, doctorul m-a sfătuit să mă feresc pînă şi de cele mai uşoare zguduiri sufleteşti. Bietul doctor! Am dat din umeri, zîmbind şi i-am spus să fie pe pace.
După un surghiun de doi ani revedeam Berlinul. Am de Berlin mare slăbiciune; nici împrejurări foarte triste nu m-au împiedicat să-l revăd cu plăcere. L-am regăsit cum îl lăsasem: tot numai flori. Aşa frumos chiar ca în acel început de iunie nu-mi păruse totuşi niciodată.
Ca să-l vîntur însă şi să-l colind ca odinioară, nu mai mergea. Oboseam repede şi oboseala putea înlesni reivirea boalei. M-am resemnat dar cîtăva vreme a sta pe acasă, jertfă de care mă despăgubea, în parte, frumuseţea muzicei vechi ce se făcea la noi de dimineaţa pînă seara. Năpădit de o dulce aromeală, îmi lăsam visările să nască şi să se topească în voie în noianul de armonii sublime, uitîndu-mă pe fereastră, cu ochii pe jumătate închişi, cum unduiau curcubeuri în pulberea fluidă a fîntînii din larga piaţă-grădină. Lina boare a asfinţitului legăna ciucurii purpurii ai trandafirilor agăţaţi pe terasa casei din faţă, purtîndu-le mireasma pînă la mine. Seara da însufleţire umbrelor, în oglinzi, tainic, treceau fiorii. Acesta era ceasul pe care-l aşteptam ca să admir colţul cel mai frumos al pieţei – un petec de pădure rămas neatins în plin oraş – cîţiva bătrîni copaci frunzoşi şi sumbri, vrednici să slujească de izvod celor mai cu faimă meşteri ai zugrăvelii.
Îi regăseam chiar, la muzeul Frederic, într-o cadră de Ruysdael, aceiaşi copaci stufoşi, adumbrind lîngă o cădere de apă un castel în ruină. Odată nu puteam trece pe dinaintea ei fără a mă opri îndelung. Privind-o, gîndul mi se pierdea fără sfîrşit în fărîma-i de cer vînăt cu zare adîncă. E înnăscută în mine, drojdie de străvechi eres, o iubire păgînă şi cucernică pentru copacii bătrîni. Lor le datorez inspiraţii mult nobile şi grave, fiindcă nu cred să se afle pe lume viers omenesc sau cîntare meşteşugită care să mă mişte mai viu ca tainicul freamăt ce-l deşteapă în frunzişul lor vîntul serii. Arborii aceia zugrăviţi mă încîntau totuşi mai mult chiar decît cei adevăraţi, acel mic peisaj melancolic înfăţişîndu-mi o oglindire a sufletului meu.
Mergeam la muzu foarte des. Cît de cufundat eram în contemplarea cadrelor nu treceam cu vederea nici pe oaspeţi, interesanţi uneori, aşa că printre ei băgasem de seamă că se afla nelipsit un tînăr, care, acolo mai ales, ar fi atras privirile oricui, căci despre el s-ar fi putut cu drept zce că-l desprinsese de pe o pînză veche o vrajă. Poate fi plăcere mai rară pentru cei ce s-au împărtăşit cu evlavie întru taina trecutului decît să întîlnească în carne şi oase o icoană din veacuri apuse? Cu doi ani înainte văzusem în sala franţuzească a muzeului o cocniţă care copia după Mignard pe Maria Mancici şi avea aşa o izbitoare asemănare cu modelul, încît ai fi crezut că, privindu-se în oglindă, îşi zugrăveşte, împodobindu-l, propriul ei chip.
Tot astfel semăna tînărul cu nii din acei lorzi, ale căror priviri, mîini şi surîsuri Van Dyck şi, după el, VAnd-der-Faes le-a hărăzit nemuririi. Zic unii din acei lorzi, fiindcă mai toţi sunt la fel. În trecut, în castele restrînse, celor de aproape şi înmulţit înrudiţi, trăind împreună, cu acelaşi port şi obiceiuri, fiecare epocă le întipăreşte acelaşi aer dacă nu chiar aceeaşi înfăţişare. Se întîmplă iarăşi ca, acolo unde cu gîndul nu gîndeşti, să răsară fiinţe cărora le trebuie căutată aiurea, în alte ţări, la alte neamuri, în alte veacuri, adevărata asemănare, fără a li se putea bănui măcar, în vreun fel, cu aceia de care îi despart prăoăstii de timp şi de stirpe, vreo cît de îndepărtată înrudire.
Era de prisos dar orice presupunere despre obîrşia tînărului cu pricina, făceam însă tot felul de reflexii asupra fiinţei lui, unică, într-adevăr şi stranie, impunîndu-se poruncitor luărei aminte. Mă subjugase prestigiul recei trufii a tînărului ce, în deplină frumuseţe, păşea singur în viaţă, nepăsător, cu fruntea sus. L-am crezut, din capul locului, una din acele făpturi excepţionale, străine de omenire, pentru cari am resimţit totdeauna o vie atragere. Îl vedeam zilnic aproape, nu muzeul fiind singurul loc unde îl întîlneam. În plimbările ce începusem a relua prin oraş, de teama oboselii făceam popasuri la o prăvălie unde se degustau capodoperile unei vechi rachierii neerlandeze. După Ruysdael, Van-Brouwer şi Van-der-Hoogh. Nicăieri nu mă reculegeam mai bine ca în acea încăpere îngustă şi cam întunecoasă, ce ar fi putut face cinste oricărei locuinţe de lung-maistru sau de staroste de breaslă, aşa bogat căptuşită cum era cu stejar afumat pînă la jumătatea peretelui, unde blana ieşea afară, făcînd jur împrejur o largă poliţă pe care stăteau înşirate năstrape şi ulciaore de Delft. Ce minunate clipe petreceam acolo!
Alături de mine, pe singura laviţă din primitoarea cămară, singuratică ziua, tînărul cu chip de portret vechi sorbea pe îndelete băuturile cele mai dulci şi mai parfumate, asemenea unor nestimate topite, aţîţîtoare de visări exotice şi de îndepărtate nostalgii cu piperatele lor mirodenii de Java sau de Antile. Acolo, parcă nu mai eram străini unul de altul şi, ceea ce e nostim, mai tîrziu, după ce ne-am cunoscut, ne-am mărturisit că, şi lui şi mie, ni se păruse a mai fi stat şi altădată împreună într-o încăpere la fel.
Nu m-aş fi gîndit să ne împrietenim chiar, fiind îndreptăţit a-l crede că făcea parte dintr-o lume cu totul alta decît a mea. Sărea în ochi: una e floarea de cîmp, alta floarea de grădină. Acum, fie că trebuiseră veacuri ca, la asfinţitul ei, o înaltă rasă să înflorească aşa de strălucit, într-un semeţ avît al sîngelui albastru spre tipul ideal, fie că fusese numai o nemereală fericită, în toate chipurile mai mult nu se putea da. Mai era nevoie, e drept, şi de ceva osteneală, zilnic, ca această podoabă a omenirii să-şi împlinească frumuseţea, pentru că atîta găteală nici la o muiere nu mi-a fost dat să văd. Să-l fi presupus după asta că era unul din acei deşucheaţi cu năravuri rătăcite al căror număr pare să fi sporit, în timpii din urmă, pretutindeni, într-o măsură întristătoare? Nu, nu-mi venea să o cred, căci dacă păpuşii acesteia sulemenite îi flutura uneori pe buze un surîs neliniştitor, sub arcul sever al sprîncenelor, trase negre cu condeiul, ochii aveau acea nevinovată limpezime ce străluceşte numai sub pleoapele eroilor şi ale copiilor.
Era şi foarte tînăr, să tot fi avut douăzeci de ani. Ce nu se îngăduie la vîrsta aceasta, celor bogaţi mai ales? Lipsa grijii zilei de mîine preface creierul omenesc, amorţind simţămîntul temerii de răspundere, avuţia moleşeşte şi îmbată de o amorţeală dulce, neîntreruptă, ce îndeamnă la goana după plăceri rare, după senzaţii noi.”

