«Manuşa groasa de piele învelind pumnul uşor ridicat.
Şoimul bine dresat înfipt în manuşa groasa de piele.
Capul ascuns în sacul de pânza umbroasa al şoimului.
Iepurele fugind.
De ce se varsa râurile în mare?
Manuşa groasa de piele:
Pentru ca marea…
De ce se varsa râurile în mare?
Şoimul bine dresat:
Pentru ca marea…
De ce se varsa râurile în mare?
Iepurele fugind:
Pentru ca în marea ei umilința, marea

ştie sa stea mai jos decât manuşa groasa de piele, şoimul
bine dresat, capul ascuns. Pentru ca marea sta şi aşteapta.

Apoi, înțeleapta mişcare a mâinii, dezvelind capul şoimului »
(Scene de vânatoare I)

Ion Drăgănoiu s-a născut la 6 ianuarie 1943, Braşov. Este fiul Elenei (născută Moraru) şi al lui Gheorghe Drăgănoiu, funcţionar. A absolvit în 1965 Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, secţia jurnalistică. Între 1965 şi 1970, a funcţionat ca redactor la Radioteleviziunea Română, iar între 1970 şi 1984, ca redactor la „România liberă”. Un timp liber profesionist, conduce după 1990 agenţia I.D. Press International.

A debutat în 1966, în revista „Luceafărul”, iar prima carte de versuri, Aproape sonete, îi apare în 1969. Pentru Scene de vânătoare (1981) a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor, iar pentru Starea provizorie (1984), cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. A mai fost distins cu premii la festivalurile internaţionale de la Varşovia, Sarajevo, Smederevo. A colaborat la mai toate revistele literare din ţară şi a mai semnat cu un singur pseudonim: Speusip.

Cu Aproape sonete, Drăgănoiu încearcă să reimpună forma fixă de poezie într-un moment în care versul liber aproape se clasicizase. Gestul nu este polemic, cum ar putea să pară, ci dovedeşte o intuire exactă a propriilor disponibilităţi. Bun meşteşugar al alcătuirii versurilor, el se arată aici preocupat exclusiv de forma lor, universul liric limitându-se la câteva obsesii de tipul: plecarea, întoarcerea, trecerea ireversibilă a timpului, nostalgia amintirilor, tristeţea iubirii pierdute. Tonul discret de cantilenă e întrerupt de constatări ce se vor grave, dar care, prin frecvenţa folosirii, se banalizează.

«Şi totuşi camera albă trebuie descrisă.
Amănunţit.
Disecată de bisturiul ascuţit al privirii, oprită de-atâtea ori pe
contra-greutate de porţelan a lămpii nemţeşti atârnând din
tavan.
Ştii unde eşti?
Dar de unde să-ncepi?
Aminteşte-ţi mesele albe de faianţă din sala de disecţie.
Şi trupurile de un galben cenuşiu, ca de banana, întinse pe mese,
Şi dexteritatea şefului de lucrări, făcând o incizie longitudinală.
Adu-ţi aminte şi fă la fel.
Dar cu sfială.
Aşa cum se face
o trepanaţie craniană.
Şi nu uita: ceea ce faci nu e o disecţie.
Ci o vivisecţie.
Poate să doară, poate să moară.
Umblă cu grijă printre straturile vii, palpitande.
E-n ele
şi viaţa şi moarte.
E chiar
Fiinţa ta.
Carnea ta de secunde.»
(Camera albă)

Cel de-al doilea volum, Discurs împotriva metodei (1971), surprinde prin schimbarea totală a stilului şi a manierei. E o poezie prin excelenţă discursivă, în care nu se mai întrezăreşte nimic din grija excesivă pentru formă, ci, dimpotrivă, izbitoare e încercarea de exprimare nudă a ideii. Dacă în placheta de debut Drăgănoiu ermetiza în maniera Ion Barbu, aici, ca şi în Poeme mecanice (1973), spiritul tutelar se dovedeşte a fi Nichita Stănescu, depistabil încă de la titlurile poemelor: Ceea ce se vede, Ceea ce abia se mai vede, Ceea ce se aude, Ceea ce nu se poate mânca etc.

