Ion Gorun (pseudonim al lui Alexandru I. Hodoş) s-a născut la 30 decembrie 1863, Roşia Montană, judeţul Alba. Este fiul Anei Balint, fiica protopopului şi prefectului revoluţionar Simion Balint, şi al academicianului şi omului politic ardelean Iosif Hodoş. Enea Hodoş şi Nerva Hodoş sunt fraţii săi. Face primii ani de şcoală în satul natal şi îşi continuă studiile la Baia de Criş. Al. Papiu-Ilarian, unchiul său, îl aduce apoi la Pensionul „Schewitz” din Bucureşti, unde urmează două clase de liceu. Din 1874 este înscris la liceu în Braşov. Peste alţi 2 ani, familia Hodoş se stabileşte la Sibiu, iar viitorul scriitor devine aici elev la Liceul Maghiar-German; din 1877 se transferă la Liceul Român Ortodox din Braşov.

În iunie 1880 ia bacalaureatul, nu fără a se fi făcut remarcat pentru preocupările sale literare. Din toamna aceluiaşi an se află în Bucureşti, unde, timp de 2 ani, urmează cursurile Facultăţii de Medicină. Le abandonează şi se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie, obţinând licenţa în 1888. În 1890 se căsătoreşte cu scriitoarea Constanţa Taloş, fosta soţie a lui Ioan Russu-Şirianu. Devine în 1891 membru al Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, contribuţia sa în plan cultural fiind răsplătită în 1902 cu decoraţia Bene Merenti clasai. Din 1911 devine membru activ al Societăţii Scriitorilor Români, iar după 3 ani este ales vicepreşedinte. După război funcţionează o vreme ca referendar la Casa Şcoalelor şi i se acordă, în 1926, titlul de membru de onoare al Sindicatului Presei Româneşti din Ardeal şi Banat.

Neputând să opteze pentru o carieră didactică din motive de sănătate, Gorun se îndreaptă încă din studenţie spre îndeletnicirea de jurnalist. Poate că şi contactul intens al adolescentului cu periodicele româneşti ale vremii, care nu lipseau din casa părintească, l-a convins să-şi dedice mai bine de patru decenii din viaţă colaborării la diferite publicaţii, dar mai cu seamă activităţii de editare a lor. Îşi face ucenicia ca reporter la ziarul „Poporul” (1881), apoi la „Naţiunea” (1882) şi continuă să publice, din 1884, la „Unitatea naţională”, „Voinţa naţională” şi „Tribuna”. Mărturisea însă că „debutul temeinic” şi l-a făcut în 1889 la „Convorbiri literare”, unde şi-a semnat versurile cu pseudonimul I.A. Castor.

La sfârşitul anului 1888 înfiinţase împreună cu Ulpiu şi Nerva Hodoş, fraţii săi, dar şi cu alţii, revista „Fântâna Blanduziei”, ca un omagiu adus lui Mihai Eminescu. Prezenţa tânărului ardelean în viaţa publicistică a capitalei devine mai intensă din 1894, când câştigă, prin votul cititorilor, concursul pentru postul de secretar de redacţie la revista „Vieaţa” şi este din ce în ce mai solicitat în calitate de secretar de redacţie la „Vieaţa nouă”, iar în 1899-1900 – ca redactor, împreună cu Artur Stavri, la hebdomadarul „Pagini literare”. Din martie 1905, timp de 2 ani, lucrează alături de soţia sa, Constanţa Hodoş, care întemeiase publicaţia bilunară „Revista nouă”. În 1906 devine, împreună cu G. Coşbuc, director al revistei „Vieaţa literară”, de care amândoi se despart un an mai târziu.

