«Astă toamnă-Amorul-Zeu,
Cercetând imperiul său,
Trecu a Moldovei ţară,
Unde oamenii mult ară,
Dar nu seceră d-agiuns.
Acel sprinten călători,
Ce ne arde-adeseori,
De brumă-atunci pătruns,
Căta casă priincioasă
În vro inimă duioasă,
Însí, aleu, el nicăire
N-a găsit adăpostire.
Căci, precum pe la Vaslui,
Ca-ntăi, astăzi miere nu-i,
Şi credinţa-n astă ţară
S-a făcut o marfă rară.
Ca albina şi Amorul
Umblă und-o trage dorul.
Văzând grasă-acea ţărână,
Arcul, cucura depune.
Tauri doi la giug supune,
Strămurariul ia în mână,
Pare-n port şi la cuvânt.
Lucrători chiar de pământ.
Că-n această nouă mască,
Cântând doina românească,
A lui tauri asudau
Şi tot brazde răsturnau.
Abie câmpul a arat,
Ce n-a fost sterp din natură,
Din cucură a luat
De seminţă o măsură,
Într-ales, fără neghină,
Din a căreia tulpină
Răsar inimi credincioase,
Simţitoare şi duioase.
După ce a semănat,
La Zeu rugi a înalţat:
“Să reverse-a lui favor
Pre tomnaticul ogor,
Ca productul delicat,
De ger, secet-apărat,
Să se facă bun, frumos,
Şi miez s-aibă sănătos.î
Dacă deci din cel ogor
Ce a semănat Amor
Viitoarea primăvară
Inimi nu vor să răsară
Credincioase
Şi duioase,
Virtuios, nobil Amor,
Care e nemuritor,
N-având unde locui,
Din Moldova va fugi!»
(Amorul arător)

Gheorghe Asachi s-a născut la 1 martie 1788, Herţa, judeţul Dorohoi, Principatul Moldovei, azi Ucraina. Asachi este primul dintre cei patru copii ai preotului Lazăr (Leon) Asachi şi ai Elenei Asachi (născută Ardeleanu), familia lui având, se pare, o ascendenţă transil­văneană. Tatăl a desfăşurat o bogată carieră ecleziastică, împletită cu misiuni culturale şi politice, la Herţa, apoi în ţinutul Hotinului şi la Lvov şi, după 1803, la Iaşi, unde în 1820 ajunge arhimandrit, în urma serviciilor aduse mitropolitului Veniamin Costache. Cleric iluminist, Lazăr Asachi îmbogăţeşte literatura română cu primele transpuneri din preromanticii Young şi Bernardin de Saint-Pierre.

Asachi a urmat, la Lvov, colegiul clasic (1796-1803) şi, scurt timp (1803-1804), Facultatea de Filosofie, Litere şi Ştiinţe, cu o specializare în ingineria civilă şi arhitectură, aplicaţii atestate de planurile făcute unor construc­ţii din Lvov şi Iaşi. Pentru continuarea studiilor, pleacă în 1805 la Viena, capitala despotismului luminat, ocupată atunci de Napoleon. Beneficiază, între 1805 şi 1808, de prelegerile de matematică şi astronomie ale lui judeţul T. Burg, dar şi de o pregătire polivalentă, în spiritul enciclopedismului vremii, în artă, lite­ratură şi limbi străine. Orientarea umanistă îi resuscită tradiţia latinistă şi nostalgia obârşiilor romane, făcându-l să aleagă Italia drept patria desăvârşirii sale spirituale. Străbate oraşele lombarde, aflate sub stăpânire habsburgică, călătoreşte până la Neapole şi la ruinele Pompeiului şi face o temerară descindere, evocată memorabil, în craterul Vezuviului.