( Remember)

În “Craii de Curtea-Veche” se degajă un farmec particular, o savoare neobişnuită, care captivează şi vrăjeşte lectorul.

Eugen Lovinescu nota: “Craii sunt Pantazi, Pasadia şi l-am trece printre dânşii şi pe însuşi povestitorul cu un rol echivoc de perpetuu invitat.”

Craii se reunesc noaptea prin birturi şi taverne de mahala, unde se dedau beţiei, jocurilor de noroc, desfrâului şi plăcerilor carnale. Pasadia şi Pantazi sunt “fiinţe paradoxale” deoarece îmbină josnicia cu fineţea, viciul cu virtutea, decăderea cu demnitatea.

Patima lui M.Caragiale pentru familiile aristocrate este relevată şi în acest roman prin portretizarea celor doi prieteni ai săi” amândoi coborâtori din familii boiereşti”, pe care îi priveşte cu deosebită admiraţie. Pasadia “era un luceafăr”, “plin de demnitate în port şi vorbire”, “jucător frumos, crai ahtiat, băutor măreţ”. Ziua stătea închis în camera lui unde lucra în taina la o operă istorică, iar noaptea se năpustea în desfrâu.

Pasadia îl reprezintă pe scriitor, nu aşa cum era el în realitate, ci aşa cum îi plăcea lui să se contemple: ” un învins prin exces de forţă şi energie sălbatică”, ce duce o viaţă de crâncenă lupta împotriva unei conspiraţii puternic organizate, un mare învins, dar nu de împrejurări sau slăbiciuni obişnuite, ci de voinţa sa de autonimicire şi de persecuţiile îndurate pe nedrept.

Dacă Pasadia îl reprezintă pe scriitor, Pantazia este dublul sau umanizat: “Pantazi nu are, de fapt, nume, fiindcă nu are o adevărată existenţă. El este imaginea ideală a povestitorului, incorporarea netrăirilor sale, a fericirii mereu visate, mereu râvnite, niciodată atinse”.
Pentru Pantazi, scriitorul avea evlavie deoarece provenea dintr-o familie cu blazon, ce reprezenta “un scut sprijinit de monoceri înlănţuiţi, în câmp albastru lebăda de argint, luându-şi zborul cu gâtul străpuns de o săgeată purpurie”. Sub îndrumarea lui Pantazi, scriitorul descoperă călătoria că o cale de iniţiere în lumea onirică: va învăţa să uite realitatea, pentru a-şi umple sufletul de vraja depărtărilor de vis.

