Horia Sebastian Stanca, cronicar dramatic, memorialist şi traducător

26 septembrie 2014, ora 01:45, in categoria Atelier literar

 

Horia Sebastian Stanca s-a născut la 26 septembrie 1909, Vulcan, judeţul Hunedoara. Este fiul Mariei (născută Munteanu) şi al lui Sebastian Stanca, preot, consilier eparhial, colaborator al „Luceafărului” de la Pesta. Stanca este frate al scriitorului Radu Stanca şi văr cu actorul şi poetul Dominic Stanca. Urmează şcoala primară şi gimnaziul la Sebeş, judeţul Alba (1916-1922), Liceul „Gheorghe Bariţiu” la Cluj (1922-1928) şi tot aici cursurile Facultăţii de Drept (1928-1932), obţinând şi doctoratul în 1935.

Profesează ca avocat şi, începând din 1930, desfăşoară o susţinută activitate jurnalistică, mai întâi la „Naţiunea”, apoi la „Naţiunea română” şi „Tribuna” din Cluj, scrie cronică literară la „Symposion”. După cedarea Ardealului de Nord se refugiază la Bucureşti, unde e jurisconsult şi cola­borează la ziarul „Ardealul” şi la „Sfarmă-Piatră”. Mobilizat şi trimis pe front, participă la campania din Crimeea şi la luptele de la Odessa.

În ultimii 2 ani de război va fi ataşat de presă la Legaţia Română din Berlin. Reţinut în lagăr (1944-1945), e rănit din greşeală şi internat în spitale din Italia. Întors în ţară, va fi angajat funcţionar în Ministerul de Externe şi în Ministerul Informaţiilor. Este epurat în 1946 şi se vede nevoit să lucreze în contabilitate. Arestat şi condamnat la 3 ani de muncă silnică (1952-1954), trece prin închisorile de la Jilava şi de la Canalul Dunăre – Marea Neagră.

Ulterior e traducător la o cooperativă de dactilografiere din Bucureşti, şef de secţie la Biblioteca Centrală Universitară (1957-1958) şi din nou traducător, la cooperativele „Deservirea” şi „Prestarea”. Scrie la „Comentar”, „Atelier literar”, participând şi la cenaclul „Tudor Vianu”. Între 1972 şi 1975 funcţionează ca redactor la „Secolul 20”.

A debutat editorial în 1959, cu monografia Giuseppe Verdi, apărută sub pseudonimul Dan Vulcan, din cauza interdicţiei de semnătură ca fost deţinut politic. Cunoştinţele în domeniul dramatic şi muzical le-a valorificat în numeroase cronici publicate în reviste clujene, iar interesul pentru limba şi cultura germană i s-a materializat în traduceri (Friedrich Nietzsche, Wolf von Aichelburg etc.). În anii ’40 a avut relaţii strânse cu membrii Cercului Literar de la Sibiu. A mai semnat Utopius şi Modestin.

După realizarea monografiei despre Giuseppe Verdi, deopotrivă informată şi atractivă, Stanca îşi desăvârşeşte arta portretului în cartea despre Ciprian Porumbescu (1975), prezentându-l pe compozitor în manieră romanescă, sub înfăţişarea unui personaj romantic, marcat de tragism. Intenţia autorului e, totuşi, să îmbine mărturia documentară cu ficţiunea.

Cea mai importantă carte a lui rămâne scrierea memorialistică Fragmentarium clujean (1987), alcătuită ca un bildungsroman care încadrează şi imaginea Clujului de altădată. Evocarea se opreşte asupra anilor de şcoală şi de iniţiere în meseria de gazetar, de cronicar dramatic şi muzical, textul deţinând astfel o importantă valoare documentară despre teatrul şi presa clujeană interbelică.

Efervescenţa culturală a oraşului găseşte un ecou puternic în formarea conştiinţei artistice a lui Stanca, care îşi retrăieşte tinereţea în scris. Formaţia clasică a memorialistului este evidentă în stilul echilibrat, senin, în decenţa confesiunii, în aşezarea atent cronologică a evenimentelor. Harul de portretist transpare din conturarea figurilor de dascăli, actori, regizori, înfăptuită cu farmec şi lirism, dar şi cu ştiinţa selectării detaliului semnificativ. Rememorarea se încarcă de emoţie odată cu relatarea episoadelor dramatice din istoria oraşului (cedarea Clujului) şi din cea a familiei Stanca. Doar finalul aduce o perspectivă ulterioară, convenţional optimistă, asupra acestui oraş de care memorialistul fusese obligat să se despartă după înstrăinarea Ardealului de Nord.

Viziunea tradiţională asupra fenomenului cultural (în sensul unei reticenţe faţă de modernism, faţă de inovaţie), menţinerea tonalităţii decente, fără mari incursiuni dincolo de pragul întâmplărilor şi de cel al împrejurărilor istorice, sunt constante ale memorialisticii lui Stanca, prezente şi în volumul Aşa a fost să fie… (1994). Scrierea interesează tot prin arta portretului, prin valoarea documen­tară şi prin atitudinea stoică în faţa încercărilor vieţii.

Înregis­trând evenimentele trăite după cel de-al doilea război mondial, însemnările vin în continuarea celor din Fragmentarium clujean, ca şi a celor din Fragmentarium berlinez (1942-1945), carte apărută mai târziu, în 2000. Dar Bucureştii nu sunt văzuţi ca un spaţiu propice formării spirituale, ci frângerii multor elanuri. Sunt consemnaţi anii care au adus cu ei închisoarea, munca la Canal, cenzura. În acest climat de teroare, umilinţă şi enorme lipsuri, iubirea şi lumea cărţilor sunt singurele modalităţi de supravieţuire.

Dacă anterior evocarea trecutului era un pretext pentru retrăirea unor sentimente de jubilaţie, în Aşa a fost să fie… rememorarea evenimentelor care au pecetluit destinul familiei Stanca atinge registrul tragicului. Dincolo de o anume viziune fatalistă, ceea ce se reţine este imaginea unei vieţi guvernate de echilibru sufletesc şi de un admirabil stoicism.

Opera literară
Giuseppe Verdi, Bucureşti, 1959;
Ciprian Porumbescu, Cluj Napoca, 1975;
Fragmentarium clujean, Cluj Napoca, 1987;
Aşa a fost să fie…, Cluj Napoca, 1994;
Printr-un tunel (corespondenţă I.D. Sârbu – Horia Stanca), ediţie îngrijită şi postfaţă de Dumitru Velea, Petroşani, 1997;
Fragmentarium berlinez (1942-1945), Bucureşti, 2000.

Traduceri
Albert Emil Brachvogel, Tragedia unui geniu (Friedemann Bach), Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Nestor Gheorghiu);
Hermann Kesten, Maurul din Castilia, prefaţă de Tudor Olteanu, Bucureşti, 1974;
Wolf von Aichelburg, Poeme – Gedichte, ediţie bilingvă, prefaţă de Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1975 (în colaborare cu Ştefan Aug. Doinaş);
Inge Borde Klein, Teatrul de păpuşi, Bucureşti, 1980;
Klaus Kessler, Cronică târzie, Bucureşti, 1984;
Otto Flake, Castelul Ortenau, Bucureşti, 1986;
Friedrich Nietzsche, Despre genealogia moralei, postfaţă de Ion Ianoşi, Cluj Napoca, 1993 (în colaborare cu Janina Ianoşi);
Goethe despre „Faust”, în Goethe, Faust, traducere şi introducere de Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1996.

Moare la 13 iunie 2002, Bucureşti

Sursa:
wikipedia
crispedia

Redactor: Maria Dumitrache

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: