“Spre cer ,pe-a viselor potece ,
Pe unde gând orfan nu trece
Şi n-ai de nici o grijă parte :
Hai , suflete , cât mai departe ,
Pământu-n noapte să se-nece! ”
(Singurătate)

Iulia Hasdeu , scriitoarea şi poeta de limba franceză , s-a născut la Bucureşti , la 2 noiembrie 1869 şi a decedat la 23 septembrie 1888. Este fiica scriitorului Bogdan Petriceicu Haşdeu .

Iulia Haşdeu a fost un copil supradotat , la opt ani neîmpliniţi , trecând examenele cumulate ale celor patru clase primare .
La 11 ani a absolvit , la Colegiul Naţional “Sfântul Sava ” , cele patru clase gimnaziale , în paralel a urmat cursurile Conservatorului de Muzică din Bucureşti (clasele de pian şi canto) , pe care le-a terminat cu Premiul I în 1881 , când Iulia pleacă la studii în Paris.

După primele examene pe care le trece cu succes a devenit bursieră a Statului Român, în iulie 1996. Şi-a luat bacalaureatul în litere , la Sorbona (retorică şi filozofie ) , după care urmează cursurile “Ecole des Hautes Etudes “din Paris , în paralel a luat lecţii de pictură cu Diogene – Ulysse Napoleon Maillard şi de canto cu tenorul Lawers. Pentru teza de doctorat a reţinut ca subiect “Filosofia populară a Românilor : logică, psihologia, metafizică, etica”. Marile eforturi depuse la o vârstă fragedă au fragilizat-o din ce în ce mai mult , şi mânată de o boală incurabilă la vremea aceea, s-a întors în ţară, unde s-a stins la vârsta de 19 ani.

Scrierile Iuliei Haşdeu au fost publicate după ce a murit . Primul ei volum de poezii “Bourgeons d’Avril” , scris în 1887 , apare doi ani mai târziu , în volumul “Oeuvres posthumes , Fantesies et Reves ”. Este urmat de : Chevalerie , Confidences et Canevas şi Theatre , Legendes et Contes.
Opera acestei tinere femei – fenomen , este un amestec rar şi deosebit de profund şi matur cu candoare şi prospeţime .

“La aceste picioare , veţi vedea mai jos , pe acest pământ
În vest , între un rău mare , un rege rău
Şi IES munţi ale căror păduri sunt pline de mister ,
Un loc de flori ,de aur , strălucitoare , şi dacă spui
Văzând că colţ , ” Dar aceasta este paradis
Este ţara lui Dumnezeu , este pământul binecuvântat!”
-Muse, spui adevărat :
Pentru că e România . ”
(Roumanie – 3 octombrie 1885)

Poetul Sully Prudhomme scrie despre ea : ” Domnişoara Haşdeu a făcut în ţara noastră – Franţa – cea mai mare cinste Ţării ei – România!”. La iniţiativa ambasadei române, pe faţada casei situată în 27, rue Saint-Sulpice, Paris IV, a fost fixată o placă care aminteşte că acolo a locuit Iulia Haşdeu, poeta româncă de expresie franceză . Placa a fost dezvelită la 20 decembrie 1993.

“Inşir-te mărgăritărele
Aşa cum se-nşira zilele
O pasăre , din rămurele ,
Îşi povesteşte iubirile .

Ne spune :
În zbor de te-aş putea urma pe tine
Pasăre mică , aş dispare-n azur . ”
(Inşir-te mărgărite – Balada exilatei )

Cu mult mai cufundat în gânduri
Pe-acelasi drum el s-a pierdut
N-a mai surâs ca-n alte rânduri…
Ah, pentru ce a mai trecut?

E poate mâniat pe mine:
Inima-i rece s-a făcut?
N-am turburat visări senine…
Ah, pentru ce a mai trecut?

Şi la fereastra mea, privirea
Azi întristata şi-a pierdut
Poate nu s-a răcit iubirea…
Ca de ce oare-a mai trecut?
(De ce?)

“De este-n lume-adevărat
Ca-ndragostiţii au aflat
În germinal sau în brumar
Avântul altfel nesperat
E că-n himeră-şi fac hotar.

Şi pacea serii de-o iubesc
Cu umbrele ce amăgesc
Natura chiar – augusta mamă
E că-n visare se voiesc
Şi de himeră nu au teamă.