Între 1914 şi 1916 redactează în întregime revista „Războiul popoarelor”, iar în 1915 întemeiază, în colaborare, publicaţia satirică „Mojicul”. În aceeaşi perioadă i se oferă conducerea revistei-magazin „Astra”, la care va scrie câţiva ani. De asemenea, se va afla la direcţia ziarelor sibiene „Dacia traiană” (1920-1921) şi „înălţarea” (1922). Colaborările sale nu se limitează la revistele şi ziarele proprii; versuri, schiţe, portrete literare, studii, recenzii ori traduceri îi apar şi în „Lumina”, „România jună”, „Sămănătorul”, „Viitorul”, „Luceafărul”, „Flacăra”, „Universul”, „Românul”, „Rampa”, „Renaşterea”, „Renaşterea română”, „Calendarul «Lumea ilustrată»”, „Minerva”, „Cosinzeana”, „Adevărul literar şi artistic”, „Societatea de mâine”, „Transilvania”, „Sburătorul”, „Ţara noastră” etc. A semnat uneori Alih, Cr., I. Gn., Gr., Nurog şi Stroe.

Placheta Câteva versuri (1901) nu a putut convinge decât prin calităţile limbii şi ale versificaţiei. Predomină tonul elegiac şi se întrevăd germenii unei elementare filosofii a zădărniciei, compensată doar de tonalităţile revoltei şi de nota de mesianism. În proză Gorun are însă momente de virtuozitate. Sunt schiţe în volumul Alb şi negru (1902) în şirurile cărora fiecare cuvânt se aşează ca într-un mecanism detonator, în registru de pamflet, acuzând, în linie sămănătoristă, degradarea societăţii (Altă doină) şi nedreptăţile (Vaiet şi tăcere, Midas, Arhivarul, Fraţii etc.).

Doar povestirea Mâna moartei, prezentând ordinea logică prin ochiul deformant al patologicului, găseşte cheia unui fantastic înrudit cu cel din proza lui I.L. Caragiale, subminat însă de perpetua desluşire realistă. Gradaţia psihologică subtilă şi meşteşugul stilistic constituie elemente de esenţă pentru romanul – ce se vrea doar o simplă povestire - Robinson în ţara românească (1904). Utopie sămănătoristă în felul ei, scrierea, apropiată ca subiect de drama Năpasta a lui I.L. Caragiale, combină datele mitului justiţiar cu acţiunea eroului civilizator. Romanul nu este lipsit de farmec, dar declamaţia şi nota melodramatică destramă uneori epicul. În schiţele din Taina a şasea (1905) domină fondul înnegurat al vieţii de familie asupra căreia s-a abătut păcatul greu (Grăuntele, Afişul) sau în care mezalianţa duce la o convieţuire insuportabilă (La jug).

Odată cu Lume necăjită (1911), povestirile se concentrează asupra mediului funcţionăresc şi a periferiei oraşului, unde personajele îşi irosesc viaţa clădind vise zadarnice. Nedreptăţiţii soartei sunt priviţi cu simpatie şi se întâmplă să apară şi tonuri luminoase arunci când accentul cade pe sentimentul pur, pe bucuriile inocenţei (Ravica, La doi paşi, În căile firii). Mai adâncite psihologic, nuvelele de aici încearcă să instituie din nou fantasticul, pe căi diferite: fie că, odată construit, este invalidat prin explicaţie logică (Două lumi), fie că – izvorât din mintea tulburată a unui personaj – este echivalat cu o metaforă a morţii (Ursul).

Memorabilă este povestirea Salcâmul. Sugestia morţii, ideea unui destin neiertător căruia personajul i se opune cu tărie dau fragmentului închegarea cuvenită. În broşura Fata cea frumoasă (1916), cele câteva povestiri cu intenţie didactică sunt marcate de reflexivitatea şi de programul persuasiv al jurnalistului. Şi în satirele din Obraze şi măşti (1922; Premiul Academiei Române) se recunoaşte şcoala clasicilor, îndeosebi elemente din proza lui I.L. Caragiale. Povestitorul priveşte necruţător actualitatea, portretizează sarcastic şi, aproape cu o tehnică de avangardă, lasă adesea actul narativ să se întoarcă asupră-şi. Personajele (Nae Bumbuleţ, Pripăşeanu, Ibriceanu, Tase Clipici) sunt cele câteva feţe ale unui Mitică funcţionar.

