«Copil de-odinioară

Prin iarnă din cămara zăvorâtă
Se furişează cald miros de mere,
Readucând în vremea viscolită
Iar toamna cu trecuta mângâiere,
Când sufletul împovărat venise,
Cu târna lui pe poame şi de vise,
În casa amintirilor închise.

Şi-n inimi amorţite de-a lor strajă,
Străbat adânc, îmbălsămând gândirea,
Cu seva lor fierbând din nou sub coajă,
Copilărescul dor şi amăgirea…
Şi-n inimi, viu ca şi întâia oară.
Te scoli din somn, tu, cel de-odinioară,
Din somnul tău, copil de-odinioară… »

Ion Pillat s-a născut la 31 martie 1891, Bucureşti. Este fiul Mariei (născută Brătianu) şi al lui Ion N. Pillat, senator, moşier de veche origine răzeşească. După şcoala primară şi primele trei clase ale cursului gimnazial, făcute la Piteşti în particular, urmează clasa a IV-a la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti (1905), înscriindu-se în acelaşi an la Liceul „Henri IV” din Paris, unde îşi ia bacalaureatul în 1909. Urmează studii de litere, istorie, geografie şi drept la Sorbona, susţinându-şi licenţa în litere (1913) şi în drept (1914). În 1919 se află, ca secretar, în delegaţia României la Conferinţa de Pace de la Paris. În perioada interbelică, până în 1938, este deputat şi senator. În 1936 e ales membru corespondent al Academiei Române şi i se decernează Premiul Naţional pentru literatură. Versuri ar fi început să compună de prin 1905.

După înapoierea de la studii, merge uneori la cenaclul revistei „Convorbiri literare” şi debutează în ianuarie 1912 în publicaţia junimistă, iar primul volum, Povestea celui din urmă sfânt, îi apare la Paris, tot în 1912. Asiduu îl frecventează pe Al. Macedonski, pe care îl cunoscuse anterior şi căruia, în acelaşi an 1912, îi editează volumul Plori sacre. Face parte, împreună cu Adrian Maniu şi Horia Furtună, din conducerea revistei „Flacăra” (1914), între 1922 şi 1924 scoate, cu Tudor Arghezi şi Vladimir Streinu, „Cugetul românesc”, participă, alături de N.I. Herescu şi V. Voiculescu, la conducerea „Pleiadei” (1934). Pentru un timp s-a apropiat şi de gruparea de la „Gândirea”. Colaborează cu articole, versuri şi traduceri la „Adevărul literar şi artistic”, „Arta”, „Azi”, „Calendarul”, „Cronica” lui Tudor Arghezi, „Cuvântul literar şi artistic”, „Flacăra”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „România literară”, condusă de Liviu Rebreanu, „Vieaţa nouă”, „Viaţa românească” etc.

«Cămara de fructe

Deschid cu teamă uşa cămării de-altădată
Cu cheia ruginie a raiului oprit,
Trezind în taina mare a poamelor, smerit,
Mireasma, şi răcoarea, şi umbra lor uitată.

Mă prinde amintirea în vânătul ei fum,
Prin care cresc pe poliţi şi rafturi, ca pe ruguri,
Arzând în umbră, piersici de jar, şi-albaştri struguri
Şi pere de-aur roşu cu flăcări de parfum.

Şovăitor ca robul, ce calcă o comoară
Din basmul cu o mie şi una de nopţi, mă-nchin:
Văd pepeni verzi – smaragde cu miezul de rubin –
Şi tămâioşii galbeni ca soarele de vară.

Se-aprind fantasmagoric caise şi gutui:
Trandafirii lampioane şi lămpi de aur verde…
Dar părăsind cămara ce minţile îmi pierde,
Tot rodul vrăjitoarei cu lacăt îl încui.»

«Odaia bunicului

Nu s-a clintit nimica şi recunosc iatacul
Bunicului pe care, viu, nu l-am cunoscut.
Rămase patu-i simplu şi azi nedesfăcut,
Şi ceasul lui pe masă, şi-a mai păstrat tic-tacul.

Văd rochia bunicii cu şal şi malacov,
Văd uniforma veche de „ofiţer” la modă
Pe când era el Junker – demult – sub Ghica-vodă
Când mai mergeau boierii în butcă la Braşov.

Şi lângă băţu-i rustic, tăiat în lemn de vie,
Văd putina lui unde lua băi de foi de nuc.
A scârţâit o uşă… un pas… şi-aştept năuc
Să intre-aci bunicul dus numai până-n vie.