Odată cu Grădina de iarnă (1980), poetul reuşeşte desprinderea de modele, oferind un univers liric propriu, în care Grădinarul, Poarta fecioarei, Grădina sunt doar câteva dintre simbolurile ce revin cu obstinaţie. Aşa cum în Scene de vânătoare „regele parcului”, un personaj misterios, dă unitate întregului volum, în Camera albă (1982) metafora cheie o constituie legiunile interioare care „mărşăluiesc neobosit” sau „se apro­pie de ultimul cerc”.

Starea provizorie nu face decât să accen­tueze ceea ce Mircea Iorgulescu remarcase cu pertinenţă în urmă cu mulţi ani: „Indiferent însă de atitudinea stilistică adoptată, Ion Drăgănoiu este un sentimental obosit cu emoţii destrămate şi muzicale, fugar melancolice”. A mai semnat şi volumul de reportaje Fotografii fără retuş (1974, în colaborare cu Mihai Creangă) şi Convorbirile de joi (1988), ce cuprinde textele radiodifuzate în cadrul emisiunii cu acelaşi titlu.

«Ea nu poate trăi fără bărbat. învaţă asta.
Şi de-o auzi vorbind de omul ei, să ştii că omul
e bărbat.
Ţăranii în felul ăsta îşi denominează
sexul.
Dar om e doar atât?
Sună retoric întrebarea.
Dar
Ea – de ce n-am ispiti cuvântul? -
Ea
nu poate trăi fără bărbat.
Ea ştie face
din tot ce-o înconjoară – om.
Şi asta-i place.
Şi tu te-aşezi greoi în întâmplare şi crezi
că e a ta .
Te locuieşte, dar ea e o-ntâmplare
mult mai mare.
Ea nu poate trăi fără bărbat.
Trăieşte?»
(Cum vă place)

Opera
Aproape sonete, Bucureşti, 1969;
Discurs împotriva metodei, Bucureşti, 1971;
Poeme mecanice, Cluj, 1973;
Fotografii fără retuş (în colaborare cu Mihai Creangă), Bucureşti, 1974;
Grădina de iama, Cluj Napoca, 1980;
Scene de vânătoare, Bucureşti, 1981;
Camera albă, Bucureşti, 1982;
Starea provizorie, Bucureşti, 1984;
Convorbirile de joi, Cluj Napoca, 1988;
Alice în ţara noţiunilor, Bucureşti, 2000;
Claudia-San sau Poemul celular, Bucureşti, 2000;
Noapte iugoslavă, prefaţă de Lucian Raicu, Bucureşti, 2001;
I fedeli d’amore, prefaţă de Octavian Soviany, Bucureşti, 2001.

«Zidesc un zid zidarii sub geamul meu.
O casă
a plecat de sub pământ şi se înalţă .
în clepsidra oaselor măduva nu vrea să curgă,
măduva încă nu curge în vase lungi de faianţă.
doar sângele se aude picurând, în sus, în jos,
printre secunde. îl simt că simte cum trece prin el
o secundă:
Da, în clepsidra osului vibrând, n-a început nisipul
să foşnească.
Nu, în clepsidra osului vibrând, n-a început nisipul
să foşnească.
Am bătături în palme şi în gând
văzând cum zidurile nu se-opresc să crească
şi cum pădurea ce-o vedeam la geam
e retezată-n două de securea zidului.
Nu ştiam de ce zidarii stau pe dinăuntru când ridic-o casă.
Nisipul asemeni sunt zidarii.
Ei se închid
în osul ce vibrează, în roşul casei ce-o visează.
Sub geamul meu se-nalţă-ncet o casă,
o clepsidră frumoasă, o magazie de zid.
Doar vârfurile brazilor se văd lucind de la fereastra mea,
unde hârleţul de argint l-am pus să se zbicească.»
(Starea provizorie)

Sursa:
poeziile.com
versuri-si-creatii.ro
crispedia.ro

Autor: Maria Dumitrache