Grupate cu atenţie într-o ordine care se concertează subtil cu evoluţia însăşi a traseului liric, poemele Olguţei Luncaşu Trifan formează un tot spiritual şi artistic. Este, mai întâi, fundamentul spiritual care leagă toate firele fiinţei sale: credinţa în Dumnezeu, cea prin care îi vine iubirea primordială şi totodată forţa creatoare. Un adevărat „credo”, format ingenios din titlurile poemelor pe această temă, este aşezat la începutul capitolului I ca o binecuvântare la temelia unei case solid construite: „Te chem, Doamne!”, „Învredniceşte-mă, Doamne!”, „Rugă către tine”... Sinceritatea şi fervoarea sentimentului amintesc clocotul din psalmii arghezieni. Nu este însă zbaterea dintre „credinţă” şi „tăgadă” a acestuia, ci o calmă împlinire şi împăcare:„Când anii trec, tăcerile mi-ascund între cuvinte,\ Când vântul suflă rece, privirea ta m-alinte!\ Când lacrimă din geană-mi se pierde-n plâns tăcut,\ când răni mă ard, speranţa să Te aflu n-am pierdut \ … „tăcut când plânge cerul , simt că-ţi pogoară Duhul ” \ … când clipa mi Te-arată, Ţi-ating chipul în treacăt,\ şi-ngenunchind, inima-mi eliberez din lacăt” („Te chem, Doamne!”). Vocea poetei cere divinităţii forţă de a dărui alinare celor„pierduţi”: “Învredniceşte-mă, Doamne, când pierduţi de Tine-ntâlnesc,\ să-ţi caut, să-ţi aflu iubirea, mireasmă de suflet, să-i liniştesc”. („Învredniceşte-mă, Doamne!”). Versurile nu abundă în figuri de stil; discursul poetic percutant declarativ este limpede pentru orice cititor, frumuseţea venind din forţa şi autenticitatea sentimentului. Sunt poeme închinate divinităţii, pulsând în ele dragostea de oameni, implicarea poetei în social fiind o constantă a creaţiei sale. Valorile creştineşti invocate cresc din aluatul celor ce ne-au dat viaţă. Ei, părinţii (Cap. II), se aşază rodnic, ancestral între Dumnezeire şi Viaţă. În acest ciclu te învăluie nostalgia sau bucuria pură a întoarcerii în universul mirific al copilăriei: „Îmi caut urmele\ prin hăţişurile timpului,\ prin colbul vremii, pe uliţa satului. („Surâs… înapoi în timp…”). Oglinda retrovizoare a timpului prinde „o năzbâtie cu plete-zambile”, apoi„fata bujorului”, apoi „o femeie veselă, cu ochi surâzători cât o grădină de bujori” - tot atâtea ipostaze ale trecerii pe sub umbra tutelară a casei părinteşti din „satul său bătrân”. Mama, tata veghează asupra ei „când tinereţea fuge spre spus”, iar „luna strânge lacrima-n năframă”. Portretele lor interioare se conturează din detalii gingaşe sau din dialoguri rupte, încărcate de suspans: „A nins la noi în sat, tăticule\ Mămica-i singură şi iar e iarnă” sau: „Ţi-aud şi-acuma paşii obosiţi prin curte\ Bătrân, bolnav şi mult prea bun” (Amintire). Dar ”timpul îşi pierde secundele\ în genele răsfirate ale nopţii”, măsurând curgerea ireversibilă a vremii, intangibilitatea clipei, inefabilul esenţei: „Tăcerea îmi curge prin vene\ vorbindu-şi de iubiri albastre\ ce au pictat cândva cerul,\ despre\ ramuri tremurânde\ ce au inventat vântul\ şi despre Soarele ce a desenat umbra” („Introspecţie nocturnă”). Cuvântul – Creaţie şi Creator – constituie substanţa poetică a celui de-al