«Cercând Vinerea odată pe Amorul fugător,
Zicea: “Dacă oarecine întâlni-va pe Amor,
Vagabond acel e fiu-mi, care umblă-n rătăcire,
Al meu este mic fugarul; cine-mi dă de dânsul ştire,
Va lua o sărutare de la Afrodita-n dar,
Iar acel ce mi-l aduce, să aştepte ş-un alt har.
Spre-a cunoaşte pe rebelul, următoare semne fie
Ce descopăr a lui formă între alţi copii o mie:
A lui faţă nu-i pre albă, ce cam roşă; ochii săi
Sunt sumeţi, străbat departe, varsă rază cu scântei.
Mintea-i este şugubeaţă, vorba-i plină de plăcere,
Alte-n gând şi alte zice, rostu-i curge chiar ca miere.
Dar îndată ce să mânie şi să-nvită-a lui venin,
De o barbară urgie ş-artifiţii este plin.
Niciodată adevărul a lui gură nu răsună,
De-i şi prunc, înşală foarte, câte spune e minciună,
Şi în miezul jucăriei se arată încruzit.
E bălan la păr, la aer e măreţ şi înmândrit,
Mici sunt degetele sale şi mânuţa-i delicată,
Însă-n departare-aruncă şi împunge-a lui săgeată.
O aruncă-n departare, uneori peste Aheron,
Unde-n sânul se înfige a-ncruzitului Pluton.
Nici un strai Amorul poartă, dar secretă şi ascunsă
A lui inimă trufaşă la toţi ochi e nepătrunsă.
Nesfiit de juni şi fete, ca porumb înaripat,
De la unul cătră altul zboară-Amorul nencetat.
Veneticu-acela oaspe foişorul cu văpaie
Îi aprinde şi-l aşază în străine mănuntaie.
Un mic arc în mână duce şi din micu-acela arc
Nevăzute la vedere mii săgeţi tot se descarc.
De pe umăr i s-anină, pe cordele aurite,
Cucura ce este plină de săgeţi foart-ascuţite
De respect lipsit Amorul, de mustrări netemător,
Chiar pe mine, a lui mamă, mă încruntă multe ori.
C-un cuvânt, el e sălbatic, purure-i plin de trufie,
Mai ales spr-altor osândă poartă-n mână o făclie,
Care-aprinde, arde toate, în bordei şi în palat;
De puteţi pe el aprinde, rog aduceţi-l legat.
Nu cumva în a lui spaimă ca să-i daţi vreo mângâiere,
De-ţi vedea cu mii suspinuri vărsând lacrimi de durere;
Feriţi cursa lui când râde, trageţi-l făr-a-l scapa,
Apăraţi-vă de dânsul, de-a voi a săruta;
Sărutare-i este farmec, plâns-altor e bucurie,
Venin este a lui gură, ce nu are doctorie.
De va zice: “Iacă arma, vi o dau cu jurământ!
N-o atingeţi, aveţi teamă de-ndulcitul său cuvânt.
Vă feriţi ca d-un balaur despr-a lui ademenire,
Foc ascuns a sale daruri ş-aduc inimei pieire!»
(Amorul fugar)

La Roma aprofun­dează, între 1808 şi 1812, studiul Antichităţii şi al culturii neoclasice, cunoaşte arheologia, arhitectura şi istoria artelor, deprinde artele plastice în atelierele pictorului Michele Keck şi ale sculptorului Antonio Canova, cercetează arhive şi biblioteci (face excerpte la Vatican), se instruieşte în arta poetică, cu abatele Tarengi. Pătrunde în saloanele vremii, venind în con­tact cu diferite celebrităţi: Wilhelm von Humboldt, sculptorii A. Thorvaldsen, Chr. D. Rauch, poetul V. Monti (la Milano) etc. Climatul politic italian, în care se pregătea Risorgimento-ul, îi întăreşte propria conştiinţă naţională.

La Roma, trăieşte o dragoste spiritualizată, în manieră petrarchizantă, prelungită în opera sa poetică, pentru Bianca Milesi, o milaneză cultivată, cu vederi liberale şi ataşamente carbonare, ce împărtăşea senti­mentele „misogalliste” ale lui Vittorio Alfieri. Muza va fi numită, în spirit arcadizant, Leuca (Leufca, Lefca) şi Cinzia, în timp ce poetul lua pseudonimele Alvir, Alviro Corintio-Dacico, Alvir Dachienu (Alviru Dacianu). Prin poeziile de dragoste compuse în italiană şi sonetul ocazional, pe o temă la modă (zborul cu aerostatul), publicat în „Giornale del Campidoglio” (1811), obţine titlul, des invocat, de „mădular Academiei de Roma”.

«Cât ţi-s dator, o, stea mult graţioasă,
Că-n primăvara a vieţii mele
Tu m-ai ferit de strâmbe căi şi rele
Şi m-ai condus pe calea virtuoasă!
Tu-n sân mi-aprinzi făclia luminoasă,
M-ai adăpat l-acre fântânele,
Şi când viaţa-mi îndulcesc prin ele,
Despreţuiesc chiar soarta fioroasă.
Ca să doresc a vieţei nemurire
Mă-ndeamnă raza-ţi care-n ceri se vede,
Cum statornică urmează-a ei rotire.
De la ţărmul fatal vasul purcede,
Ş-amu, plutind prin marea de pieire,
A ta rază la port mă va încrede.»
(Cătră planeta mea)

La sosirea în ţară, în 1812, visul Daciei rediviva, legat de campania napoleoniană în Răsărit, împărtăşit de Asachi, se va risipi în contact cu realitatea fanariotă. Cultul datoriei şi un dinamism pragmatic îl desemnează drept omul providenţial într-o perioadă de tranziţie spre modernizarea instituţiilor sociale şi culturale. Pregătirea polivalentă în ştiinţe, arte şi literatură, orizontul enciclopedic deschis spre varii domenii – filologie, istoriografie, arhivistică, iconografie, geodezie, economie, matematică etc. – îi confirmă capacitatea de a îndeplini imperativele de grabnică asimilare a noilor structuri europene, în trei decenii, până la 1840, Asachi pune bazele învăţământului naţional până la nivel superior, ale presei şi teatrului românesc, dezvoltă producţia editorială şi pe cea grafică.

