“Aştepţi momentul. Te ridici sfios din scaunul de lemn şi amorţită te aşezi pe canapeaua moale, alinându-ţi fesele care, timp de câteva ceasuri, stătuseră prinse în acel scaun vechi şi dur“, aşa mi-am început jurnalul intim. Jurnal cu gânduri vechi, prăfuite. Gânduri pe care le-am strâns prea mult în mine, cam de vreo câteva luni care au trecut aşa de repede şi nici nu mai ştiu când au început să mă bântuie, ştiu doar că firul lor e fără capăt pentru că e tras de alte gânduri risipite în bătaia vântului trecător dar şi trecut, printre frunze tomnatice şi aurii aşezate pe pământul negru şi umbros, doar noaptea. Noaptea e jocul umbrelor adulmecate în persoana mea şi care îmi încântă somnul împotmolit în vise scârţâitoare, altele extaziate şi unele culese din dorinţe neîmplinite.Visul e liber. Uneori visul e împrăştiat, deseori restrâns în cutia imaginarului. Poarta visului e deschisă pentru toţi, şi în care putem regăsi: vise erotice, vise sfărmate, vise coşmaruri, vise parfumate, vise reale, vise dorite şi fiecare vis are o culoare care îl defineşte. Culoare aleasă de noi cei care aşteptăm să-l desluşim şi să-i dăm contur.

Cu doi ani în urmă nu visam dar acum sunt prinsă într-o cutie strâmtă, claustrofobă, din sticlă roşiatică, unde sufletul îmi este pustiu, dar liber. Liber ca o pasăre pastelată care nu priveşte nicăieri, nu urmează un drum anume ci trece nepăsătoare, înălţându-se în aerul indiferent şi nemăsurat. Şi, oricât aş vrea să mă opresc pe-o creangă plină de speranţă, nu pot, pentru că natura e goală fără bărbatul care a încetat să mai vină. Nu mai vine pentru că e prins în umbre nedefinite dar mişcătoare şi încet-încet încep să tremure şi câteodată mi se aşează în faţă, acoperindu-mi privirea cu mătasea roşie şi pe piept îi este lipit un diamant albastru cu numele lui, Mister.

Totul în jur străluceşte şi mă scoate din fire. Mă enervez, respir şi inspir şi apoi mă calmez. Nu ştiu de ce, dar după aceea mă cuprinde un soi de fericire care se plimbă uşor pe lângă mine şi fără zgomot se aşează în ochii mei şi deschid uşa: apare el, există, fluieră, cântă, dansează, mă sărută, mă atinge şi dintr-o dată ies din cutie şi îmbrac cămaşa iubirii şi pătrund într-o peşteră de mână cu el şi mă afund în braţele lui, apoi dispar. Dispar şi mă reîntorc, continuând plimbarea. Suntem ca două sticle: eu – sticlă îngrădită cu alcool, închisă cu un dop firav, el – sticlă cu limonadă, închisă cu un dop copleşitor de frumos şi tandru.

Plimbarea era aceeaşi dar locurile erau diferite şi sentimentele noastre creşteau după o zi pe alta. Eram neobosiţi până în clipa în care ne dădeam seama că se face ziuă, frânam maşina călătoare, ne zâmbeam unul-altuia şi demaram din nou până ce ajungeam acasă, unde eu coboram şi el mergea mai departe.

Pentru mine există doar el, ochii lui verzi, trupul lui cald şi parcă pictat de pensula minţii mele, braţele lui tandre care mă încolăcesc şi mă trag spre el, zâmbetul lui fermecător, nopţile noastre muşcate la fiecare minut, privirea lui sărutată la fiecare secundă, cuvintele lui melodioase şi pline de eros care înţepenesc pe pielea mea ce respiră doar pentru el, doar pentru şoaptele lui nocturne. E oare cu putinţă să poţi iubi pe cineva atât de mult?

Lumina soarelui mă sufocă şi mă introduce într-o stare de groază cu iz ameţitor. Mă străduiesc să-mi revin şi reuşesc, şi-apoi închid ochii şi simt mâini calde mângâindu-mi trupul. Sunt goală şi el e al meu, doar al meu. Îl iubesc! Am mai spus-o şi o fac din nou. El nu ştie, nu va ştii niciodată cât de mult, şi totul are o semnificaţie de care îmi e teamă acum să o las prinsă în cuvinte şi totuşi, mi-aş dori să-l simt doar o dată cum îşi mişcă trupul peste al meu, dar alung aceste gânduri şi le readuc înapoi chiar dacă mă vor încătuşa. Au făcut-o deja! Amintirea lui e hrana mea, cuvintele lui sunt setea mea, dorinţele şi şoaptele lui care roiesc în fiecare noapte şi se târăsc pe ciorne şi se izbesc în privirea mea sunt… visele mele, visele noastre.
Poate de-asta am dat viaţă şi acestui jurnal, pentru că nu vreau să uit nimic. Tot ce ţine de el, mereu îmi va trezi interesul.

El …bărbatul real îmbrăcat într-o mantia a iluziilor prinse în visele mele colorate. Când l-am întâlnit prima dată, asta a fost acum doi ani …doi ani, undeva într-o zonă plină cu flori, în noaptea de Bobotează. Aleea care ducea la locul unde eu admiram frumuseţile acestei naturi splendid redată pe-o pânză care te zăpăcea şi spectacolul oferit de porumbeii albi …totul era magnific şi puteam să-i ating … îi atingeam cu degetele ca şi cum le-aş fi urat bun venit în visul meu. Stăteam pe-o bancă de lemn cu miros de brad şi priveam la trecătorii care se plimbau în piesa mea, unii se ţineau de mână îndrăgostiţi ca în prima zi, alţii zâmbeau opriţi la marginea trotuarului, dar erau şi câţiva inşi posomorâţi, trişti, dar i-am şters din visul meu … nu vroiam mâhnire şi durere în vis ci fericire, pentru că ştiu din bătrâni, ceea ce visezi în noaptea de Bobotează se împlineşte. Vroiam să mi se împlinească visul. Visul meu început sub o crenguţă de busuioc…

Autor: Maria Dumitrache