«Nici nu mă spăl de multele iubiri

Nici nu mă spăl de multele iubiri
Mi-e greu să fac din dragoste o vină
Sau prost îndemn al bietei mele firi,
Când văd cum arde roua-n trandafiri
Şi cred cu teamă-n Cel ce va să vină.

Nici nu mă spăl de multele iubiri
Cuprinse-n viaţa mea mult prea puţină,
Când pot clădi cu jertfa lor grădina
De stânjenei, de crini, de calomfiri.

Cei sterpi si răi n-au starea să-nţeleagă,
Eu, păcătos fiind de la-nceput,
Mi-am dăruit priveliştea întreagă

Şi cel mai sincer, poate, m-am temut
Că dacă-n carne clipa rod nu leagă,
Nici veşnicia-n suflet n-a-ncăput.»

George Ţărnea s-a născut la 10 noiembrie 1945, Şirineasa, judeţul Vâlcea. Este fiul Mariei şi al lui Grigore Ţărnea. Urmează liceul la Râmnicu Vâlcea, Moineşti şi la Băbeni, judeţul Vâlcea. În 1964 se înscrie la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, pe care nu o va termina. Redactor la periodicul „Orizont” din Râmnicu Vâlcea, se va angaja apoi la Televiziunea Română. Îşi face debutul la cotidianul „Secera şi ciocanul” din Piteşti, în 1961. Colaborează cu versuri, reportaje, interviuri, articole pe teme sociale la „Scânteia tineretului”, „Luceafărul”, „Flacăra”, „Viaţa românească”, „Ramuri”, „Magazin istoric”, „Contemporanul”, „România pitorească”, „Informaţia zilei”, „Curierul de Vâlcea”, „Viaţa Vâlcii” etc. I s-au decernat, în 1980, Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Craiova.

De la prima plachetă, Testamentele înţeleptului (Descriptio Valachiae), apărută în 1974, Ţărnea cultivă simplitatea expresiei şi tonalitatea baladescă. Registrul e variat, cuprinzând, cu egală aplicare, peisajul rustic şi plictisul provincial, legendele haiduciei şi pantomima de bâlci, cântecul bahic şi atmosfera melancolică a hanurilor aşezate la răspântii sau poezia patriotică, adesea declamatoare. Din manierismul celor dintâi volume poetul încearcă să se desprindă în Scrisori de fiecare zi (1980), în timp ce versurile care formează ciclul Elegii provinciale din Baladă pentru vinul tânăr (1980) marchează – după cum s-a relevat – „accesul la gravitate” şi configurează profilul unui „menestrel elegiac al stărilor sublime” (Laurenţiu Ulici). Lirismul devine mai reflexiv, mai sugestiv, sunt exploatate atent metafora şi simbolul polisemantic, iar versul, deşi descătuşat de rimă şi de ritmul clasic, îşi accentuează muzicalitatea. Prin Cartea Clara (1986) se revine la tonul baladesc al începuturilor, dar cu o expresie mai cizelată şi cu vibraţii interioare intense, fiecare baladă fiind construită pe o idee pe cât de imprevizibilă, pe atât de adecvată sensibilităţii poetice a autorului: graţia, călătoria de plăcere, întrebările eterne, frumuseţea miresei, iubirile trecute etc.

«Deloc zgârcit la dăruit cuvinte

Mă văd legat la ochi şi pus în fiare,
Cu unul care-a tâlhărit din plin
Prin gropile cu blusturi şi pelin,
Pândind iubiri subţiri la drumul mare.

Dar nici aşa nu-mi vine să mă-nclin,
Uitându-mi pofta de furat fecioare
Să-mi duc blestemul vieţii pe picioare,
Chiar dacă paşii mi se-neacâ-n slin.

Deloc zgârcit la dăruit cuvinte
Şi fericiri de-o zi şi mângâieri,
N-am izbutit nicicum să fiu cuminte,

Tras înapoi mereu de câte-un ieri
Dezmoştenit brutal de cele sfinte
Şi-ncununat cu fuga-n nicăieri.»

