«Velut somnia

Ascult pământul, arborii, pietrele,
drumul arcuit în tăcere
printre avântul izvoarelor,
sub ţărmii fără paşi ai stelelor.

Ascult vântul, greierii, singurătatea
până-n de rouă porţile aurorii,
o umbră noaptea, ziua o fantomă
fără de-nţeles lunecând şi de urmă.

Da faţă veşnic între loc şi oră,
martor – al cui ? între ceilalţi şi nimeni,
ce nume port eu dincolo de mine,
ce frunte ridic în ochii lumii ?

Sunetul, raza, zbuciumul şi visul
sporesc vedenia de mine însumi
în privirea de apă a trecutului
cu treptele pe fund ale mormintelor.

Îmi trec pe chip degetele ca pe o mască,
întreb soarta ca orbii vidul,
greu tac pierderile şi amintirile, -
la creştetul lor fumegă cuvintele.»

Ion Vinea (pseudonim al lui Ioan Eugen Iovanache) s-a născut la 17 aprilie 1895, Giurgiu. Este fiul Olimpiei (născută Vlahopol) şi al lui Alexandru Iovanache. Mama, născută la Constantinopol, are ascendenţă grecească (lucru trecut sub tăcere de scriitor, care se străduia să-şi reconstruiască un arbore genealogic exclusiv românesc); profesoară de elină cu studii la Paris, Olimpia Iovanache îi va transmite întâiului ei născut pasiunea pentru studiu, imaginea sa regăsindu-se, însufleţită de tandreţe, în romanul Lunatecii (I-II, 1965). Tatăl, mic proprietar funciar, a urmat prestigioasa Ecole Centrale pariziană, însă nu a profesat niciodată, lăsându-se în voia unei existenţe fără orizont, consumată între cafenea şi club, ruinătoare pentru starea materială a familiei. Curând după naşterea copilului părinţii se mută la Bucureşti, unde în 1902 viitorul scriitor va fi înscris la Institutul „Sf. Vineri”, pentru ca între 1910 şi 1914 să urmeze cursurile Liceului „Sf. Sava”, secţia clasică; este epoca descoperirii propriei vocaţii, când, stimulat de intense lecturi din poezia franceză, adolescentul scoate în 1912, împreună cu S. Samyro (viitorul Tristan Tzara), revista „Simbolul”. Apariţia „Simbolului” este şi prilejul debutului lui Vinea (sub semnătura I. Iovanaki), care îşi face intrarea în literatură cu o prelucrare după Cetatea moartă a lui Albert Samain, urmată, în proximul număr, de poemul Sonet.

«Declin

O tristeţă întârzie în mine
cum zăboveşte toamna pe câmp,
nici un sărut nu-mi trece prin suflet,
nici o zăpadă n-a descins pe pământ.

Cântecul trist, cântecul cel mai trist
vine cu clopotul din asfinţit,
îl auzi în glasul sterp al vrăbiilor
şi răspunde din umilinţa talăngilor.

E toata viaţa care doare aşa,
zi cu zi pe întinderea stepelor
între arborii neajunşi la cer,
între apele ce-şi urmează albia,
între turmele ce-şi pasc soarta pe câmp
şi între frunzele care se dau în vânt.»

În 1913 Vinea publică sistematic poezie în „Noua revistă română” a lui C. Rădulescu-Motru, unde în 1914 semnează pentru prima dată Ion Vinea – o adaptare a numelui bunicii din partea tatălui, Chauvignac – extinzându-şi colaborarea la „Seara” (patronată de Al. Bogdan-Piteşti), „Facla” lui N.D. Cocea (de acesta îl va lega o constantă prietenie) şi „Rampa”.

În 1915 înfiinţează tot cu Tristan Tzara revista „Chemarea”, din care vor apărea doar două numere; în acelaşi an începe să colaboreze la „Cronica” lui Tudor Arghezi şi Gala Galaction, cu poezie, proză şi cronici dramatice. Mobilizat în 1916 la Iaşi, îşi continuă activitatea publicistică la „Omul liber” şi la „Deşteptarea politică şi socială”. În 1917 se căsătoreşte cu Ana-Maria Băjescu Oardă (viitoarea poetă Tana Quil), de care se desparte la scurt timp. După încheierea primului război mondial devine redactor la „Adevărul” (1919-1922), semnătura regăsindu-i-se, de asemenea, în „Cuvântul liber”, „Facla”, „Adevărul literar şi artistic”, „Gândirea”, „Cugetul românesc” etc.