“- Da, urmă Pirgu, leşinându-şi şi mai mult glasul şi privirea, are să fie atât de frumos! Eu am să-ţi duc căvălăriile pe pernă. Şi, la şapte ani, la parastasul cel mare, când au să te dezgroape, rămăşag pun că au să te găsească tot dichisit, tot scorţos, tot fercheş, fără un fir de păr alb, murat în argint-viu şi în spirt ca un gogoşar în sare şi în oţet. Dar Paşadia nu-l asculta, se gândea aiurea. Scăpa de data asta Pirgu şi mi-era necaz, deoarece n-aveam ochi să-l văd. Rămânând de tânăr singur în Bucureşti, de capul meu, mă ferisem să intru-n cârd cu oricine, aşa că din restrânsul cerc al cunoştinţelor mele, alese toate pe sprânceană, Gorică Pirgu n-ar fi fãcut niciodată parte dacă n-ar fi fost tovarăşul nedespărţit al lui Paşadia, de care aveam o evlavie nemărginită. Paşadia era un luceafăr. Un joc al întâmplării îl înzestrase cu una din alcătuirile cele mai desăvârşite ce poate avea creierul omenesc. Am cunoscut de aproape o bună parte din aceia ce sunt socotiţi ca faime ale ţării; la foarte puţini însă dintr-înşii am văzut laolaltă şi aşa minunat cumpănite atâtea înalte însuşiri ca la acest nedreptăţit ce, de voie, din viaţă, se hărăzise singur uitării. Şi nu ştiu un al doilea care să fi stârnit împotrivă-i atâtea oarbe duşmănii. Auzisem că aceasta şi-o datora în parte înfăţişării. Ce frumos cap avea totuşi! Într-însul aţipea ceva neliniştitor, atâta patimă înfrânată, atâta trufie aprigă şi haină învrăjbire se destăinuiau în trăsăturile feţei sale veştede, în cuta sastisită a buzelor, în puterea nărilor, în acea privire tulbure între pleoapele grele. Iar din ce spunea, cu un glas tărăgănat şi surd, se desprindea cu amărăciune, o adâncă silă. Viaţa lui, din istoria căreia i se întâmpla rar să dezvăluie ceva, fusese o crâncenă luptă începută de timpuriu. Ieşit din oameni cu vază şi stare, fusese oropsit de la naştere, crescut pe mâini străine, surghiunit apoi în străinătate la învăţătură. Întors în ţară, se văzuse jefuit de ai săi, înlăturat, hărţuit, prigonit şi trădat de toată lumea. Ce nu se uneltise împotriva lui? Cu ce strigătoare nedreptate îi fuseseră întâmpinate lucrările, truda de zi şi noapte a jerfitei sale tinereţi, cum se învoiseră cu toţii să-l îngroape sub tăcere! Din grelele încercări de tot soiul prin cari trecuse atâţia ani de restrişte şi cari ar fi doborât un uriaş, această făptură de fier ieşise călită de două ori. Paşadia nu fusese omul resemnării, încrederea în sine şi sângele rece nu-l părăsiseră în cele mai negre clipe; statornic în urmărirea ţelului, el înfrânsese vitregia împrejurărilor, o întorsese cu dibăcie în folosul său. Ca dânsul nimeni nu ştiuse să aştepte şi să rabde, neclintit el pândise norocul la răspântie, îl înşfăcase şi-l siluise ca să-i poată smulge ceea ce, în chip firesc, i s-ar fi cuvenit de la început fără caznă şi zbucium. Odată ajuns se întrecuse, luase văzul tuturor, îi uluise şi-şi făcuse, jugănar cumplit dar cu mănuşi, toate mendrele. Calea măririlor i se deschidea largă, netedă, acum însă, că putea năzui la orice, nu mai voi el nimic şi se retrase. Presupuneam că la temelia acestei hotărâri ciudate a fost întrucâtva şi teama de sine însuşi, fiindcă, sub învelişul de gheaţă din afară, Paşadia ascundea o fire pătimaşă, întortocheată, tenebroasă care, cu toată stăpânirea, se trăda adesea în scăpărări de cinism. Cu veninul ce se îngrămădise în inima sa împietrită, puterea l-ar fi făcut lesne primejdios. Şi nici o încredere la el în virtute, în cinste, în bine, nici o milă sau îngăduială pentru slăbiciunile omeneşti de cari arăta a fi cu totul străin. Retragerea sa din politică mirase mai puţin totuşi decât schimbarea ce se petrecuse în felul său de trai. La vârsta când la alţii începe pocăinţa, el, care totdeauna slujise de pildă vie de cumpătare, se năpustise deodată la desfrâu. Era aceasta darea pe faţă a unei vieţi ce dusese şi până atunci în întuneric, sau reluarea unor vechi deprinderi de cari râvna de a izbuti îl făcuseră să se dezbere un lung şir de ani? – căci firesc nu era ca o asemenea năpârleală să fi avut loc de azi pe mâine. Cum, nu ştiu, rar însă mi s-a întâmplat să văd jucător aşa frumos, crai aşa ahtiat, băutor aşa măreţ. Dar se putea oare spune că decăzuse? Nicidecum. De o sobră eleganţă, plin de demnitate în port şi vorbire, el rămăsese apusean şi om de lume până în vârful unghiilor. Ca să prezideze o înaltă Adunare sau o Academie, altul nu s-ar fi găsit mai potrivit. Cineva care nu l-ar fi cunoscut, văzându-l trecând seara, când ieşea, ţeapăn şi grav, cu trăsura la pas după el, pentru nimic n-ar fi voit să creadă în ce murdare şi josnice locuri mergea acel impunător domn să se înfunde până la ziuă. Pentru mine, priveliştea acelei vieţi avea ceva copleşitor, în ea bănuiam că se desfăşura o întunecată dramă sufletească a cărei taină rămânea nepătrunsă. Dacă, încercând a reda întrucâtva trăsurile acestui nobil chip, am stăruit atât, e pentru că n-am voit să scap prilejul de a-l face să retrăiască înaintea ochilor mei, amintirea lui fiindu-mi scumpă.”