Încă din 1813, este numit de domnitorul Scarlat Callimachi referendar la Departamentul Treburilor din Afară. În acelaşi an, sprijinit de Veniamin Costache, înfiinţează o clasă în limba română, pe lângă şcoala domnească grecizată, pentru pregătirea ingine­rilor hotărnici, cărora le-a predat, între 1813 şi 1818, mate­matica, geodezia şi arhitectura. Ca referendar al Epitropiei învăţăturilor Publice, a fost, în fapt, conducătorul învăţămân­tului din Moldova, în perioada 1820-1849.

«La Dionis, tiran aprig, pe ascuns a fost intrat
Meros, congiuratul giune, c-un pumnal între vestminte,
Dar surprins fără de preget viglele l-a ferecat
Şi la rege domnitorul l-a condus mai înainte.
Cu urgie ista-ntreabă: “Zi-m, pumnarul pentru cine?
“De tirani să scape patria, menit era pentru tine!
“Dacă aşa, sumeţe giune, tu pe cruce vei pieri!
“Nu cer ca să-mi ierţi viaţa; din doi unu-avea să moară;
Ce, de vrei a mele patimi mai mult încă-a prelungi,
Lasă-mă, te rog, trei zile, să mărit p-orfana soră!
Spre credinţă dau p-amicul, pănă-atuncea pre el închide;
La termin de nu veni-voi, pre el vei putea ucide!
Atunci regele-n vendetă, surâzând, cu aer lin,
După scurtă meditare au răspuns: “Ei bine, fie,
Cele care-mi cei trei zile libere îţi las deplin,
Dar trecând semnalul termin, de pe-acuma să se ştie
Că-n cea zi, fără cruţare, cu amicul d-închisoare
Împărţi-s-a a voastră soartă, tu-i fi liber, iar el moare!
La amicul Meros vine: “Tiranul a triumfat!
Noua victimă, pre mine, cu moarte pe cruce ceartă,
Pentru că spre-a patriii paos a-l ucide am cercat.
Însă în a lui trufie încă zile trei îmi iartă,
Păn pe sora mărita-voi; rog te pune chizeş mie;
Giur că vin să-mi trag osânda, să te scap de-a lui urgie!
Tăcând îl îmbrăţoşază amicul cel credincios,
Tiranului se supune şi-ntră-n a lui închisoare;
Cela alt atunci purcede şi în timpul preţios
Repede asigurează soarta giunei surioare.
Prin plinirea îndatorirei a lui cuget se împacă,
Iute îndărăt se-ntoarnă, ca terminul să nu treacă.
Deodată varsă ploaie cerul încarcat de nor,
De pe munţi, din râpi, din lacuri se reped mii de povoaie,
Râurele se fac râuri, valea s-umple d-unda lor,
Şi la punte când agiunge călătorul în nevoie,
Volbura înfuriată temelia ei o sapă,
Surpă bolta cea hâită, ce tunândă cade-n apă.
Cufundat în rea durere pe mal cură-n gios, în sus,
Însí verunde ochi-ntoarnă, a lui voce oriunde sună,
Agiutor chemat n-aduce de pe malul cel opus,
Că la vad nu-i nici o luntre ca să-l treacă împreună,
Nici munteanul nu conduce de la codru a sa plută,
Că salbatică cea apă e în mare prefăcută.
În genunchi mizerul cade, lângă valul întartat,
Plânge, roagă şi suspină, mânele la ceri întinde:
“Te rog, Zeule,-nfrânează cursul râului turbat!
Orele sunt fugătoare şi trecut-au de merinde,
Soarele va să apună; de n-agiung pănă în sară,
Pentru mine fără culpă bun amicul va să piară!
Înfiorarea a naturei elementele-a sporit.
Fără paos, tot mai tare, val pe val mână nainte,
Dar mai iute se strecoară clipele necontenit.
Atunci el s-îmbarbatează, pe amic având aminte,
Se aruncă-n sânul apei şi luptând peste măsură
Cu braţ foarte o dispică şi un zeu de el se-ndură.
Agiungând la mal se-nchină geniului scutitor,
A lui pas înaripează, când de oameni răi o ceată,
Trecând pe la o pădure, iese din ascunsul lor,
Îl încungiură, l-atacă şi cu furie-nveninată
În potica cea îngustă calea-i cearcă a închide,
Ca să-l prindă cu odoare, spre a-l prăda şi a-l ucide.
“De la mine ce se cere, a strigat de fior cuprins,