În 1922 iese, sub redacţia sa şi cu sprijinul lui Marcel Iancu, revista „Contimporanul”, care avea să canalizeze o bună parte a energiilor tinere din literele şi artele plastice româneşti interbelice. În 1924 termină Facultatea de Drept la Universitatea din Iaşi, înscriindu-se apoi în Baroul Ilfov, dar fără să profeseze, iar un an mai târziu, în 1925, scrie la „Lumea” ieşeană şi debutează editorial cu volumul de proză scurtă Descântecul şi Flori de lampă. În pofida unor anunţuri privitoare la iminenta apariţie a unei cărţi de poeme (în 1919 Tristan Tzara atrăgea atenţia asupra unui titlu, La Poupee dans le cercueil, şi în 1924 era semnalată culegerea Moartea de cristal), aceasta se editează abia în ajunul morţii: Ora fântânilor (1964).

«Dor de mare

(imitaţie)

Azi mă-ndeamnă iar să m-avânt în larg singuratica mare sub cer
şi un veler înalt şi o stea de-ndreptar este tot ce mai cer.
Şi timonul smucind şi al vântului cânt şi al candidei pânze cutremur
şi al negurii val pe al mării obraz când se crapă de ziuă şi tremur.

Azi mă-ndeamnă iar să m-avânt în larg ale largului aprige glasuri.
E un limpede, e un sălbatic apel, pe talazul cel fără popasuri ;
şi tot ce mai cer e o zi de vânt cu nori albi fugăriţi prin genună,
cu stropi spulberaţi, cu spume spumând şi păsări ce ţipă-n furtună.

Azi mă-ndeamnă iar să m-avânt în larg, fără loc, fără margini, destinul,
prin al vântului ca de cuţit tăiş, urmând pasărea, urmând delfinul.
Şi tot ce mai cer e un cântec de drum zis de-un vesel pribeag lângă mine
şi-un somn fără vis când e visul sfârşit şi-l ângână apele line.»

Între 1928 şi 1932 Vinea e deputat de Roman din partea Partidului Naţional Ţărănesc. Până la declanşarea celui de-al doilea război mondial duce o intensă activitate publicistică, iniţiind campanii de presă referitoare la problemele vremii în „Contimporanul” şi în „Facla” (unde e director între 1930 şi 1940), între timp, în 1938, devenind preşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti. Colaborează la „Curentul”, iar în anii de război, mobilizat, e redactor la „Evenimentul zilei”. De-a lungul timpului a mai semnat Ajax (cu N. Carandino), Doctorul Caligari, Evin, I. Iova, Ion Iovin, Ion Japca, Junius (alternativ cu George Sbârcea), Kalvincar (cu L. Kalustian şi N. Carandino) etc. Odată cu sfârşitul războiului şi instalarea regimului comunist îşi încheie şi cariera de gazetar. Suspendat în 1945 din presă, se retrage din viaţa publică; reuşeşte totuşi să desfăşoare, în paralel cu cizelarea propriilor versuri şi definitivarea romanului Lunatecii, o rodnică activitate de traducător, dând unele din cele mai inspirate versiuni româneşti ale pieselor lui William Shakespeare (Macbeth, Othello, Hamlet etc.) şi ale povestirilor lui Edgar Allan Poe.

«Doleanţe

Gara peticită de lumini,
şine verzi sub luna de venin,
câmp în ceruri înţepat cu spini,
ce tăcere, suflet pal şi mut,
trenurile toate au trecut.

Vântul rupe rufe de mătasă,
gândurile au fugit din casă,
vino, rece mână de mireasă,
pune-mi clopoţei la gât
ca să-ţi treacă de urât.

Ultim şir de roţi, porniţi alene,
felinare, tremuraţi din gene,
ţipă, deznădejde în sirene,
suspinaţi, supape,-n unison,
zgardă, scutură-te de peron.

Gara luminată şi pustie,
trenurile pleacă pe vecie,
ieşi dintr-un sertar, melancolie,
cu panglici, cu bucle şi hârtie,
că paiaţa-i fără de scufie.»