Un ciclu intitulat Cuşca prafului de puşcă include elegii închinate vârstei, uitării, amintirilor, ploii, timpului, luminii, stelelor, cărţii. În Preţul tăcerii (1986) Ţărnea vrea să se apropie de limbajul dramatic, evocând răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan. De ţinut minte. Cartea necuprinsului (1994), dedicată „copiilor de toate vârstele”, mitizează existenţa reală, secvenţele în proză tinzând spre o curgere psalmică prelungită în meditaţii filosofice, pe câtă vreme versul foloseşte ritmurile jucăuşe sau absurdul, într-o continuă tentativă de „răstălmăcire” a cuvântului şi a imaginii, în maniera lui Nichita Stănescu, „un copil mai nepământesc şi mai necuprins decât alţii”, a cărui amintire străbate paginile. Nu lipsesc nici aici cadenţele de baladă, pe tema ubi sunt. Dar poetul e mai egal cu el însuşi abia în cărţile maturităţii. Trilogia T.N.T. Tandră… Naivă… Tristă…, compusă din Era muzicii lejere (1996), Poeme supărate rău (1996) şi Legiada… Ghid artistic şi turistic, pentru spaţiul euristic (1998), subsumează bună parte din creaţia acestor ani. Tentat de dorinţa corijării vieţii sociale şi cultural-morale a României postrevoluţionare, Ţărnea se transformă într-un vehement moralist. Când depăşeşte versificarea unor percepte morale, ştie să găsească în modalităţile satirei, ale absurdului şi ale viziunii pseudoinfantile deschideri notabile către o afirmare surprinzătoare.

«Descoperit de tot in faţa vieţii

Cu stângu-n dreptul dau de-o vreme-ncoace
Şi-mi cheltuiesc iubirea pe nimic,
Căzând la învoială – ca să zic -
Cu tocmai cei plătiţi sa mă atace.

Mai pofticios, dar mai zbârcit un pic,
Iau parte doar cu gândul la potroace,
După vreo joacă-ncinsă pe cojoace
Cu zânele din clanul inamic,

Descoperit de tot in faţa vieţii
Mă-ndemn să dau cu sâc la-ncurcături,
Cum se pricep s-o facă doar poeţii

Din tunurile lor cu crăpături,
Şi cumpăr câte-un vis, la preţul pieţii,
Şi mă răzbun frumos pe secături.»

«(Reflex 108)

Prea repede uităm ce-aveam în gând,
Sub apăsarea vorbelor de rând!
Nici nu mă strigi de tot, nici nu mă laşi…
E-atâta ezitare între paşi.
Prea repede uităm ce-aveam de spus -
Un zbor în minus, o cădere în plus…
La tine-i vară şi la mine-i frig,
Nici nu te las de tot, nici nu te strig.»

Acelaşi lucru e vizibil şi în volumul Un abecedar bizar… (de purtat în buzunar) (1997), în care, sub aparenţa jocului, tinde la încifrarea unor „tâlcuri” adânci. În genere, datorită acestor cărţi, încadrate de critică postmodernismului, autorul a fost văzut ca un poet al „crizei de ideal”, reflectând zbuciumul stării de tranziţie, ori ca un poet al aspiraţiei şi al tăgadei, în descendenţa lui Tudor Arghezi (cu care se înrudeşte şi prin cultivarea unui anumit tip de limbaj). Odată abandonate idealizarea vieţii şi transfigurarea prozaismului realităţii în sensul aspiraţiilor romantice, în pagină sunt aduse abisul sufletesc, descurajarea în faţa lipsei de ţel spiritual, golirea de sensuri înalte a dragostei, creaţiei, chiar a existenţei. Versurile, senine altădată, devin „supărate rău”, iar poetul se preschimbă dintr-un abstras trăind în turnul de fildeş într-un revoltat de stirpe romantică, ce nu mai crede în ieşirea din zodia răului.

«Declanşatorul de plăceri

Acelaşi vin – cu nobilă sorginte -
În multe feluri poate fi sorbit
Şi poţi uşor uita de cele sfinte
Dacă, privindu-l, te şi laşi orbit.

Cunoscători si neofiţi – grămadă -
I se robesc, prin patimă şi zel,
Ori cad sleiţi de muncă la plămadă,
Dar preţuirea e de-un singur fel…

Aşa încât, se cere cumpătare
Şi multă cumpănire, feţii mei,
Cu cât vorbesc eu despre vin mai tare,
Pe voi vă ducă mintea… la femei.»

«Cântec de poet desuet

Ce frumos cânta poetul,
Altădată şi vorbea
În consens cu alfabetu,
Despre cât de mult iubea.

Dar s-au dus acele vremuri
Şi-a murit acel îndemn -
Tenta mistică-n totemuri,
Limba ludică, de lemn.

Alţii sunt acum la modă
Şi se poartă glorios
O iubire mai comodă
Care n-are, curios,

Nici sumar decor artistic,
Nici plăceri, nici remuşcări -
Ca un simplu joc stilistic
Practicat, frecvent, pe scări…

Şi-n maşini, şi-n ascensoare,
Într-un ritm demenţial -
Semne slabe de ninsoare
După marşul nupţial.