Ei râd de vise-amăgitoare
Şi nu se tem că omul moare
Ca-n timpul lui Homer mai speră…
Sunt singuri fericiţi sub soare:
Că fericirea – e-o himeră.”
(Himera)

Moartea Iuliei Hasdeu, deschide pentru savantul B.P. Haşdeu , nefericitul părinte al poetei, poarta către un domeniu nou de cercetare, cel al sufletului, şi spre materializarea ideilor în forme simbolice , eruditul afirmându-se în arta arhitecturală prin cele două temple : Cavoul familiei din cimitirul Bellu şi Castelul Iulia Haşdeu .

“…Peste vreo zece zile după răposarea fiicei mele , înainte de a fi început măcar să studiez literatura spiritistă , eu avui prima intuiţie foarte limpede despre acest supra-organism , acest ativâhika , într-un vis pe care l-am descris atunci în versuri (Revista nouă 1888, 15 nov,.p.418) :

Şi-am murit fără s-o ştiu;
Părea că-i adormire,
Căci nu eram nici mort , nici viu ,
Simţind o nesimţire ;
Apoi o clipă n-a trecut
Şi două firi depline ,
Doi eu întregi s-au desfăcut
Dintr-unul singur mine.

Eram eu încremenit
Jos, cu condeiu-n mâna;
Sus, eu celălalt priveam uimit
La fata-i de ţărână ;
Şi mă întrebam :cum de putui
Să-ndur ,O Doamne sfinte!
Cincizeci de ani în pielea lui ,
Eu – inima şi minte! …”

(Sic cogito – despre care Haşdeu susţinea că i-a fost dictată de însăşi fiica sa)

Despre istoria construirii şi semnificaţia primului templu stau mărturie : cartea savantului – Sic cogito, Un mormânt-poema. “Cei iniţiaţi în legătură cu inscripţia de pe tripoduri, nu pot descifra, neştiind de unde să înceapă şi privind ca enigmă lucrul cel mai simplu”, spunea B. P. Haşdeu. În “Sic cogito”, scria: “cavoul a fost construit şi decorat fără a exista dinainte un plan general şi o viziune de ansamblu a viitorului monument , fiecare detaliu fiindu-i inspirat într-un mod inconştient (…) fie prin scrisoare foarte laconică , fie printr-o figură rudimentară”.

B. P. Haşdeu era convins că spiritul Iuliei era cel care-l sugestiona totdeauna în privinţa templului , cu excepţia unei singure dăţi când spiritul fratelui său , Nicolae , i-a sugerat pictarea celor doi îngeri pe oglinzi . Sugestiile erau primite direct sau, după cum afirma, prin mediumitatea altora.

Ca orice legendă, viata Iuliei Haşdeu a dobândit în timp o aură ce nu trebuie confundată, nici un moment, cu însemnele popularitătii. Foarte multă lume ştie că Iulia Haşdeu a fost fiica marelui savant, că a murit foarte tânără şi că era o poetă ce promitea mult. Luându-ne după Dictionarul literaturii române de la origini până în 1900 vom avea plăcuta surpriză a constata că, la nouăsprezece ani (neîmpliniti: 2 XI, 1869 – 17 IX, 1888), Iulia Haşdeu avea deja o operă constituită – versuri, proză, memorialistică, cugetări – scria, picta, cânta, proiecta mari opere dramatice.
La trei ani, Iulia – ce a beneficiat de o educaţie dintre cele mai bine dirijate cu putinţă – citea; la opt ani vorbea deja în trei limbi străine (franceză, germană, engleză) şi, pe când alţi copii abia intrau în clasele primare ale şcolii, ea le absolvea.
Exuberantă, în limitele pe care le avea la dispozitie, sub atenta supraveghere a părinţilor, studenta pariziană îsi afla portiţa de evadare în lecturi – mai ales ale clasicilor şi romanticilor –, aşternând ea însăşi, pe hârtie, gânduri şi emoţii, fie sub formă versificată, fie sub formă de însemnări memorialistice – disparate, risipite printre alte note –, realizând în joacă , poate unul dintre cele mai ciudate şi originale jurnale posibile, căci autoarea nu se referă la trecutul, ci la viitorul ei.

Sunt tânără si viata îmi e atât de dragă;
Privind însă pe morti, ceva de ei mă leagă,
Că-i văd dormind senini în somnul de-ntristare.
Dar azi o-ntunecare în mreaja ei m-a prins,
Mi-e sufletul o rază ce încă nu s-a stins,
Si în mocnirea vietii eu nu te urăsc, soare!(…)

Unui copil ca mine, – o, cine poate crede? –
Că sufletu-i lintoliu, chiar dacă nu se vede,
Că inima-i rănită, când vechi iluzii pier,
Că deznădăjduită vrea moartea într-o zi,
C-asteaptă-n nerăbdare durerea-si potoli
C-un dor respins de cer!
(Zile de nelinişte)

Iulia Haşdeu îsi „înfrunta viata şi deopotrivă moartea”, scrie C. Manolache, în biografia romanţată ce i-o consacră.
Iulia Haşdeu îsi află locul de drept într-o antologie a destinelor literare frânte prea curând.