Un ronţăit de şoarec sau ceasul mă trezi?
Ecou îşi fac, în taină, ca rimele poemii…
Şi ceasul vechi tot bate, tic-tic, la poarta vremii,
Şi şoricelul roade trecutul zi cu zi.»

Versurile timpurii ale lui Pillat, grupate în ediţia antumă definitivă (Poezii, I-III, 1944) sub titlul Casa amintirii, prezintă interes doar ca exerciţii, având ca însuşire incontestabilă înde­mânarea imitativă. Sunt mimaţi cu dexteritate atât poeţi consa­craţi (Mihai Eminescu, V. Alecsandri, Al. Macedonski, Duiliu Zamfirescu, G. Coşbuc, Panait Cerna, St. O. Iosif, D. Anghel), cât şi confraţi ceva mai vârstnici, precum Tudor Arghezi şi Al. T. Stamatiad. La Paris începe să compună după modele parnasiene, nu fără a utiliza în continuare maeştri ai poeziei naţionale, „însă teribil travestiţi, până la nerecunoaştere, în costume exotice” (G. Călinescu), precum şi poeţi din alte literaturi şi din epoci extrem de diferite, de la Omar Khayyam la Giosue Carducci, de la romanticii şi prerafaeliţii englezi la Heine, de la Lafcadio Hearn la Andre Gide, de la Maurice de Guerin la Gabriele D’Annunzio. Aceasta, mai ales în Visări păgâne (1912).

«Clopot

Ne va lăsa iubirea mea, iubirea ta…
O, clopot trist, profetizând cu glas de Christ.

Mă doare-un gînd: nu pe-al meu rug va fi plăpând
Al tău trup sfânt, pecetluit şi neânfrânt.

Iubita mea, cu anii ne vom uita…
Acuma vii, iluzii s-or mai veşteji.

Domol, ce val sentimental te va juca,
Când prin uitări şi înnoptări voi ancora?…»

În Eternităţi de-o clipă (1914), dar îndeosebi în Amăgiri (1916) şi în Grădina între ziduri (1919), parnasianismul e complicat cu un simbolism artificios, fiind puşi la contribuţie, între alţii, Baudelaire, Mallarme, Verlaine, Rimbaud, Moreas, Rodenbach, Maeterlinck, Henri de Regnier, Albert Samain, Oscar Wilde, Valery, valorificaţi mai mult în latura exterioară, iar dintre români îndeosebi Macedonski şi D. Anghel. Se pot identifica şi reminiscenţe romantice franceze (Hugo, Alfred de Vigny), corespondenţe cu Francis Jammes, similitudini cu Duiliu Zamfirescu, şi indicaţiile de izvoare s-ar putea înmulţi. E vorba – menţionează chiar autorul – de „influenţe multiple, variate, disperate” şi – se poate adăuga – neasimilate, multe din ele neasimilabile, unele fiind refuzate de „firea adâncă” a poetului.

«Jardin du Luxembourg

Plutea aromitoare suflarea primăverii
Prin frunzătura-naltă din vechiul Luxembourg;
Era în clipa-n care nu ştii sub vraja serii
De vine aurora din nou, sau de-i amurg…

Zburară porumbeii din paltini. În surdină
Şoptea tânguitoare Fântâna Medicis. -
În cea mai minunată şi clasică grădină
Ce-a înflorit vreodată sub cerul larg deschis,

Cînd zgomotul cetăţii, vuind prelung, ca marea
Ce-şi urcă-n echinoxuri puternicul talaz,
Rostogolit departe pieri cu depărtarea,
Se strecură prin ramuri un liniştit obraz…

Ne-nvăluia Selene cu farmecul zăpedii.
De ce, pe când o lună de gheaţă ne privea,
Te-am revăzut ca-n clipa iernatică a străzii
Mai albă ca o nalbă prin fluturii de nea?