Gustul pentru calambur şi colajul de anecdote potenţează sarcasmul, lăsând loc chiar absurdului (Cizmarul şi criticul său). Un personaj din Obraze şi măşti, Tase Clipici, revine în „schiţele glumeţe” din volumul Nu te supăra (1922), iar Premiul Naţional pentru proză, primit în 1926, a venit ca o recunoaştere a valorii scrierilor sale. Unele povestiri au fost traduse şi au apărut în diverse publicaţii din Praga, Viena, Roma etc.

Preocupările scriitorului cu privire la critica literară se ilustrează în evocarea monografică A. Vlahuţă, omul şi opera. O reprivire (1928), singura lucrare încheiată dintr-un proiect literar mai amplu, ce ar fi cuprins monografii despre I.L. Caragiale, B. Delavrancea şi G. Coşbuc. Gorun a publicat şi o broşură cu observaţii asupra limbii literare, Ştii româneşte? (1911). Ca traducător, s-a dovedit foarte iscusit şi nu mai puţin activ, tălmăcirea capodoperei goetheene Faust, apărută în 1906, reeditată în 1914 şi în 1930, fiind cea mai bună versiune în româneşte înainte de traducerea lui Lucian Blaga. Pentru Teatrul Naţional din Bucureşti a transpus în 1911 piesa Stâlpii societăţii de H. Ibsen.

A mai tradus Spre pacea eternă de Immanuel Kant în 1918, Contele de Monte Cristo de Al. Dumas-tatăl în 1922, Frânturi din viaţa omenirii de August Strindberg în 1924. În acelaşi an publică, în colaborare cu A. Toma, compilaţia Winetu, Omul preriilor de Karl May, iar postum, în 1931, îi apare tălmăcirea scrierii lui Lewis Wallace, Ben Fiur. În reviste au rămas numeroase texte traduse din H. Heine, Petofi, Jokai Mor, Prosper Merimee, Blasco-Ibanez, Carmen Sylva, Bram Stoker, Hugo Bettauer, A. Bayer, Oscar Jager etc.

Opera literară
Câteva versuri, Bucureşti, 1901;
Alb şi negru, Bucureşti, 1902;
Robinson în ţara românească, Bucureşti, 1904;
Taina a şasea, Bucureşti, 1905;
Lume necăjită, Bucureşti, 1911;
Ştii româneşte?, Bucureşti, 1911;
Fata cea frumoasă, Bucureşti, 1916;
Nu te supăra, Bucureşti, 1922;
Obraze şi măşti, Bucureşti, 1922;
Sub pământ, Bucureşti, 1922;
A. Vlahuţă, omul şi opera. O reprivire, Bucureşti, 1928;
Lacrimi pentru Octavian Goga, Cluj, 1938;
Scrieri alese, ediţie îngrijită de Lidia Munteanu şi Vasile Netea, prefaţă de Vasile Netea, Bucureşti, 1983.

Traduceri
Oscar Jager, Istoria romanilor, Bucureşti, 1885;
Goethe, Faust, Bucureşti, 1906;
H. Ibsen, Stâlpii societăţii, Bucureşti, 1911;
Immanuel Kant, Spre pacea eternă, introducerea traducătorului, Bucureşti, 1918;
Al. Dumas-pere, Contele de Monte Cristo, Bucureşti, 1922;
August Strindberg, Frânturi din viaţa omenirii, Bucureşti, 1924;
Karl May, Opere complete, vol. I: Winetu, omul preriilor, Bucureşti, 1924 (în colaborare cu A. Toma);
Ivo Voinovici, Sirena, Bucureşti, 1925;
Lewis Wallace, Ben Hur, Bucureşti, 1931.

Moare la 30 martie 1929, Bucureşti

Surse:
referatele.com
crispedia.ro

Autor: Maria Dumitrache