“E noapte… doarme totul,
Zefirul însă-i domn;
Căci vrând s-atingă roză,
Învins-a-n drum pe somn.

Glumind, el balansează
Copacii-n visul lor;
În jurul lumii-acuma
Dansează-un negru nor,

Aşa c-a ei lumină
Nu va mai stingheri
Pe doi iubiţi, ce-n pace
Să fie, ar dori;

Iar florile-alintate
Mireasma şi-o răsfrâng.
E-atîta vrajă dulce
În adormitul crâng!

Nu-i nici un singur zgomot…
Şi filomela chiar
Tăcut-a prin tufişuri,
Visând în tainic har.

E ora când flăcăul
Aşteaptă-n doru-i sfânt
La poarta mândrei sale:
Viaţă… sau mormânt.”
(Înserare – Nox erat et coelo fulgebal luna sereno… Horaţiu )

“Este jucăria perfectă de secole a Marchizilor,
Lamele de fildeş sunt cu aur ornate şi cu agate încrustate,
Şi ca o pânză de mătase plină cu picturi rafinate
Pe un frumos sân de alabastru ce palpită adesea.”
(Evantaiul)

Din 1880 îşi va semna pentru prima dată manuscrisele cu pseudonimul Camille Armand, jurnalul, cât şi cugetările, poemele, povestirile moralizatoare, nuvelele, romanele, însemnările de călătorie, scenetele, dramele istorice, tragediile în versuri, studiile de literatură comparată, studiile filosofice, traducerile, producţii mai mult sau mai puţin finalizate, dar totdeauna inspirate, concepute estetic, multe din ele sub influenţa romantismului francez: Proudhomme, Victor Hugo, Lamartine, Musset, dovedind o precoce seriozitate, creativitate şi intuiţie, determinându-l pe Alfred Gounaud s-o aşeze, printre şi alături, de aceşti reprezentanţi de seamă, cu care este în consonanţă de stil. Eseurile literare sunt riguros elaborate în mai multe variante, încercând perfecţiunea, desăvârşirea conceptuală, ideatică, stilistică, prozodică, dând impresia autenticei inspiraţii şi vocaţii, ca şi când ar fi fost impuse, „tiranic”, de providenţă. Sunt plăsmuiri ale unui precoce şi autentic talent, cu o solidă şi minuţioasă documentaţie, având, adesea, motto-uri din Ovidiu, Horaţiu, Petrarca, Dante, dovedind erudiţie, afinitate spirituală, afectivă. Piesele de teatru, romanele şi alte producţii epice şi lirice rămân, din păcate, mai mult proiecte ale spiritului înzestrat, fecund, riguros, scrise în franceză şi română, şi au ca tematică, ca subiecte, ca motive, istoria României, a Franţei, a Spaniei, marcând întotdeauna diversitate şi spontaneitate.