 (Craii de Curtea-Veche , Intâmpinarea crailor)

 

“Grădinile amăgirii te-aşteaptă-acolo unde
Apusa tinereţe s-a ofilit de dor,
Şi apa ce-aţipeşte, în luciu-i rânjitor,
Visările-ţi oglindă şi-ncheagă-ale ei unde.

Şi când ursuză luna în tulburi nori s-ascunde
Şi mut, văzduhul veşted tresaltă-n lung fior,
Va răsări iar umbra cu chip înşelător
Cu ochi a căror taină tu n-ai ştiut pătrunde.

Dar, în zadar vei cere viclenei năluciri
Să-ţi mai învie-o clipă a stinsei fericiri,
Că va pieri, zâmbindu-ţi, cu degetul la gură,

Şi singur iar vei plânge în searbedele zori,
Amara soartă care te-a prigonit cu ură,
Încununându-ţi fruntea cu mohorâte flori. “

 (Grădinele amăgirii)

“Minunea Sfântului Grigore Papa
De furia furtunii au nu te temi, străine
Cu searbăd chip, ce singur, prin ceaţă, treci gemând,
De te vei pierde-n codri amar va fi de tine,
Nu vezi cum fierb nori negri la zare fulgerând?
Ascultă vântul rece în apriga-i mânie
Ce sumbru vaier smulge stejarilor trufaşi,
Stă gata să pornească năprasnica urgie
Cerească, şi mai pregeţi? – opreşte ai tăi paşi!
Chiar pasărea de noapte ce-a cobe-n selbă ţipă
La cuibu-i se întoarce în turnul părăsit
Să-şi oploşească puii şi, tremurând, în pripă,
Tot ce e viu s-ascunde de spaimă năpădit.
Hai, dar, în sihăstria din vechile ruine
De te adăposteşte şi tu, rămâi la mine.

- Nu, nu pot, îmi răspunse cernitul călător,
De buna ta primire sorţit sunt să n-am parte,
Pleca-voi înainte, în noapte, sunt dator
Să merg fără-ncetare şi fără ţel, departe,
Şi nu ştii de odihnă ce sete mi-e, ce dor…
- Rămâi, şi locuinţa-mi tu ia-o drept a ta,
Ca şi cum tu stăpânul ai fi, iar eu străinul,
Găsi-vom înăuntru cu ce ne ospăta,
Vom împărţi frăţeşte azima, mierea, vinul,
Apoi la vatra caldă, pândi-vom blânda clipă,
Când Somnul, fiu al Trudei, trecând şi pe la noi,
Ne va atinge geana, cu molcoma-i aripă,
Şi-nfioraţi de vise, dormi-vom amândoi,
În vreme ce afară, în bezna fulgerată
Va chinui pădurea furtuna-nverşunată.
- Nu, suspinând îmi zise ciudatul călător,
Prin negură-nainte, porni-voi… sunt dator!

Mişcat de graiu-i dulce, sunând abia, sfios
Eu îl privii mai bine. O nobilă tristeţe
Adânc întipărită pe chipu-i mult duios,
Îi adumbrea de farmec semeaţa frumuseţe.
Privirea sa cea neagră în taina-i oglindită,
Purta sfâşietoare o jale nesfârşită.

Urmai a-i spune totuşi: Nu stăruiesc, străine,
Dar nu pot nici pricepe de ce oare-nfruntând
Primejdia furtunii sălbatice, haine,
Tu fără ţel în noapte mergi singur lăcrămând,
Ce poate să te-ndemne, ce poate să te-mbie
A rătăci prin beznă sub crunta vigelie?