«Celei venite

Să-mi fie mâinile tale ultimele
ce aştern inimii
zăpada liniştii dintâi
ca peste un mormânt nou de toamnă.

să fie ochii tăi soarele sumbru
al lumii somnului
spre care-mi învie sufletul.

să-mi fie glasul tău adierea
depărtatelor mări în cari s-au stins clopotele
grele ale rugăciunilor.

să-mi fie pletele tale
salcia de seară
în care mai tremură
uitatele şoapte.

să-mi fie sufletul tău sărut
pe reci pleoape
şi lacrima ta
cugetul limpede
al clipei din urmă.

să fie iubirea târzie
valul care ne leagănă
în veşnicie.»

Semnele poziţiei estetice reformatoare a lui Vinea se întrevăd la scurtă vreme după ce în 1912, în primele numere din „Simbolul”, autorul plătea, pe urmele lui Albert Samain, Al. T. Stamatiad şi Ion Minulescu, un tribut adolescentin recuzitei poetice simboliste, populată de „galere roze-n drum către Cythera”, „palizi matrozi” şi „fantastici albatrozi”. Scrisă după numai un an, poezia Tuzla anticipează, în juxtapuneri sincopate şi eliptice, o discontinuitate simptomatică pentru devenirea excentrică a omului modern. Începând cu poemele publicate în 1915 în „Cronica”, lirismul lui, evoluat în răspăr cu idealul compoziţiei sinestezice şi imagistica de tip romantic-compensator, relevă pregnant categoriile structu-rante şi tensiunile definitorii ale modernităţii literare: distanţarea ironică, tendinţa către depersonalizare, disonanţa neliniştitoare, fragmentarismul, refuzul retoricii.

Poemul Un căscat în amurg se detaşează atât de cadrul fastuos-maladiv al melancoliei simboliste, cât şi de fadul idilism sămănătorist.

Odată cu concentrarea asupra activităţii gazetăreşti militante, şi îndeosebi după încetarea apariţiei „Contimporanului” (1932), lirica lui Vinea îşi pierde treptat disponibilitatea novatoare şi forţa analitic-constrângătoare, pentru a rătăci în formule bătute, lipsite de orizont. Drept urmare, volumul Ora fântânilor - din care au fost eliminate poeme ca Doleanţe, Septembrie, Bocet, Ev, Un căscat în amurg, Visul spânzuratului, Cosmopolis, Lamento – le apărea criticilor literari ai anilor ’60 drept opera unui „elegiac minor” (Nicolae Manolescu), situat departe de estetica vizionară şi efervescenţa deschizătorului de drumuri.

«Mustrări

De ce te-ai dus când ştii că-n oră
şoapta destinului pândeşte,
când ştii că orice pas ne rătăceşte,
din pietre că ne poticnesc ispitele,
că unelteşte vântul împotrivă-ne,
şi stelele, fântânile şi arborii
menesc a rău,
că pretutindeni nencetat ivitele
răscruci ne taie căile
că şerpii împletitele,
şi-n orice loc se-abţin blestemele.
De ce-ai rupt lanţul trupurilor noastre
lăsându-le doar gândul drept verigă,
de taina lor cum de nu ţi-a fost frică,
de ce-ai crezut, de ce-ai lăsat
leagănul somnului să ne legene
pe fiecare cu alt vis,
cum de-ai îngăduit ursitelor răgazul
să ne răpună despărtiţ
şi suflului de gheaţă-al veşniciei
să treacă peste jurământul nostru
ca iureşul unei vrăjmaşe oşti
peste-un hotar deschis ?»

Proza lui Vinea, a cărei diversitate pare a îmbrăţişa întregul spectru al preocupărilor pentru tehnicile moderne, de la impresionismul poemului în proză simbolist la meticulozitatea observaţiei specifice romanului naturalist, trecând prin tipare compoziţionale expresioniste şi suprarealiste, îşi afirmă unitatea de substanţă în respectarea programatică a unei orientări care, redefinind ierarhia tradiţională a genurilor, s-a impus odată cu revoluţia romantică drept unul din principiile modernismului literar: preeminenţa lirismului. Într-un interviu acordat lui I. Valerian, Vinea declara: „Nu există decât un gen literar: poemul. Numai el poate conţine în stare pură esenţa poeziei. Toată aşa-numita literatură psihologică sau de document nu interesează. Este lucru mort”. Ceea ce în Manifestul activist către tinerime („Contimporanul”, 1924) le apărea contemporanilor ca spirit de frondă şi nihilism ostentativ, contribuind însă decisiv la impunerea şi manifestarea lipsită de inhibiţii a avangardismului în literatura română interbelică, se revelează a fi, în perspectiva unei practici auctoriale proteice şi înclinate către experimentalism, asumarea tranşantă a cadrului axiomatic inaugurat în zorii modernismului de gândirea lui J.G. Herder, F. Schelling ori John Stuart Mill.