Şi cum treceam alături de recile regine,
De ce simţii în suflet al patimei kobold,
În ceasul îndoielnic cînd nu ştii de revine
Iubirea ca o moarte, sau ca un viu imbold?…»

În Grădina între ziduri pot fi identificaţi Maeterlinck, Henri de Regnier, Francis Jammes, Albert Samain mai ales, aduşi însă cu multă decizie la o cheie proprie. Poezia străbate, încet dar sigur, un proces de diferenţiere, al cărui rezultat va fi un veritabil salt, marcat de volumul Pe Argeş în sus (1923). Dar una dintre piesele cele mai bune, Aci sosi pe vremuri, fusese scrisă în etapa premergătoare apariţiei volumului Grădina între ziduri şi a aparţinut iniţial acestuia. Nu e unica poezie de inspiraţie autohtonă anterioară fazei tradiţionaliste, de vreme ce Balta, Seară la Miorcani se înscriu în aceeaşi linie. Noutatea nu e doar de decor şi se exprimă într-o subiectivizare sporită, originală, a tablourilor, în muzicalizarea picturii, în lirism. E interesant cum, pe măsură ce se emancipează de influenţe, inclusiv de cele simboliste, Pillat devine cu adevărat simbolist.

Henri de Regnier, Albert Samain şi Francis Jammes mai ales sunt asimilaţi personalităţii proprii, în sfârşit definitiv conturată, iar simbolismul, autohtonizându-se, devine un principal mod al tradiţionalismului. Nota individualizantă o dă adâncimea zonelor sufleteşti. Poetul nu mai zugrăveşte peisaje, ci se autoexprimă în peisaj. Fără a dizolva priveliştile în „fantazie”, ca D. Anghel, spre a transmite doar stări vagi, vaporoase, poetul Miorcanilor şi al Floricăi nici nu scrie „pasteluri”. Afinităţile temperamentale cu Alecsandri, menţionat nominal într-un distih („La lampă, când ziua cu totul s-a umbri, / Voi reciti «Pasteluri» de V. Alecsandri”), sunt vădite, însă e aici un Alecsandri trecut prin toată arta europeană antinaturalistă şi antipamasiană.

În Mărturisiri (1942) Pillat îşi defineşte creaţia din etapa „tradiţionalistă” drept „o poezie a pământului spiritualizat în vreme, a timpului materializat în amintire”. În alţi termeni, o poezie în care contrariile se substituie unul altuia: spaţiul (materia) devine stare de spirit, nonmateria, timpul se spaţializează. Melea­gurile copilăriei se confundă cu leagănul lumii, „dealul albăstrit de lună” al Floricăi dobândeşte caractere edenice. Reîntâlnirea Argeşului, a Râului Doamnei, în care „arde sclipind” trecutul, este pentru poet o regăsire de sine. Florica e Olimpul lui.

“Lanterna magică

Pe-omătul nepătat de pe cearceaf,
În umbra ce se-ncheagă în odaie,
A tresărit lumina ca un praf
Cînd şi-a deschis pupila ei bălaie.

Lanterna magică, privind pieziş,
C-un singur ochi în frunte, ca-n poveste -
Şi glasuri de copii în luminiş
De râs curat, ţâşniră fără veste.

Acolo unde-a fost doar scrumul şters,
Răsare-o lume veche şi ciudată.
Scufiţei Roşii-i ard obrajii-n mers,
O vezi zorind spre casa de-altădată.

Spre casa albă şi cu nalbă-n prag
În care o aşteaptă blând bunica –
Prin fumul vremii, prin trecutul drag,
Mai stau privind cum piere lin fetica.

Zadarnic cerc zăvorul ferecat
Pe care tot copilul îl descuie…
Prin vremi Scufiţa Roşie-a plecat
Şi lupul sur mai stă pe cărăruie.»

«Sfârşit de toamnă

Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge,
Nu mai visa zadarnic: e prea târziu acum.
Nu vezi ce toamnă tristă? Cu pete mari de sânge
Se iroseşte frunza pornită-n zbor pe drum.
Prin codrul de cărbune pluteşte-al iernii fum –
Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge.

Cu faţa ei asemeni iubirii ce-a trecut,
Pe tâmpla din Văratic, din vremuri legendare,
O sfântă-i zugrăvită de un necunoscut.
Icoana tăinuită ce farmec straniu are!
Tăcut o şterge veacul, dar tot mai blândă pare
Cu faţa ei asemeni iubirii ce-a trecut.»

Dacă Pe Argeş în sus este cartea cărţilor lui Pillat şi una dintre capodoperele poeziei româneşti, în versurile din Satul meu (1925) poetul îşi devine propriul epigon. Cartea e un soi de monografie a Miorcanilor, mai exact o colecţie de gravuri şi stampe reprezentând oameni şi peisaje. Poeziile, fiecare numai de două strofe, sunt construite cerebral, manierismul, preţiozitatea, carenţa vibraţiei fiind manifeste. Nu lipsesc totuşi imaginile graţioase, miniaturile executate cu gingăşie şi umor. Unele par nişte exerciţii în vederea viitoarelor „poeme într-un vers”: stâlpii de telegraf înfloresc în toamnă cu rândunele ce sunt „un fel de frunze negre cu piept nins”, altundeva ele sunt „scriitura sonoră” a unui „Dumnezeu – pesemne caligraf”, pe când norii de vară, „suflaţi în aur ruginiu de soare”, sunt „icoane împărăteşti” expuse „pe ceru-n asfinţit”.