- Vai, îmi răspunse dânsul, aşa sunt osândit
A-mi ispăşi păcatul, altmintreli nu pot face,
Mă leagă pe vecie un vechi blestem cumplit,
Odihnă să nu aflu, nici linişte, nici pace,
În mantă mohorâtă de tainic călător
Prin oarba-ntunecime un blând rătăcitor.
Nu sunt om viu, ci umbră, aievea-ntruchipată
În boiul ce pe lume avut-am altădată,
Când paloşul şi cuca domnească am purtat;
Dar patima mă-mpinse la grea nelegiuire…

De-atunci trecut-au veacuri şi tot n-am fost iertat.
Eu ziua dorm, în raclă, în arsa mănăstire,
Sub lespedea pe care-mi stă numele săpat,
Şi mă deştept cu groază ca iar să plec plângând,
Când lin s-aşterne noaptea din slavă pogorând. ”

(Sihastrul şi umbra)

 

Tabel cronologic
1885 martie 25 (stil vechi 12)- Se naşte la Bucureşti Mateiu, fiul cel mai mare al scriitorului Ion Luca Caragiale. Fiu natural; mama: Maria Constantinescu, rentieră, 21 ani; I. L. Caragiale, 33 ani, rentier.
cca. 1892-cca. 1902 – Studiazä la colegiul Sf. Gheorghe, al cärui director intre 1889-1903 este Anghel Demetriescu, “excelentul meu director şi maestru de istorie”, cum spune Matei Caragiale. Din timpul acesta datează temeinica sa iniţiere istorică şi heraldică. Tot acum va fi c noscut, probabil, indeaproape, cercul amicilor lui Anghel Demetriescu: Delavrancea, arhitectul Mincu, St. C. Hepites, dr. C. Istrati, N. Petraşcu.
1904 noiembrie-1905 mai, Berlin. Dacă nu urmeazä, potrivit dorinţei tatälui säu, dreptul, in schimb, paralel, cu lecturi fructuoase, pätrunde farmecele marelui oraş, pe care le va evoca în povestirea sa Remember.
1906 Bucureşti. Studii de drept, pe care nu le termină, şi examene la Universitatea din Bucureşti, despre care Delavrancea îi relatează lui I. L. Caragiale, la Berlin.
1907 vara După o referinţä din Remember: “Fusesem greu bolnav în Bucureşti şi mä întorsesem la Berlin, acasä”.
1910 Prim concept al romanului Craii de Curtea-veche (vezi notiţa completă la anul 1929).
1911 Prim concept al povestirii Remember (vezi notiţa completă la anul 1924).
1912 aprilie Apar in Viaţa românească (nr.4) primele 13 poezii ale lui Mateiu Caragiale: Clio, Lauda cuceritorului, Prohodul războinicului, Noapte roşie, Călugăriţa, Boierul, Aspra, Înţeleptul, Cronicarul, Domniţa, La Argeş, Trântorul şi Curţile vechi.
1912 3/16 iunie, Leipzig. Scrisoare prin care poetul Panait Cerna felicită pe Ion Luca Caragiale pentru poeziile fiului său, apărute in Viaţa românească. La 5/18 aceeaşi lună, I. L. Caragiale răspunde poetului Cerna (textul scrisorii necunoscut).
1912 9/22 iunie, Berlin. Moartea lui I. L. Caragiale. Mateiu asistă la inmormântare.
1912 25/7 octombrie-1914 4/17 ianuarie. Şef de cabinet la Ministerul Lucrărilor Publice (ministru: Al. Bădărău).
1913 martie Apar în Viaţa românească (an. VIII, 3, martie) poeziile: Grădinile amăgirii, Întoarcerea învinsului şi Mărturisire.
1916 7 mai Apare în Flacăra (an, V, nr. 30, 7 mai) poezia Dregătorul.
1919-1921 Şeful biroului Presei din Ministerul de Interne.
1923 Se căsătoreşte cu Marica Sion, care îi aduce o mică proprietate la Fundulea (Ilfov); domiciliază acum în Bucureşti, str. Logofătul Stroici (fostă Surorilor) nr.9, iar mai târziu în str. Robert de Fleurs 9 A.
1924 Apare Remember, editura “Cultura Naţională”, 1924. Etapele acestei lucrări, la care folosim şi însemnările autorului, sunt următoarele: “Conceput în timpul promenadelor nocturne la Şosea, în 1911; remaniat progresiv; definitiv în 1921, când a apärut în revistä” (text francez). În Viaţa românească a apărut in august 1921, fiind subdatată: 1914.
1925 Antologia poeţilor de azi de I. Pillat şi Perpessicius, vol. I, 1925 cu un portret de Marcel Iancu, înregistrează, pentru prima dată, comunicat de autor, titlul volumului de versuri, apărut peste 11 ani: Pajere. În antologie se tipăresc poeziile: Boierul, Trântorul şi Curţile vechi.
1926 martie-1928 Se tipăreşte in revistaGândirea, romanul Craii de Curtea-veche. (Etapele detaliate ale acestei lucrări, sub anul 1929.)
1927 28 noiembrie Pentru a treia oară (primele două redacţii s-a pierdut), incepe redactarea unor “pagini de jurnal”, diferite de cele dinainte “prin totala absenţă a vreunei preocupări literare”. Aceste note, intemeiate pe fapte şi reacţiuni, le scrie “numai pentru sine”. (Extrase in Opere, ed. Perpessicius, 1936, pp.312-323.)
1928 ianuarie Hotărât să intre în diplomaţie, intreprinde un drum la San Remo, pentru a intâlni pe N. Titulescu, atunci ministru de externe. Oprire la Triest, apoi prin Lombardia inundată, pe riviera italiană, notând de-a lungul drumului, ceea ce ochiul său distinge artistic in arhitectură, urbanistică, peisaj floral. Vizitează cimitirul din San Remo, unde e înmormântată, din 1907, Eliza Sion, mama soţiei sale. Primit in audienţă, la hotelul Miramare, de N. Titulescu. La intoarcere, oprire in Milano. Plimbare cu tramvaiul pe o “memorabilă” ploaie torenţială; traversează galeria Victor Emanuel, plină de lume; in faţa teatrului Scala, se afişa “Aurul Rinului”, pe care-1 auzise cu douăzeci şi cinci de ani in urmă. Vineri, 27 ianuarie la Triest; duminică, 29 ianuarie in Bucureşti.
1928 22 iunie Înalţă la conacul din Sion (Fundulea) steagul casei sale (“coup vert sur jaune”).
1929 Apare în librării, editat de “Cartea Românească”, romanul Craii de Curtea-veche. Etapele acestei lucrări, după notele consemnate de autor, sunt următoarele: Conceput (nebuleusement) in 1910.