În plus – crede jurnalistul Vinea – practica gazetărească, ajunsă la maturitate expresivă, a preluat în forma reportajului toate „impurităţile” structurale ale operei literare – elementul senzaţional, textura documentară, psihologismul – încât literaturii nu îi mai rămâne decât să se concentreze asupra a ceea ce îi este primordial constitutiv: poezia. „Esenţialismul” estetic al scriitorului se conturează încă din textele reunite în Descântecul şi Flori de lampă, unde graniţele dintre genuri sunt suspendate, iar obiectivismul mimetic al descrierii este înlocuit cu subiectivismul impresionist al „viziunii” şi „vedeniei”. În Descântecul, arendăşoaica Sultana, părăsită de amantul care este şi logofăt al moşiei – dispărut cu câştigul obţinut din ultima recoltă – încearcă să îl întoarcă pe bărbatul infidel cu ajutorul vrăjilor, închipuind o păpuşă de ceară şi arzând-o în timp ce dansează goală în jurul focului aprins într-o zonă năpădită de buruieni din spatele casei. „Naraţiunea” se încheagă, împotriva retorismului şi a convenţionalismului, ca înlănţuire de închipuiri ale protagonistei – scene de iubire brutală petrecute în trecut sau fantezii întunecate izvorâte din spaima de a fi înşelată, din îndoieli şi anxietăţi, risipite în final prin decodare ironică.

«Vaier

Să nu găsesc în mine nici un strigăt
care străbate dincolo la tine,
să fie piatra piatră şi tăcerea
o mare nemişcată de suspine,
să fie-adevărat că veşnicia
s-a şi statornicit între noi doi
iar deznădejdea-şi rupe melodia
ca vântul fugărit prin pomii goi,
că nu se află drumuri înapoi ?»

«Întâlnire

Mâinile tale sunt albe şi cinstite
şi ochii tăi sunt de la Dumnezeu,
cum şi-i închipuiră călugării, albaştri.
Semeni cu floarea-soarelui când e ostenită.

Dăcă vrei vom merge lung pe chei
de-a lungul apelor supuse sorţii lor,
vei şti atunci că tu eşti cea chemată
şi ai să-mi fii ca steaua preacurată
când toate rănile mă dor.»

G. Călinescu evită să îl situeze, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, în interiorul unor coordonate teoretice precise, acuzând mobilitatea talentului şi imprevizibilitatea poetului, care, „dotat cu un instinct tropic”, s-ar orienta după „cele mai mici schimbări ale soarelui liric”. Un studiu al lui Şerban Cioculescu, Poezia d-lui Ion Vinea („Revista Fundaţiilor Regale”, 1937), intuieşte tonalitatea justă pentru a releva semnificaţiile de adâncime într-o formulare pe cât de paradoxală, pe atât de sugestivă: poet de avangardă, Vinea este un scriitor clasic; poziţionat în centrul mişcării literare, reprezintă extremele sale turbionare. În fapt, intransigenţa Manifestului activist către tinerime, ca şi detaşarea ironică a poemelor Un căscat în amurg sau Doleanţe nu sunt, în perspectiva mai amplă a modernismului ca individualism raţionalist şi revoltă antitradiţionalistă, decât urmarea logică a aceleiaşi atitudini; dovadă, poziţia circumspectă a scriitorului faţă de excesele avangardei, căreia îi reproşează, într-un poem în proză modelat pe calapod futurist, superficialitatea şi sterilitatea (Vorbe goale, 1925).