N-am nimica-n astă lume decât viaţa ticăloasă,
Şi-asta încă pănă-n sară a da regelul m-am prinsî.
Smulge arma de la hoţul, şi cu voce furioasă
“De amic nu te îndura!î strigí, apoi cu cea măciugă
La pământ pe trei i culcă, ceialalţi se dau la fugă.
Soarele ieşind din nouri săgetează al său foc,
De căldură, d-osteneală, a păşi el nu mai poate,
Că genunchii i se-ndoaie, încât cade chiar pe loc.
“Tu, ce dintre hoţi, din ape îndurat-ai a mă scoate,
Ori voi-vei ca aice să fiu prada de vro fiară,
Să las pe dulce amicul pentru mine ca să piară?
Deodată-n propiere un plăcut lin murmuriu
În tăcerea cea adâncă la urechea sa pătrunde;
Stă, ascultă ş-apoi vede dintre stânci un izvor viu,
Ce varsa în vas de piatră argintoase a lui unde.
Acolo, cu însatare, soarbe, s-udă, se-nviază,
A lui membre ostenite cu putere răcorează.
Acum soarele-ntre arbori lunecând al său lucor,
Preste iarba înverzită tindea umbre colosale,
Ce prin forme îngăimate zugrăveau icoana lor;
Călători doi din cetate revineau pe acea cale,
Lângă ii cu repegiune păşind, auzi: “Se duce,
Pre amic în loc de Meros îl întind acum pe cruce.
În a inimei adâncul răsunat-au vorba lor,
Conştiinţa, grija îl mână şi-a lui pas înaripează.
Turnurile Siracuzei soarele apuitor,
Răsfrângându-se prin nouri, aurea cu a lui raze,
Când Filostrat, a lui casnic, pre al său domn neferice
Îl întâmpină cu spaimă şi cuvinte aceste-i zice:
“Îndărăpt te-ntoarnă iute, pre amic nu-i mântui,
Deci macar al tău pericol prin o fugă-ndată curmă;
Chiar acum pe neferice îl încep a-l schingiui,
C-aşteptatu-te-au statornic pănă-n ora de pe urmă;
A lui credinţă-ntemeiată în virtute şi-n onoare
Tiranul prin vorbe amare n-a putut să i-o oboare.
“De-i târziu, de n-oi putea-voi ca să scap p-amicul meu,
Cu el mor, însă credinţa nu va rămâne înfrântă.
Şi tiranul cel sălbatic n-aibe în cugetul seu
Că amicului amicul a calcat credinţa sântă;
Preste ambi să împlinească a lui crudă fărdelege,
Dar cunoască că viază amiciţiii sânta lege!
Iacă soarele spune, când la poartă a sosit;
Vede crucea a osândei în o piaţă împlântată.
Curioasa d-oameni gloată împregiur a tăbărât,
Pe amic îl trag acuma cu o funie încruntată.
Gloata o străbate, strigă: “Iată-mă-s, eu viu de faţă,
Eu-s acela pentru care el chizeş s-a pus cu viaţa!
Tot poporul se cuprinde de mirare şi de fior,
Ambi amici se-mbrăţoşează, plâng de chin, de bucurie;
Nici-un ochi e fără lacrimi l-acest act pătrunzător
Şi la tiran se rapoartă astă rară duioşie.
Pre el prinde o simţire, pănă-atunci de tot streină,
Pe amicii ambi-i cheamă înaintea lui să vină.
Îndelung pre ii admiră, zice: “Vi s-a nimerit;
A mea inimă se-nvinge; eu chiar văd din astă faptă
Că credinţa nu-i un fantom, ce înalt simţ înzeit,
Care de la oameni cere recunoaşterea cea dreaptă.
Luaţi, rogu-vă, de-acuma, să simt zile mai senine.
În a voastră legătură de al treilea pe mine!»
(Credinţa)

În 1820, alături de Veniamin Costache, refăcea Seminarul de la Socola, aducând, din Ardeal, profesori de specialitate: I. Costea, I. Manu, V. Fabian-Bob şi Vasilie Popp. Asachi este cel care organizează prima reprezentaţie teatrală în limba română, la 27 decembrie 1816, în casa hatmanului Constantin Ghica din Iaşi, cu pasto­rala Mirtil şi Hloe, prelucrare de Florian după S. Gessner. În timpul Eteriei, se refugiază în Bucovina şi Basarabia, întorcându-se la Iaşi în 1822, când saluta „restatornicirea” domniilor pământene. Apreciat de Ioan Sandu Sturdza, este numit agent diplomatic la Viena (1822-1827).