Merite de ordin „iconografic” au şi piesele prezente în Biserica de altădată (1926), mai cu seamă în ciclul Povestea Maicii Domnului. E vorba de un fel de sistematizare şi mai precisă orientare, de o canonizare a picturii din Pe Argeş în sus. Ceea ce acolo era doar sugerat aici e spus lămurit, uneori cu farmec. Acolo se afla sugestia delicată a unui paradis pământesc localizat pe malul Argeşului, pe când dincoace „instruirea” e făcută de-a dreptul: „Vezi, raiul e o casă din Muscel, / Tot prin livezi de stele sui la el. // O casă albă cu ferestre mici, / în care îngerii sunt rândunici. // Şi sufletele stau în cuibul lor / Ca pui golaşi sub straşină de nor”. Ideea acestei strămutări geografice a „poveştii” sacre este, indiscutabil, ingenioasă (Lucian Blaga, care a ridiculizat-o, va localiza el însuşi, în Arca lui Noe, potopul în Transilvania), şi felul aplicării pe alocuri remarcabil.

Dar străduinţa poetului în a pune istoria din Evanghelii neapărat în acord cu viaţa şi mai ales cu anumite împrejurări istorice de la noi, ce nu au sens decât considerate în inefabilul unicităţii lor, ajunge ineficientă poetic. În Limpezimi (1928), cel de-al patrulea volum din seria „tradiţionalistă”, Pillat poate fi considerat, faţă de cel din Pe Argeş în sus, ceea ce este Duiliu Zamfirescu în raport cu Vasile Alecsandri. Stoarsă de sucuri, poezia a dobândit limpezime de diamant.

Un ciclu mai ales, Calendarul viei, reia nemijlocit inspiraţia din Pe Argeş în sus, dar nu spre a o amplifica, ci mai curând trădând-o. Ce fusese sau ajunsese acolo să fie transmis ca emoţie spontană devine aici temă, motiv literar, căci poetul stilizează atât de radical expresia, încât, chiar generat de o percepţie directă a existenţei, versul său capătă caracter livresc. Plein-air-ist în Calendarul viei, tot astfel în ciclul Limpezimi, poetul se interiorizează în ciclul intitulat chiar astfel (Interior), în sensul că nu mai pictează natura, ci reproduce ornamentele propriei camere: „căprioara de porţelan”, „peştii roşii”, o „miniatură persană”, lalelele din „sfeşnicul subţirelui pahar”, „o icoană cu busuioc”.

Tot prin virtuţi picturale se menţine şi ciclul Elegii, în care frunzele se fac „de aur vechi” şi mesteacănul „îşi stoarce părul despletit la lună”. Mari consecinţe în creaţia lui Pillat are descoperirea „ţărmului clasic”. Intuită cu mult înainte, Hellada i se revelează direct cu prilejul unei călătorii în Grecia, făcută în 1927, repetată peste câţiva ani. „Descoperirea Helladei şi a artei sale [...] – specifică el însuşi – a fost un eveniment capital în viaţa mea.” Era normal ca omul atât de însetat de soare, de „limpezime”, de sud (înrudit şi în această privinţă cu Alecsandri) să se simtă în climatul elin ca într-o altă patrie a sa. Acest climat va fi al său, la propriu de data aceasta, prin construirea vilei de la Balcic, Dobrogea fiind, în înţelegerea lui, o prelungire a Greciei. Liric, descoperirea „ţărmului pierdut” echivalează cu o nouă regăsire. Florica îi restituise sufletul copilăresc; sub cerul Helladei, el dispare ca ins, se metamorfozează în ochiul absolut, vrăjit de splendoarea artei eterne.

«Aci sosi pe vremuri

La casa amintirii cu-obloane şi pridvor,
Păianjeni zăbreliră şi poartă şi zăvor.

Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc
De când luptară-n codru şi poteri şi haiduc.

În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.

Nerăbdător bunicul pândise de la scară
Berlina legănată prin lanuri de secară.

Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină
Sări subtire-o fată în largă crinolină.

Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac,
Bunicul meu desigur i-a recitat “Le Lac”.

Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,
Îi spuse “Sburătorul” de-un tânăr Eliad.

Ea-l asculta tăcută cu ochi de peruzea…
Si totul ce romantic, ca-n basme se urzea.

Şi cum şedeau… departe, un clopot a sunat,
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

Dar ei, în clipa asta, simteau că-o să rămână…
De mult e mort bunicul, bunica e bătrână…

Ce straniu lucru: vremea! – Deodată pe perete
Te vezi aievea numai în ştersele portrete.

Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,
Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poti uita…

Ca ieri sosi bunica… şi vii acuma tu:
Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.

Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară.
Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.

Subţire, calci nisipul pe care ea sări.
Cu berzele într-ânsul amurgul se opri…

Şi m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram
Când ţi-am şoptit poeme de bunul Francis Jammes.

Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună
Şi-am spus “Balada lunei” de Horia Furtună,

M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,
Şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist.

Şi cum şedeam… departe, un clopot a sunat
– Acelaşi clopot poate – în turnul vechi din sat…

De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.»

O seamă de poezii din Ţărm pierdut restituie un univers păstoresc, adus din timpuri mitice.
Scutul Minervei, culegere de 18 sonete, atât de legate între ele încât scrierea poate fi socotită un singur poem, poate fi văzută şi ca o mică estetică normativă pentru uz propriu, un program clasicizant radical. Dispreţuind „gloria lumească”, „serile vrăjiri a vremii-nşelătoare”, poetul se retrage „la umbra unui dafin”, sub scutul Minervei, „zeiţa clară ca flacăra”, „Senina”, „Eterna”, „mireasă şi soră”, care îi dă puterea să-şi „toarne chinul în marmoră cerească”. „Vechile otrăvuri” se pre­schimbă în „izbăviri”, „turburea viaţă” trece în „armonioase arte”.

În tot, opera lui este a unui slujitor al poeziei, devotat ei în exclusivitate, până la fanatism. Viaţa întreagă autorul Eternităţilor de-o clipă a năzuit cu ardoare, ca un alt Mallarme sau Valery, la poezia absolută. Autor aproape fără biografie, el şi-a trecut-o, întreagă, în operă. Ca şi pentru Mallarme, pentru Pillat totul în lume există spre a fi ridicat la Carte.

«Artă poetică

Mi-am urzit din sunet şi coloare,
Din cuvinte dure, zi de zi,
Turnul versului înalt, în care
Îmi adorm durerea de-a trăi.

Zi de zi şi lună după lună,
Izvorăsc din mine ca din mări
Insule de gânduri, ce adună
Cânturi fremătând peste uitări.

Ani de ani şi clipă după clipă,
Vierme de mătase m-am făcut,
Fluturul simţindu-l, ce-n aripă
O să-mi schimbe braţele de lut…

Dar cum stau cu lampa lângă mine
Şi cum scriu, un singur ţipăt greu
Din odaia-ţi de bolnavă vine-
Şi ce mic, ce gol e visul meu!»