Partea I (Intâmpinarea crailor), scrisă complet dintr-un condei, in 1916, 1918, 1919; remaniată apoi în detalii;

Partea a II-a (Cele trei hagialâcuri), anume pasajii, precum intrarea lui Paşadia şi Pirgu in restaurant, in 1918; voiajul lui Pantazi pe glob in 1920, voiajul in trecut, al lui Paşadia, in 1921 (“scris pe masa din restaurant, la tripou, în sala de şedinţe a judecätorului de pace, culoare verde…”);

Partea a III-a (Spovedanii), in 1922 “în timpul celei mai teribile crize” din viaţa sa; pe vară (iulie), lucrează la spovedania lui Pantazi; la 24 decembrie 1924 termină spovedania lui Pantazi; pe a lui Paşadia, la 4 august 1926;

Partea a IV-a (Asfinţitul crailor), în 1927; ambele părţi (partea a doua lucrată cu anticipaţie) terminate până la 1 noiembrie 1927; remaniat, apoi copiat.

În revista Gândirea, romanul se tipăreşte intre martie 1926 (Gândirea, an. VI, nr.2) şi octombrie 1928 (Gândirea, an.VIII, nr. 10). Ultimele trei părţi din roman 1-au costat nouă ani de lucru intens.
1929 2 ianuarie Scrie, după insemnările autorului, primele linii din Şcoala ţaţelor, titlu schimbat apoi in Soborul ţaţelor din care a rămas doar o filă in trei variante, dintre care, primele două precedate de un epigraf din Le latin mystique de Rémy de Gourmont, carte pe care Mateiu Caragiale o dona, in februarie 1929, lui Francisc Lebrun.
1930 Publică în Gândirea (an. X, nr.12, 1930) un prim fragment din romanul Sub pecetea tainei, rămas neterminat. În Gândirea se tipăreşte între decembrie 1930-aprilie 1933. Conceput în 1930; titlul fixat în primăvara aceluiaşi an; începe să-1 scrie la 18 mai 1930. Din insemnările autorului se vede a fi lucrat până la sfârşitul anului 1934 – dar fără spor. Îşi alege emblema cave, age, tace (fereşte-te, lucrează, taci), pe care o introduce şi-n stema armelor sale.
1934 29 aprilie, Bucureşti Străbate “o teribilă criză morală. Starea mea de spirit e probabil aceea a oamenilor care-şi simt sfârşitul apropiindu-se şi nu mai trag nici o nădejde”.
1935 9 mai, Sion (Fundulea) Treieratul şi predarea porumbului sunt intârziate din cauza ploilor. Astfel de notaţii de gospodărie agricolă, minuţioase, se pot formula, aşa cum agendele şi corespondenţa atestă, pentru toţi anii, cca.1928-1935.
1936 7 ianuarie, Bucureşti. Mateiu Caragiale se stinge din viaţă la vârsta de 51 de ani.
1936 cca. mai Apare volumul de poeme Pajere, la “Cultura Naţională”, al cărui director era acad. Al. Rosetti. Ediţia ingrijită de Ma-rica M. Caragiale, cu o notiţă bibliografică de Perpessicius şi cu un portret inedit de Marcel Iancu. Apare Mateiu I. Caragiale, Opere, ediţie definitivä îngrijitä de Perpessicius, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1936 (director: acad. Al. Rosetti), cu reproduceri după stampele autorului. În materialul bibliografic, referinţe despre o proiectată monografie, consacrată lui Hoditz, personalitate originală, îndrăgostită de arte, a secolului XVIII, al Rosswalde în Silezia.

“E-aşa de greu amurgul cu zarea-nsângerată,
Că-n parc sub teii-n floare ce gem înnăbuşit
Se-ncheagă unde groase de miere-mbălsămată,
Şi-atât de-apăsătoare tăcerea-mpurpurată
Că simt cum plânge-n mine ceva nedesluşit.

Melancolia face în pieptu-mi să tresalte
Neînţelese doruri, în vreme ce-aţipind
Fiinţa mea de astăzi, în locu-i răsar alte
Vechi suflete apuse, mult mândre, mult înalte,
Zguduitoare patimi cu foc mărturisind.

Umbroasa-le poveste măreaţă se-mpleteşte
La murmurul ei sumbru plutind în depărtări,
Nostalgică gândirea în voie-mi pribegeşte
Şi nesfârşit de tristă, se pierde, se topeşte
Într-un noian albastru de mistice visări…

Din crudele cătuşe, ce încă mă mai leagă,
De omeneasca fire treptat mă dezrobesc,
Înseninată mintea-mi începe să-nţeleagă,
Cu-amar dezgust, a vieţii zădărnicie-ntreagă
Şi, liberă, străină de tot ce-i pământesc,

Se-nvoaltă, se-ntraripă, spre slăvi semeţ se-avântă
Cutezătoare, gravă, mai sus, mereu mai sus,
În prada-nfrigurării ce aprig mă frământă
Renasc cel de-altădată, acel ce nu-l încântă
Decât singurătatea, dar singur, totuşi, nu-s.

Căci dacă, dus pe gânduri, m-asez lângă fântână
Privind cum apa doarme pe netedul nisip,
Cu tâmplele în palme şi-adăst în umbră până
Când lin şi molcom ziua cu noaptea se îngână
În fluida oglindă, alături de-al meu chip,

În străveziu zăbranic aievea se iveşte
O tainică-arătare… Adâncele-i priviri
Ce se resfrâng prin lacrimi spre mine-şi aţinteşte
Iar glasu-i ca-ntr-o rugă, tremurător, şopteşte.
De mult cunosc ispita acestei năluciri…

Întotdeauna dânsa mă mustră cu blândeţe:
- De ce-mpotriva firii hain te răzvrăteşti;
Tot ce-i frumos în suflet de ce laşi să îngheţe
Jertfind trufiei sterpe senina tinereţe?
Ia seama că ea trece şi n-o mai regăseşti.

A-ţi înfrâna încearcă sălbatica pornire,
Cât mai e timp, te-ntoarce din drum, nu şovăi!
Scăparea e-n credinţă, nădejde şi iubire,
Prin ele doar s-atinge fugara fericire,
Urmează-le deci legea şi nu te vei căi…

- Taci, îi răspund, mai scumpă îmi e a mea durere,
Prin ea spre-nţelepciune eu cugetu-mi ridic,
Ce-mi pasă dacă sufer, când sufer în tăcere,
Când nu cârtesc, nu blestem şi nu cer mângâiere,
Când nu mă-ncred în nimeni şi nu cred în nimic!

Iubirea e robie; trădarea – umilinţă;
Nădejdea? ce-mi rămâne a mai nădăjdui?
Precum în nepăsare trăiesc fără credinţă
Voi şti deopotrivă să mor fără căinţă,
Chiar clipa ce-a din urmă o voi dispreţui.

Cât mai curând ea vie, aducă-mi alinarea
De veci şi voi primi-o netulburat şi mut -
Spre a putea respinge şi-atunci înduioşarea
Goni-voi amintirea şi voi chema uitarea
Să-mi legene sfârşitul, al liniştii-nceput.

Că margini nu cunoaşte păgâna-mi semeţie,
Afară de trufie nimic n-avut-am sfânt,
Mi-am răzbunat printr-însa întreaga seminţie,
Şi sub călăuzirea-i păşesc cu bărbăţie
Pe-atât de aspra cale a negrului mormânt…

Cu amăgiri deşarte şi seci seninătatea
De tinzi să mi-o mai turburi, de-acum e în zadar…
Piei dar şi-n pacea nopţii îmi lasă voluptatea
De-a fi cu totul singur, redă-mi singurătatea…
Târziu uşoara şoaptă, încet se stinge, iar.

Din ce în ce mai ştearsă, ciudata arătare
Pe nesimţite piere din undele-argintii,
Când spelb şi searbăd cerul iar sângeră la zare
Şi, deşteptând frunzişul, a dimineţii boare
Îmi spulberă-ncântarea grădinilor pustii.” 