A fost căsătorit cu Elena Tayber, persoană instruită, cu pregătire muzicală. Dintre copiii lor, a ajuns la notorietate traducătoarea Ermiona Asachi (Quinet). Pentru activitatea sa culturală şi diplomatică a fost ridicat în rang, de la comis la vel agă, în 1827. Un moment de izbândă al lui Asachi, sprijinit, în lupta contra tendinţelor elenizante din învăţământ, de Gh. Săulescu şi Vasile Fabian, este deschiderea, la 28 martie 1828, a şcolii Normale şi a Gimnaziului Vasilian, căruia i se adaugă, în 1832, un colegiu cu secţii pentru bursieri. A contribuit la redactarea Regulamen­tului Organic, fiind secretarul delegaţiei moldovene ce a susţinut proiectul, la Bucureşti şi la Petersburg (1830). Sub conducerea lui, se deschid şcoli „ţinutale”, şcoli săteşti şi pentru minorităţi (armeni, evrei).

În 1834, ia fiinţă primul institut de educaţie a fetelor din Moldova şi, în 1841, şcoala de arte şi meşteşuguri din Iaşi, completându-se, astfel, sistemul de instrucţie conceput de el întru „propăşirea” prin ştiinţă şi cultură. Eforturile referendarului se văd încununate la 16 iunie 1835 prin inaugurarea Academiei Mihăilene, instituţie de învăţământ superior după model european, ce funcţiona cu trei facultăţi (filosofie, drept, teologie) şi două cursuri „extra­ordinare”. Prin clasele de pictură şi arhitectură, introduse la Academie, se anticipă crearea învăţământului artistic. La 15 noiembrie 1836, se înfiinţează Conservatorul filarmonic-dramatic prin strădania lui Ştefan Catargiu, a spătarului Vasile Alecsandri, tatăl poetului, şi a lui Asachi, ce va fi şi profesor de declamaţie.

Conservatoriştii dau spectacole cu piese de Aug. von Kotzebue, prelucrate de Asachi, sau din dramaturgia originală a acestuia. Tot ei susţin la Iaşi prima reprezentaţie lirică, în limba română, cu opera Norma de V. Bellini, la 20 februarie 1838. Asachi a fondat la Iaşi, în 1832, „Institutul Albinei” pentru imprimarea de cărţi şi litografii. În acelaşi scop, va deschide o fabrică de hârtie la Piatra Neamţ (Petrodava), în 1841. Tot în 1832, pune bazele Arhivelor Statului din Iaşi, instituţie nouă, preţioasă pentru istoria naţională, la direcţia căreia s-a aflat până în 1849 şi, scurt timp, în 1857 şi 1858. Presa, ca factor de culturalizare în spiritul unui program de sorginte iluministă, este îndatorată mult lui Asachi, întemeietorul publicaţiilor periodice din Iaşi.

La 1 iunie 1829, editează „Albina româ­nească”, prima gazetă politică şi literară din Moldova, ce sugera din titlu o deschidere spre ambele principate. Cu o apariţie întinsă pe două decenii, deşi cu întreruperi şi scăderi de formă şi, de la un timp, concurată de periodicele lui M. Kogălniceanu, gazeta a fost susţinută şi de suplimentele ei: „Foaia oficială” (1832), „Alăuta românească” (1837-1838) – de interes literar, „Foaia sătească a Principatului Moldovii” (1839-1840, 1846-1851) şi „Arhiva Albinei pentru arheologie română şi industrie”.

Trăsăturile „Albinei româneşti” vor fi conservate, cu riscul unor defazări şi anacronisme în plan publicistic, de „Gazeta de Moldavia” (1850-1858) şi „Patria” (1858-1859). Asachi a mai condus magazinele ştiinţifico-literare „Spicuitorul moldo-român” (1841), în ediţie bilingvă pentru francofoni, şi „Icoana lumei” (1840-1841,1845-1846), titlu reluat şi de săptămânalul scos în 1865 şi 1866. A editat „Calendar pentru români” şi suplimentul literar „Almanah de învăţătură şi petrecere” (1847-1869), rămas important prin publicarea unei mari părţi din opera proprie.

Bogata colaborare la periodicele pe care le-a scos relevă preocupările multiple ale lui Asachi pentru arhivistică, arheologie şi istoriografie (în care face operă de popularizare, uneori de pionierat, fără o documentaţie riguroasă de specialitate), pentru literatură şi toate genurile ei. Numeroase articole, multe nesemnate, conţin cronici literare şi artistice (despre spectacole muzicale şi teatrale din capitala Moldovei) – printre primele, în epocă, cu valoare de document, intervenţii filologice în chestiuni controversate de limbă şi materiale pe teme politice.