Ceea ce îl desparte de avangarda istorică – în ciuda prieteniei cu Marcel Iancu şi Tristan Tzara, a manifestelor din „Contimporanul” şi chiar a tentativelor de a compune poeme dadaiste (Dicteu, 1916) şi futuriste (Îngerul a strigat, 1923) – este supremaţia ideii privind autonomia esteticului, fundamentală pentru modernism. Opera sa, aparent contradictorie şi nu rareori dificilă, marchează efortul de asumare a tensiunilor erei postromantice şi de înscriere a liricii noastre pe orbita „modernismului înalt”, desfăşurând, ca într-o reluare cadru cu cadru, „miracolul arghezian”, bacovian ori barbian. Într-o literatură în care simbolismul, parazitat de elemente tradiţionale, poartă epigonic pecetea romantismului eminescian şi macedonskian, Vinea este reprezentantul emblematic al canonului modernist românesc.

«Epictet

Cine e omul de nebiruit ?
E numai cel pe care nu-l clinteşte
nimic din ce nu stă-n puterea lui.
Numai acesta-i cel ales.
A-nvins în bătălia lui dintâi,
va-nvinge oare şi-n aceea care vine ?
El n-a putut fi cumpărat cu bani :
dar nu-l va câştiga cumva femeia ?
În miezul zilei şi-n mijlocul lumii
s-a-mpotrivit victorios :
oare va şti să stea-mpotrivă şi-n toiul nopţii, singur ?
Va fi el fără de răgaz potrivnic
blestemului şi laudei şi faimei
şi defăimării şi la fel şi morţii ?
Va şti el oare îndura, va şti răspunde
toate restriştile, toate tristeţile ?
Va şti să biruie până şi propriul său vis ?
Numai acesta-i cel ales.»

Opera literară
Descântecul şi Flori de lampă, Bucureşti, 1925;
Paradisul suspinelor, cu gravuri de Marcel Iancu, Bucureşti, 1930;
Ora fântânilor, prefaţă de Mihail Petroveanu, Bucureşti, 1964; ediţie îngrijită şi prefaţă de Matei Călinescu, Bucureşti, 1967;
Lunatecii, I-II, Bucureşti, 1965; ediţie îngrijită şi prefaţă de Magdalena Popescu, Bucureşti, 1971;
Poeme, ediţie îngrijită şi prefaţă de Vasile Nicolescu, Bucureşti, 1969;
Opere, I-V, ediţie îngrijită de Mircea Vaida şi Gheorghe Sprinţeroiu, introducere de Mircea Vaida, Cluj, 1971-1978;
Venin de mai, Cluj, 1971;
Publicistică literară, ediţie îngrijită şi prefaţă de Constandina Brezu-Stoian, Bucureşti, 1977;
Ora fântânilor – L’Heure des fontaines, ediţie bilingvă, traducere de şi prefaţă de Dan Ion Nasta, Bucureşti, 1982;
Săgeata şi arabescul, ediţie îngrijită şi introducere de Dumitru Hâncu, Bucureşti, 1984;
Opere, I-V, ediţie îngrijită şi prefaţă de Elena Zaharia-Filipaş, Bucureşti, 1984-2003;
Moartea de cristal, ediţie îngrijită şi postfaţă de Nicolae Tone, prefaţă de Ion Caraion, Bucureşti, 1995.

Traduceri
Edgar Allan Poe, Cărăbuşul de aur, prefaţă de Geo Şerban, Bucureşti, 1957, Nemaipomenita întâmplare a unui anume Hans Phaall, Bucureşti, 1960, Scrieri alese, I-II, introducere de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Emil Gulian şi Dan Botta), Proză, prefaţă de Matei Călinescu, vol. I: Prăbuşirea casei Usher, vol. II: Aventurile lui Arthur Gordon Pym din Nantucket, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Mircea Alexandrescu), Mellonta Tauta, prefaţă de Ion Hobana, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Petre Solomon);
William Shakespeare, Macbeth, Bucureşti, 1957, Othello, Bucureşti, 1958, Henric al V-lea. Hamlet. Othello. Macbeth. Poveste de iarnă, Bucureşti, 1971;
Washington Irving, Rip Van Winkle, prefaţă de Ion Aurel Preda, Bucureşti, 1963;
Halldor Kiljan Laxness, Oameni independenţi, prefaţă de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1964;
Eugen Ionescu, Setea şi foamea, în Eugen Ionescu, Teatru, I, prefaţă de B. Elvin, Bucureşti, 1968.

Moare la 6 iulie 1964, Bucureşti.

Surse:
cerculpoetilor.net
wikipedia.org
crispedia.ro

Autor: Maria Dumitrache