Opera
Povestea celui din urmă sfânt, cu schiţe de Petru Georgescu-Rachtivanu, Paris, 1912;
Visări păgâne, Bucureşti, 1912;
Eternităţi de-o clipă, Bucureşti, 1914;
Iubita de zăpadă, Bucureşti, 1915;
Amăgiri, Bucureşti, 1916;
Poezia lui P. Cerna, Bucureşti, 1916;
Grădina între ziduri, Paris, 1919; ediţia Bucureşti, 1920;
Pe Argeş în sus, Bucureşti, 1923; ediţia Bucureşti, 1936;
Dinu Păturică (în colaborare cu Adrian Maniu), Bucureşti, 1925;
Satul meu, Bucureşti, 1925;
Biserica de altădată, Bucureşti, 1926;
Tinereţe fără bătrâneţe (în colaborare cu Adrian Maniu), Bucureşti, 1926;
Florica, Bucureşti, 1926;
Întoarcere (1908-1918), Bucureşti, 1928;
Limpezimi, Craiova, 1928;
Caietul verde, Bucureşti, 1932; ediţia Bucureşti, 1936;
Scutul Minervei, Bucureşti, 1933;
Pasărea de lut, Bucureşti, 1934;
Poeme într-un vers, Bucureşti, 1936;
Portrete lirice, Bucureşti, 1936; ediţie îngrijită şi prefaţă de Virgil Nemoianu, Bucureşti, 1969;
Ţărm pierdut, Bucureşti, 1937;
George Coşbuc, Bucureşti, 1938;
Bakic, cu acuarele de Maria Pillat-Brateş, Craiova, 1940;
Umbra timpului, Bucureşti, 1940;
Împlinire, Bucureşti, 1942;
Mărturisiri, Bucureşti, 1942;
Asfodela, prefaţă de N.I. Herescu, Bucureşti, 1943;
Tradiţie şi literatură, Bucureşti, 1943;
Poezii, I-III, Bucureşti, 1944;
Poezii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Aurel Rău, Bucureşti, 1965;
Poezii, I-II, ediţie îngrijită de Dinu Pillat, prefaţă de Mircea Tomuş, Bucureşti, 1967;
Versuri, Bucureşti, 1968;
Poezii, ediţie îngrijită de şi postfaţă Cornel Ungureanu, Bucureşti, 1975;
Eternităţi de-o clipă – Eternites d’un instant, ediţie bilingvă, traducere de Andreea Dobrescu-Warodin, prefaţă de Aurel Martin, Bucureşti, 1980;
Poiemata – Poezii, ediţie bilingvă, traducere de Maria Marinescu-Himu, prefaţă de Aurel Rău, Bucureşti, 1981 (în colaborare cu Gheorghia Delighiani-Anastasiadi);
Opere, I-VII, ediţie îngrijită de şi postfaţă Cornelia Pillat, introducere de Adrian Anghelescu, Monica Pillat, Ov. S. Crohmălniceanu, Mircea Martin, Bucureşti, 1983-1998;
Opere, I-V, ediţie îngrijită de Cornelia Pillat, Bucureşti, 2000-2003.

Antologii
Poezia toamnei, Bucureşti, 1921;
Antologia poeţilor de azi, I-II, cu 70 de chipuri de Marcel Iancu, Bucureşti, 1925-1928 (în colaborare cu Perpessicius); ediţie îngrijită de Ion Nistor, prefaţă de Cornelia Pillat, Bucureşti, 2000;
Cântece din popor, Bucureşti, 1928;
Poeţi basarabeni, Bucureşti, 1936;
Poeţi din Ardeal şi Banat, Bucureşti, 1936.

Traduceri
Francis Jammes, Poezii alese, Bucureşti, 1927 (în colaborare cu N.I. Herescu);
Saint-John Perse, Anabasis, Bucureşti, 1932;
Baudelaire, Poezii (Les Fleurs du mal), Bucu­reşti, 1937;
Din poezia germană, Cernăuţi, 1937;
Paul Claudel, Îngerul a vestit pe Maria, Bucureşti, 1939;
Maurice de Guerin, Poemes. Le Centaure. La Bacchante, ediţie bilingvă, prefaţă de Basil Munteanu, Bucureşti, 1943.

«Ţara

Când una după alta iubirile de ţină
Şi-or desfoia obrazul în somnul meu de veci,
Când trupurile calde de dor şi de lumină
Din braţe mi s-or smulge lăsându-mi-le reci,
În marea părăsire din mine şi din groapă,
Sub lacătele morţii eu tot voi auzi

Un freamăt lin de frunză, un murmur lung de apă,
Tălăngi suind la munte ca şi în vechea zi.
Răzleţe m-or ajunge ca şi odinioară
Un drum în pacea serii cu plopii lui subţiri,
Sub salciile boltite o straşină de moară
Şi munţii de zăpadă în toamna cu rodiri.
O troiţă uitată, un piersic plin de floare,
Un schit tăcut, poiana cu turmele de miei
Şi pe câmpie taina apusului de soare,
Icoana ţării mele din suflet nu mi-o iei.»

Moare la 17 aprilie 1945, Bucureşti

«Tăcerea

Cobor pe câmp o dată cu-nnoptarea,
Sunt pretutindeni şi nu-s nicăieri,
Mă prinde pitulată nemişcarea;
Dar pier, cu glasul tare de mă ceri.

Mă sfâşie cocoşii, câinii mă latră,
La iaz mă joc cu luna plină-n stuf,
În jurul lămpii aţipesc pe vatră,
Şi satul doarme-n mine ca-ntr-un puf.»

Surse:
cerculpoetilor.net
poezii.citatepedia.ro
poeziisiversuri.com
crispedia.ro
enciclopediaromaniei.ro

Autor: Maria Dumitrache