Asachi nu părăseşte, decât rar, tonul moderat, atitudinea conservatoare, vag conciliantă, a unui oficial dispus doar la reforme, în spiritul mai vechii generaţii iluministe. Omul, prin exce­lenţă, al Regulamentului Organic şi devotatul domnitorului Mihail Sturdza, el face faţă mai multor schimbări de regim, de la fanarioţi la dinastia regală. Ca structură şi formaţie intelec­tuală, apare depăşit la momentul 1848, deşi, prin vastul său program de reforme cultural-patriotice, pregătise atmosfera favorabila mişcării revoluţionare şi formării generaţiei paşop­tiste. Aceasta, deşi îndatorată înfăptuirilor lui, nu ezită să-l critice. Asachi însuşi, într-un moment de luciditate premonitorie, recunoştea ruptura de timpul său şi izolarea ce va urma (Meditaţia unui îmbătrânit poet, 1839).

«Socrat casa când zidea,
Din vecinii fiecare
Câte-o critica zicea:
Unul ca proportie n-are,
Altul c-a ei împartala
E facuta cu sminteala.
Pentru-un om de a lui clas,
N-avei unde a face-un pas;
Si s-unira toti sa zica
Cum ca casa era mica.
Socrat spusa a sa dorinta:
“De-ar da zâna de Atina,
De amicii cu credinta
Casa mea sa fie plina!î
Zicea Socrates cu minte si în asta întâmplare,
Penru cii ce amici se cheama, casa lui era pre mare.
Ca tot omul si aice
Dupa moda veche zice
Ca-ti este amic prea bun,
Cine-l crede e nebun!
Nu-i nemica mai usor
Decât de prietini nume,
Însa foarte rareori
Unul poti afla în lume! »
( Cuvântul lui Socrat)

«De multe oare
Vezi în pieire,
Far-o scânteie
De mântuire,
D-arme dusmane
încinse tarii.
Oastea ce murii
Încungiurasa
Surpa aceea
Si asta plasa,
Fara-ndurare
Ucide mii!
Înuntru-n cetate
Atunci suspina
Lânga altare
Femeile-nchina
Fruntea pe piatra,
Cuget la ceri!
Sunet d-oftare
De dureri grele
Domnul aude
Din tron de stele,
Curagi le-nsufla
Nou adevar!
Dupa serbare
Duca cel june
Prest-a sa arma
Iar dreapta pune,
Scapara spada,
Semnal d-omor!
“Juni, iaca Domnul
Este cu noi!
“Cu noi e Domnul!
Striga eroii.
Prin poarta iesa
Fulger din nor.
Umplut de spaima,
Nemicul parca
Sa se mai lupte
În van sa-ncearca,
Amu se-nfrânge,
Începe-a fugi.
Învins nu este
Cel ce-n Zeu crede!
Ca în credinta
Puterea sede;
Ea patria scapa
Când este-a pieri! »
(Încrederea în Dumnezeu)

Pensionat sub Grigore Ghica Vodă, primeşte, după 1850, doar funcţii onorifice: mem­bru în comisia de pregătire a expoziţiilor de la Londra (1851) şi Paris (1855), cenzor (1851-1856) şi director la Departamentul Cultului şi învăţăturilor Publice (iulie 1856-ianuarie 1857). Momentul Unirii Principatelor îl găseşte în tabăra separatişti­lor, contrazicând parcă scrierile în care militase pentru idealul României unite. În izolarea orgolioasă, tot mai accentuată, a bătrâneţii, se va fi resimţit de o tristeţe frustrantă la omiterea sa din proaspăt înfiinţata Societate Literară Română (1866), ulterior Academia Română. Spre sfârşitul vieţii, la 81 de ani, mai porneşte într-o călătorie, aproape simbolică, la Lvov, pentru recuperarea manuscriselor lui I. Budai-Deleanu.

O conştiinţă de ctitor animă opera scriitorului, deprins a cultiva şi inventaria prolific, şi uneori prolix, toate genurile şi speciile literare; cele poetice – oda, imnul, elegia, sonetul, meditaţia, legenda şi balada, satira şi fabula, alături de proză şi dramaturgie. O creaţie întinsă pe jumătate de veac îl face contemporan cu mai multe faze ale literaturii, de la „dimi­neaţa” anacreontică a poeziei române la lirismul clasicităţii – căruia Asachi, prin formaţie, temperament şi concepţie, i-a fost un exponent paradigmatic -, de la explozia romantică, receptată de sensibilitatea sa artistică, la primele armonii preeminesciene.