IV-lea capitol: „Printre cuvinte”. Cuvântul este echivalentul poeziei ca formă primordială şi integratoare a cunoaşterii, este echivalentul existenţei divine a omului: „Dincolo-i tăcere, aici avem cuvântul”. Viziunea autoarei este integratoare. Aici, în cuvânt, se cristalizează totul: gândul („rămâne iubirea captivă-n foaia plină de gânduri”), iubirea (“cu cheile iubirii am să-mi descui cuvântul”), zborul, durerea, răul, binele, frumosul… De aici, responsabilitatea imensă în mânuirea lui: „Nu-l aruncaţi la întâmplare\ Nu-i ia puterea nici mormântul” („Cuvântul”). Ciclurile V („Când pietrele vorbesc…”) şi VI („Despre frământări… şi şoapte de toamnă”) oferă o propensiune a umanului spre vegetal şi mineral toate învăluite în misterul aceleiaşi Creaţii dintru început: „…durerea iubirii răsună-ntre maluri,\ pântec de mare, ce naşte-un ametist. „Profunde cuvinte şi de o fină receptivitate a liricului” a subliniat scriitorul Marian Malciu despre simbolistica pietrelor ca motiv literar. „Vibraţiile ei (pietrei) au intrat în dialog cu vibraţiile sufletului tău, căci toate au acelaşi izvor tainic. În roua dimineţii ai lăsat lacrimile tale; în zori, ascultând plângerea lor, ai primit şi plângerea şi rostirea pietrei de sub rouă înţelegând-o, intuind-o, respectând-o…” (Marian Malciu – „Confluenţe literare”, 15 oct. 2014). Poezia anotimpurilor (Cap. VII - „Despre iarnă şi noi”, Cap. VIII… „Şi despre primăvară”) e reflexiv – elegiacă: „Te ninge blând şi mare,\ te ninge ca-n primordii,\ un fulg ce a băut nectar de vise\ se-aşează pe-o ureche, îţi cânta un sărut\ ca dintr-un joc de fluturi, mut” (“Ninsoare”). Iubirea îşi ţese vrajă în aproape toate poemele Olguţei Luncaşu Trifan, dar înfloreşte plenar în Cap. IX - „Şi despre iubire”. Mai mult declarativă şi cu tentă moralizatoare în primele cicluri, aici poezia plonjează în adâncuri insondabile acolo unde gândul şi sentimentul se învolburează şi se pătrund reciproc: „Te-am inventat\ din pulbere de stele,\ privirea ţi-am cules-o din azur,\ să-mi încălzească nopţile iubirii,\ să-mi vadă trupul tremurând.” („Vis”) Aspiraţie, dorinţă, împlinire, regret sau doar visare, iubirea este esenţa universului liric al poetei. Ea nu sacrifică nici forţa imaginii, nici profunzimea trăirii de dragul unei muzicalităţi exterioare: „Astă noapte,\ mi-a plâns o lacrimă/ din suflet.\ O luase, razna, la vale,\ când pe un obraz,\ când pe celălalt.\ Două buze fremătau,\ o urmăreau\ prelingându-se.\ O inimă şi-a trimis căldura-n cuvinte,\ sorbindu-ne,\ dintr-o înghiţitură,\ pe mine şi pe lacrimă.\ Erai Tu,\ Îndrăgostit…” („Cel din inimă”). Dar când iubirea însăşi e un cântec, muzicalitatea pare a curge de la sine: „Să îmi dăltuieşti în noapte sărutări pe sâni, în şoapte, să-mi fii prinţ şi unic mire în năvalnică iubire” („Ochi în ochi”) sau : „Îmi curg în suflet ploile din tine,/ Stropi dulci, închişi într-un sărut/ Cuvintele-ţi m-ating cu şoapte fine, Fior de rouă ce îl credeam pierdut.” („Punct”) Deşi Olguţa Luncaşu Trifan este la începuturile carierei sale literare, vocea sa a căpătat deja un timbru distinct în lirica actuală românească.