Stă poetul jos, pe trepte,
Cu metaforele-n gând;
Nu-i nimic, să tot aştepte,
Pân-o adormi plângând!

Că de-ntors din mersul vieţii,
Vreo iubire, nu e chip -
De-asta şi ajung poeţii
Biete fire de nisip!»

«Balada ultimei iubiri

Strânge-mă-n braţe, iubito, strâge-mă tare,
Cum ai strânge un prunc, nu un aspru bărbat,
Pregătit de la prag pentru altă plecare
Şi-n al cărui văzduh alte clopote bat.

Eu nimic nu mai am din străvechea mea fire -
Nestatornică, rea şi pierdută-n poveşti,
Dar tânjesc, în sfărşit, după prima iubire,
Aşteptând-o să crească din cea care eşti.»

Nu e de mirare că Ţărnea cultivă acum, cu oarecare insistenţă, poezia religioasă, publicând un volum de „rugăciuni şi viziuni”, intitulat Cartea iluminării (2000), care grupează câteva texte esenţiale, de mare suavitate, trădând pe alocuri înrâurirea târzie a lui Lucian Blaga („Aproape de clipă; / Aproape de nor, / E marea risipă / Din ultimul zbor. // Şi omul nu poate / Să schimbe ce-i scris, / Cu semnele toate / Din ultimul vis…” – Cunoaşterea). Cântate în surdină de poet, divinitatea, iubirea, creaţia rămân ultime speranţe ale salvării şi îndreptării lumii. Prea linear luminoasă, convenţională la începuturi, prea întunecată spre sfârşit (cu frecvente disonanţe apoetice), lirica lui Ţărnea atinge totuşi, nu o dată, echilibrul artei adevărate.

«Egloga destinului tragic

Poporul meu contemplativ
A fost belit în mod festiv.
Să ştie chiar de la-nceput
Pe mâna cui a încăput
Şi să n-aştepte ani mai buni
De la marmita cu minuni.
Că el, oricum, din post în post,
E învăţat s-o ducă prost
Şi hărăzit sa fie trist…
M-apucă plânsul, deci exist!»

Opera literară
Testamentele înţeleptului (Descriptio Valachiae), Bucureşti, 1974;
Starea de iubire, Timişoara, 1975;
Balade, Bucureşti, 1976;
Drumul Domnului de Rouă, Bucureşti, 1977;
Înalta fidelitate, Craiova, 1977;
Baladă pentru vinul tânăr, Bucureşti, 1980;
Scrisori de fiecare zi, prefaţă de Nicolae Manolescu, cu ilustraţii de Sabin Bălaşa, Craiova, 1980;
Cântec pentru Ţara-Om, Bucureşti, 1981;
Cartea Clara, Bucureşti, 1986;
Preţul tăcerii, Bucureşti, 1986;
Anuar, Bucureşti, 1989;
De ţinut minte. Cartea necuprinsului, Bucureşti, 1994;
Cartea cu iubiri secrete, Bucureşti, 1995;
Trilogia T.N.T. Tandră… Naivă… Tristă…, vol. I: Era muzicii lejere, Bucureşti, 1996, vol. II: Poeme supărate rău, Timişoara, 1996, vol. III: Legiada… Ghid artistic şi turistic, pentru spaţiul euristic, Bucureşti, 1998;
Eu sunt povestea unei zile…, Bucureşti, 1997;
Un abecedar bizar… (de purtat în buzunar), Bucureşti, 1997;
Cartea claudiană, Râmnicu Vâlcea, 1999;
Declanşatorul de plăceri, Bucureşti, 1999;
Cartea iluminării, Deva, 2000;
Cartea cu ele, cele din elegii…, prefaţă de Eugen Negriei, Râmnicu Vâlcea, 2001;
Cartea inimii albastre, Râmnicu Vâlcea, 2001;
Călimara goală şi gândacul de bucătărie sau Cartea suavă a iubirii definitive, Bucureşti, 2001;
Ritualuri de împerechere, Râmnicu Vâlcea, 2002;
Era muzicii lejere, Râmnicu Vâlcea, 2003;
Exerciţii de iubire, Bucureşti, 2003;
Poeme supărate rău, Râmnicu Vâlcea, 2003;
Şirul zilelor, ediţie îngrijită şi prefaţă de Petre Tănăsoaica, Sibiu, 2003.

Traduceri
Angelo Mainardi, Spionaj la puterea a treia, Bucureşti, 1994 (în colaborare cu Liviu Radu).

Moare la 2 mai 2003, Bucureşti

Surse:
crispedia
cerculpoetilor.net
atheneum.ca

Redactor: Maria Dumitrache