O ideologie literară explicată greoi, dar temeinic, în prefeţele volumelor tipărite, ca şi în risipa publicistică, trimite la ideea originală a lui Gianbattista Vico, teoretizată în romantism, privind întâietatea poeziei ca expresie spontană de „simţire”, ca primă formă de creaţie a spiritului uman. Con­cepţia subsumează eticismul luminilor, cultivând „virtutea” ca ideal şi finalitate, crezului clasicist ce se revendică nu doar de la latinitatea horaţiană, ci, în mod declarat, de la „modelul” poetic italian, suprem reper estetic, „imitat” tematic şi pro­zodic.

Marcând o diferenţiere faţă de gustul vremii ce frec­venta spiritul francez, Asachi introduce modele culturale italiene, atât din marea literatură: Dante, Ariosto, Tasso şi, mai ales, Petrarca, dar şi minori din Settecento (V. da Filicaia, L. Savioli, G. Parini, B. Menzini, L. Pignotti, O. Minzoni, L.S. Fontana) sau mai iluştrii Metastasio, Ugo Foscolo, Vittorio Alfieri, V. Monti.

Motive şi teme literare, simple influenţe sau îndepărtate localizări, prelucrări apropiate originalului sau traduceri propriu-zise dezvăluie surse şi filiere ale culturii scriitorului (completate de excerptele făcute de acesta şi de lista bibliotecii sale): Antichitatea greacă (Anacreon, Moschos din Siracuza şi Bion din Smirna) şi latină (Horaţiu, Catul şi Properţiu), Renaşterea italiană, clasicismul francez (Boileau şi La Fontaine), preromantici (Ossian, Gray, Gessner şi Florian), romantici (Goethe, Schiller, Byron, Lamartine şi V. Hugo), scriitori din literatura slavă, apropiată formaţiei galiţiene a lui Asachi (A. Mickiewicz, J. Krasicki şi V. Jukovski), sau corespunzători perioadei vieneze – Aug. von Kotzebue, H. Zschokke.

Rezultă o operă literară în care intertextualitatea se insinuează permanent, dar originalitatea scriitorului se impune; el captează teme, idei, şabloane literare şi le topeşte formal, le „naţionalizează”. Artizan trudnic al limbii române, pe care o mânuia cu dificultate, Asachi îşi proiecta singur instrumentarul poetic, lucrând, din 1813, la un Rimario moldavo, dicţionar de rime şi îndreptar de versificaţie. Obsesia limpezirii filologice îi însoţeşte opera, adunând într-un „vocabulari” – la finele primei ediţii de Poezii (1836) – arhaisme şi neologisme, nume proprii şi o importantă terminologie literară, cu definiţia speciilor poetice, vizând aceeaşi preocupare de a oferi reguli clasice de urmat.

«Prin rostiri de adevăruri, ascunse-n cimilitură,
Aduc ţie-ntâia oară cu plăcere-nvăţătură;
În a vieţei strâmba cale pe român să îndreptez,
Prin lupi, corbi, furnici şi broaşte a vorbi mă disfătez.
Adevărul salt nu place, de-i şi bun, e plin d-asprime,
Dar când vitele l-or spune, n-a să supere pe nime.
De aceea a lor zise, cu gând binevoitor,
Să asculţi, să ierţi cutezul, preţuind ţintirea lor.»
(Zâna fabulei )

Asachi debutează în literatura dramatică originală în 1834, cu scenete ocazionale, festiviste: Serbarea păstorilor moldoveni şi Dragoş, întâiul domn suveran al Moldavii. Valorifică filonul teatrului istoric într-o serie de piese, scrise cu o imaginaţie dramatică precară, dar cu mesaj patriotic: Petru Rareş, Voichiţa de România (1863) – un simbol „unionist” ce răzbate din vălmăşagul Evului Mediu, Elena Dragoş de Moldavia (1863) – o dramă a luptelor de succesiune la Curtea lui Ivan al III-lea, şi Petru I, ţarul Rusiei la Iaşi (1868) – un episod schematic, după D. Cantemir. Petru Rareş este subiectul a două drame istorice, una jucată în 1837, cealaltă tipărită în 1853 şi în 1863. Piesa reprezentată are o valoare documentară, ca prima dramă istorică românească, dar şi mai multă relevanţă dramatică. Ea este construită pe conflictul clasic dintre sentiment şi datorie, între dorinţa de răzbunare a bătrânului Căliman împotriva lui Petru Rareş şi ajutorul dat de oştean în luptă. O reuşită tipologică este Malaspina, intrigantul de speţă romantică.