(Singurătatea)

OPERA 

Remember, Bucureşti, 1924;
Craii de Curtea-Veche, Bucureşti, 1929;
Pajere, ed. îngrijită de Marica M. Caragiale, notiţa bibliografică de Perpessicius şi un portret de M. Iancu, Bucureşti, 1936;
Opere, ed. îngrijită şi prefaţată de Perpessicius, Bucureşti, 1936;
Craii de Curtea-Veche, cu 14 ilustraţii de G. Tomaziu, Bucureşti, 1945;
Craii de Curtea-Veche, ed. îngrijită şi prefaţata de Perpessicius, Bucureşti, 1965;
Mateiu I. Caragiale – un personaj. Dosar al existenţei, vol. coordonat şi prefaţat de Al. Oprea, Bucureşti, 1979;
Pajere. Aigles royaux, trad. de R. Vulpescu, Bucureşti, 1983;
Pajere. Remember. Craii de Curtea-Veche. Sub pecetea tainei, Bucureşti, 1988;
Craii de Curtea-Veche, pref. de V. Rapeanu, Galaţi, 1994;
Opere, ed., studiu introductiv şi note de B. Cioculescu, Bucureşti, 1994; 
Sub pecetea tainei, ed. concepută şi îngrijită de M. Papahagi, cu o pref. de N. Manolescu şi o postfaţă de I. Vartic, Cluj-Napoca, 1994;
Craii de Curtea-Veche. Sub pecetea tainei, studiu introductiv de V. Rapeanu, Bucureşti, 1996;
Pajere. Remember. Craii de Curtea-Veche. Sub pecetea tainei. Chişinău, 1997;
Craii de Curtea-Veche, texte alese, schiţa biografica, nota introductivă, referinţe bibliografice, documentar, aprecieri critice, îndreptar analitic şi index terminologic de Lidia Bodea, Iaşi, 1998.

” Sufletu-mi e-o mare moartă oglindind un cer de jale,
Arse stânci o-nchid în groaza sterpelor pustietăţi,
Pe ea boarea nu adie, veşnic dorm undele-i pale,
Ea în negru-i fund ascunde înecate vechi cetăţi.

Sufletu-mi e-un turn de piatră care cade în ruină,
Iedera şi muşchiul verde zidurile-i năpădesc,
Strajă a singurătăţii trist veghează pe colină,
Şi în juru-i, seara, tainic, liliecii fâlfâiesc.

Sufletu-mi e-o floare rară ce muiată pare-n sânge,
Spulberată-i fu mireasma de-al restriştii aprig vânt,
E-o cântare-ndepărtată ce visări apuse plânge,
E o candelă uitată ce se stinge pe-un mormânt. “

 (Mărturisire)

 

Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale însoţite de un inedit epistolar precum şi indexul fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor
Sionu

“După căsătoria cu Marica Sion, în 1923, Mateiu Caragiale hotărăşte să dea substanţă simţirii sale de senior şi să preia personal diriguirea treburilor pe moşioara soţiei de la Fundulea. În primii doi ani vine însă rar la conac şi stă puţin, mulţumindu-se a da în continuare pământul în arendă, prin intermediar.
Nici în 1925-1926 nu se omoară cu agricultura, prins de treburi, interese şi mondenităţi: predă în tranşe textul Crailor de Curtea Veche revistei Gândirea, îl presează pe Octavian Goga pentru un loc în parlament, audiază concertele Asociaţiunii Muzicale Române. Abia pe 17 iunie 1927, la împlinirea a patru ani de la căsătoria cu Marica, descinde la Sionu hotărât să preia, de facto, administrarea micului latifundiu – îl chestionează îndelung pe arendaşul de profesie Costea Bratu, ia legătura cu primăria din Fundulea, cercetează starea conacului, anexele, împrejmuirea acareturilor şi face inventarul uneltelor gospodăreşti.
Ultimele luni ale anului 1927 înseamnă prima toamnă de senior pentru Mateiu. Stă săptămâni întregi la Sionu, aranjează dijmuitul cu ţăranii, vânzarea recoltei cu angrosistul Gheorghe „Grecul”, repararea conacului cu îmtreprinzătorul Florea Chiroiu. „Muncile merg bine”, scrie, „cea mai minunată vreme din lume; seara, lina boare a asfinţitului leagănă ciucurii purpurii ai trandafirilor agăţaţi de stâlpii cerdacului”. Abia pe 7 decembrie se întoarce în Bucureşti, după un „drum îngrozitor de patru ore şi jumătate cu cabrioleta”.
Anul următor, 1928, de cum se face vreme bună, îşi începe vizitele la moşie. Prima, pe 6 aprilie – „mi se rupe sufletul pentru Sionu”, notează el; încearcă să remedieze pe ici, pe colo, să adauge confort camerelor de locuit şi să modernizeze instalaţia de baie, care e „o mizerie”. Traseul Bucureşti-Fundulea şi-napoi devine una din obişnuinţele sale. Preia complet exploatarea moşiei, pornind o contabilitate minuţioasă pentru lucrările ce se succedau pe tarlale, întocmind chiar un regulament al domeniului. Când începe secerişul grâului, vine din două în două zile la conac, apoi, din 8 august, o instalează aici şi pe Marica. citește mai mult, autor Ion Iovan” (fragment apărut în Viaţa românească, nr. 3-4/2008)

Mateiu Caragiale moare la 17 ianuarie 1936, Bucureşti. 

Bibliografie:

“Opera lui Mateiu I. Caragiale” – Ovidiu Cotruş
“Craii de Curtea-Veche ” – Mateiu Caragiale, Buc, 1992
“Istoria Literaturii Romane contemporane” – Eugen Lovinescu
“Portrete şi analize literare” – Teodor Vargolici
iovan.net

Autor: Maria Dumitrache