Într-o zi, un înger zbura în văzduhul limpede legănându-se printre stelele strălucitoare. La fiecare stea se oprea şi culegea o floare la întâmplare. Şi după ce adunase câte una din fiecare lume a universului, făcând astfel în braţe un buchet ceresc, s-a pogorât pe Pământ şi a cules şi de aici o floare la întâmplare. Apoi, urcă din nou la cer şi dispăru sub bolta de azur. Florile de pe Pământ, care îl zăriseră pe îngerul strălucitor, fără a vedea însă şi floarea ce o luase, se întrebau geloase care dintre ele era fericită surioară pe care o alesese îngerul şi o luase cu sine.
— Este un trandafir, spuneau trandafirii.
— Este un crin alb ca şi el, spuneau superbii crini.
— Nu, este o floare de portocal cu parfum divin,încercau să convingă portocalii.
— Vă spun eu, suratelor, că nu poate fi decât o lalea,strigă fălindu-se o lalea splendidă. Chiar şi violetă, atât de modestă de obicei, aspira la cinstea de a avea o soră în Rai şi susţinea cu blândeţe că îngerul luase cu
el o violetă.
Singur, ghiocelul stătea deoparte, în tăcere. Celelalte flori uitaseră de el.
Deodată, din înaltul cerului o lacrimă ca o perlă căzu şi prinse a străluci pe ghiocelul cu tulpiniţa frântă.
Îngerul nu mai apăru; însă o voce divină străbătu văzduhul înmiresmat, ca o rugă blândă şi necontenită.
— Biată floare, zise , floare cu adevărat modestă; pentru că te-am vătămat, cere-mi o răsplată; spune-mi, ce doreşti?
— Mai nimic, răspunse ghiocelul.
— Vrei parfumul trandafirului?
— Nu.
— Strălucirea lalelei?
— Nu.
— Albastrul brebenelului?
— Nu.
— Frunza parfumată a lămâiului?
— Nu.
— Atunci, ce doreşti?
— Pentru că îţi face plăcere să-mi oferi un dar, Stăpâne, dă mi voie să mă nasc şi să înfloresc iarna, sub zăpadă şi promoroacă şi fă ca la mireasma mea îmbătătoare, la apariţia mea binecuvântată, oamenii înăspriţi şi înfriguraţi de vânt şi de ger să se simtă încălziţi şi întăriţi de speranţa apropiatei primăveri, a soarelui de foc cu raze divine. Din ziua aceea, ghiocelul este totdeauna prima floare care ne zâmbeşte după urâcioasa iarnă, alb ca şi cum ar mai purta încă urma lacrimii sfinte.
(Îngerul şi ghiocelul)

Are dreptate Florentin Popescu văzând în cele mai multe poezii ale Iuliei Haşdeu „o natură debordând de viaţă, un spirit tineresc şi un suflet aidoma unei pajişti plină cu flori pe care zumzăie albinele, sub un cer albastru şi înalt, o sete de viaţă fără de margini”. E faţa pe care ar vrea poeta s-o arate lumii, deşi nu o face, aşteptând încă momentul ieşiri cu adevărat în public. Dar această faţă poetică n-are nimic interesant, nici în fizionomia, nici în expresia ei. E o fată atemporală, depăşită ce nu tresare la nici un fior din poezia contemporană ei, pe care nu o cunoaşte – nici pe cea românească, nici pe cea franceză – încarcerată în sălile de studiu, unde se simţea, realmente o prizonieră.
Iulia Haşdeu e o poetă veritabilă, atâta cât şi cum s-a putut exprima într-o teribilă cursă contra cronometru, de a-şi asuma, de a lua în stăpânire vaste teritorii de manifestare artistică.

Opera
Oeuvres posthumes, I-III, prefaţă de B.P. Haşdeu, Paris-Bucureşti, 1889-1890;
Mademoiselle Maussade – Domnişoara Ursuză, traducere de B.P. Haşdeu, ediţie îngrijită de Crina Decusară, Bucureşti, 1970;
Prinţesa Fluture, ediţie îngrijită de Crina Decusară, Bucureşti, 1972;
Corespondenţa B.P. Haşdeu – Mia Haşdeu, publicat de Paul Cornea, Elena Piru, Roxana Sorescu, introducere de Paul Cornea, DML, III;
Versuri. Proză. Corespondenţă, ediţie îngrijită şi prefaţă de Crina Decusară-Bocşan, Bucureşti, 1976;
Scrieri alese, ediţie îngrijită şi prefaţă de Crina Decusară-Bocşan, Bucureşti, 1988;
Destăinuiri, ediţie îngrijită de Crina Decusară-Bocşan, Bucureşti, 1992;
Năzdrăvăniile Denisei, ediţie îngrijită de Crina Decusară-Bocşan, Bucureşti, 1997;
Fluieraşul de os, ediţie îngrijită de Crina Decusară-Bocşan, Bucureşti, 1998;
Muguri de aprilie, ediţie îngrijită de Crina Decusară-Bocşan, Bucureşti, 1999;
Basme şi legende, ediţie îngrijită de Crina Decusară-Bocşan, Bucureşti, 2000;
Bourgeons d’avril, ediţie bilingvă, ediţie îngrijită de Crina Decusară-Bocşan, Bucureşti, 2000;
19 file de jurnal, ediţie îngrijită şi prefaţă de Crina Decusară-Bocşan, Bucureşti, 2000;
Eseuri literare şi reflecţii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Crina Decusară-Bocşan, Bucureşti, 2003.

Bibliografie
Iulia Haşdeu – Aura unei promisiuni, Prof. univ. dr. Constantin Cublesan, Univ. «1 decembrie», Alba Iulia
crispedia.ro

Autor :  Maria Dumitrache