“Copăceii încă tineri, ce de tot s-a părăsit
La voinţă şi-ntâmplare în salbatica pădure,
Mai ‘nainte de a creşte, vor să piară nesmintit
De a fiarelor calcare sau de barbară secure,
Zăcând pedecă în codru dărâmate pe pământ.
Dacă însă îngrijerea, cu o mână îndurată,
Îndrepta-v-ar a lor viţă, atunci când nuiele sânt,
Din vlăstarea tinerică, o tulpină informată
Să făcea stejar puternic, ce, sporind din an în an,
Agiungea a fi coloană prin biserici au prin case,
Adăpost în timp de iarnă călătorului sărman.
Al său trunchi durat în punte, au în plutitoare vase,
Ar da râurilor lege ş-a lor curs ar înfrâna,
Ar căra odorul Indiei, răzbătând prin grea fortună,
Sau, format vas de rebele, cu străinii s-ar lupta,
Fulgerând pe luciul mărei ca un nour ce detună.
Se asamănă şi fii cu copacii de pe plai,
Fii ce cresc în rătăcire şi răpun în răutate,
Şi-n loc moartea să le plângem, suspinăm de a lor trai,
Ce-i spre dauna şi ruşinea familiei întristate!
Dacă timpuriu moralul mintea lor ar fi-nzestrat,
Atuncea din sânul meser ar ieşi genii măreţe.
Cela ce pe drumul public pe călători a prădat,
De avea îndemn, mijloace ca virtutea să înveţe,
Cu primejdia vieţei, patriei sale era scut,
Sau pe amvona rostirei, prin ritorice cuvinte
Învingând pe nedreptate, Demosten s-ar fi făcut,
Şi a văduvei sărmane ar fi razăm şi părinte.
Din abaterea femeiei câte rele-n lume vin.
Când ea cumpără şi vinde ale sale frumuseţe,
Mestecând înşălăciunea ş-a plăcerilor venin!
O asemenea femeie, de putea virtuţi să-nveţe,
Putea fi matroana Romei sau vestală la altar.
A lui Colatinus soaţă sau de Grahi a născătoare,
Şi prin fapte de virtute, scutind traiul de amar,
Fericirea-n sânul casei nu s-ar face trecătoare.
Dar sămânţa, cât de bună, căzând pre petros pământ,
Rourată de mii lacrimi, între suspinări crescută,
Va da numai poame-amare, umbră şi uitat mormânt,
Când o mână priitoare a ei creştere n-agiută.
Vreun bine-a face-n patrie este omul mult datori,
Aşa faptă pe el nalţă cătră vrednica sa treaptă,
Şi s-asamănă acela unui înger scutitori,
Care duce tinerimea pe-a vieţii cale dreaptă.
Vouă, dar, măreţe inimi, ce, spre a giunimei spori,
Aşăzat-aţi şcoale-n ţară, mulţămire se cuvine;
Dacă omului în lume firea dă un născători,
De la Voi adevărata tinerimei viaţa vine!”
(Educaţie)

Asachi se impune, în funcţie de datele structurii sale intime, printr-o individualitate artistică distinctă.

«Părăsând aceste clime,
Port amorului obeze,
Îns-a soartei agerime
Pretutindeni a s-urmeze.
Adio, rediule tăcute,
Ce cu a tale umbre mute
Ai ascuns în tăinuire
A me dulce fericire!
Iho malului răspunde
L-acel chin ce mă pătrunde,
Şi din groapa întunecată
În duioasa inimioară
Să răsune încă o dată
Numele de cântă Floră.
Drăgălaşe floricele,
Ce ţăsute în cununele
Frunte încingeţi la me zână,
Dâmburi, văi şi tu, fântână,
Ce ne-aţi zărit împreună,
Adio, ah, pe totdeaună!»
(Adio )

Opera literară
Culegere de poezii, Iaşi, 1836 (ediţia II, adăugită, 1854; ediţia III, 1863);
Fabule alese, Iaşi, 1836;
Petru Rareş, dramă istorică în patru părţi, Iaşi, 1853;
Nouvelles historiques de la Moldo-Roumanie, Iassy, 1859; ediţia II, 1863; ediţia III, Nuvele istorice a României, Iaşi, 1867;
Nuvele istorice, studiu, indice de cuvinte şi forme de Petre V. Haneş, Bucureşti, 1915;
Elena Dragoş, dramă istorică originală, Iaşi, 1863;
Turnul Butului, dramă originală, Iaşi, 1863;
Scrieri literare, I-II, ediţie îngrijită, prefaţă, note şi glosar de N.A. Ursu, Bucureşti, 1957;
Opere, I-II, ediţie critică şi prefaţă de N.A. Ursu, Bucureşti, 1973-1981;
Leucaida lui Alviro Corintio-Dacico (Gheorghe Asachi). Studii şi documente, traducere, ediţie, prefaţă şi studiu de George Sorescu, Bucureşti, 1974 (ediţia II, revăzută şi completată, 1991);
Opere, I-II, ediţie şi prefaţă de Efim Levit, Chişinău, 1991.

Moare la 12 noiembrie 1869, Iaşi

Surse:
poezie.ro
versuri-si-creatii.ro
crispedia.ro
istoria.md

Autor: Maria Dumitrache