«Elegie

Stăteam lângă cocoşii dimineţii marine
Legănat de nisip ca o vietate a valului,
Părul mi-l simţeam briză, ochii saline
Extazul scobeam-n lutul malului.

Treceau valurile, aceşti monştri de apă,
Mă sărutau uşor cu muzicale buze
Şi mă chemau la dans-n care pasăre să-ncapă
Când liturgic auzi-voi clopot de meduze.

Luând ocheanul noaptea-n săbii
Cobora în pânze brodate-n ametiste
Şi ochii pironiţi la catarge de corăbii
Vedeau-n larg cum fluturau batiste.»

George Mărgărit s-a născut 27 ianuarie 1923, comuna Tomeşti, judeţul Iaşi. Fiu de învăţător. Studii secundare la Liceul Internat din Iaşi, după care urmează Facultatea de Litere din acelaşi oraş (1941-1945), luându-şi licenţa în 1946. Îndată după absolvire este profesor la Liceul Internat, apoi la Liceul „A.T. Laurian” din Botoşani (până în 1950). După 1955, profesor la Şcoala generală din satul Coarnele Caprei (judeţul Iaşi). Redactor la revista „Iaşul literar” (1952-1955). A mai lucrat în diverse redacţii (la ziarele „Victoria”, „Moldova liberă”, „Lupta Moldovei”; la revista „Contemporanul”).

«Litanie poetului

Cândva, născut din izvor tulburat,
Osana, eu poet să fiu lăudat.

Ca lunatecul cerb înzodiat
Osana, eu poet să fiu lăudat.

Tăcerilor am fost gropar şi soldat
Osana, eu poet să fiu lăudat.

Trupu-n ocean şi ceaţă l-am scăldat
Osana, eu poet să fiu lăudat.

Paşii sângerau, i-am lepădat
Osana, eu poet să fiu lăudat.

Ochiul sub pleoapă lumină n-a dat
Osana, eu poet să fiu lăudat.

Şi faţa cu polen de ninsori s-a-ncrustat
Osana, eu poet să fiu lăudat.

De florile gheţii, de mine, am asudat
Osana, eu poet să fiu lăudat.

Într-o linie glasu-l-am adunat
Osana, eu poet să fiu lăudat.

Prietenii mei, mor eu vreodat’
Osana, eu poet să fiu lăudat.»

Colaborează, pe lângă publicaţiile unde a lucrat, şi la „Jurnalul literar”, „Tribuna poporului”, „Naţiunea”, „Flacăra”, „Gazeta literară” etc. Debut în „Revista Fundaţiilor Regale”. Risipindu-şi scrisul şi existenţa în varii direcţii, Mărgărit lasă imaginea unui boem nepăsător la convenţii ca şi la propriile-i virtuţi. Unicul său volum, Vulturii amiezii (1970), apare postum. Structural liric, Mărgărit vădeşte şi în articole critice „intuiţie fantastică şi expresie amănunţit plastică”, după aprecierea lui George Călinescu, care i-a patronat scurta carieră literară.

«Mister

Lângă tine fecioară lume de ceară,
Tăcerea ochi de căprioară
Clipeşte lumină rară
De brăţară -
Pe fildeşul mâinii de cridă
Ca diamant-n umbre de firidă
Uitat cu scoici japoneze
Şi grăuntele de faleze,
Părul în vânt
N-a sărutat pământ.

Vine amurg pătat de buze
Şi contempli meduze
Cu suavitate de pisică,
Pe sân mugure: mărgică
Se topeşte ciubuc de gheaţă
În primăvară şi dimineaţă.
Nu sunt agavă ori coloare
Să-ţi mângâie fruntea boare
Ireală. Am picioare.
M-am atins de genele de-ametist
Fecioară şi Crist.»

Unicul volum de poezii al lui Mărgărit, Vulturii amiezii, a apărut postum, în 1970. Cele vreo patruzeci de piese reprezintă doar câteva fragile ecouri ale unui destin vitreg, cu notaţii de jurnal în aşteptarea morţii, palide exaltări şi întrezăriri ale infinitului. Colocviile pădurii alcătuiesc poate piesa de rezistenţă, elegia cea mai mişcătoare a lui Mărgărit. Compunerea numără 76 de strofe de o tensiune egală, exprimând într-un ritm lent, specific, universul interior de o mare frăgezime al poetului relegat într-un peisaj bucolic ca o divinitate silvestră fără nume, pradă reîntoarcerii în mineral.

«Natura

Natura e-un perete de sticlă şi cristaluri
Şi cupe cu polen îi sunt coroane şi portaluri,
Cimitir sub oglinzi de unde crinii ies din sere
Roduri ale pământului, mărgele şi coliere.

Oceanele clistire ce fierb esenţe şi fiinţe moarte,
Iarbă verde, bumbac presat-n file de carte,
Pădurea templu cu pilaştri şi boltă cerească
Licuricii candelabre aprinse de răşini şi iască.

Azur ca mantii-albastre cu bumbii de metal
Deşertul scoicii japoneze, a smalţului astral,
Sufletul zboară prin florile de gheaţă
Ehee! Ehee! Azur sidefat de corali şi ceaţă.»

Pentru diafanităţile artei poetice, amintind de Ion Barbu, şi pentru aspiraţia către absolut, trebuie amintită poezia Infinit („Iubit-am o natură de cristal şi pin / Cu acele de sticlă ce găuresc prin zodii / Simţirea dreaptă de arhitecturi de rodii, / Ofrandă infinit / Ah” suflete alpin”). În sfârşit, un splendid epitaf este poezia Rugăciune („Părinte, sunt marele fiu rătăcit / Care venind la tine boema nu şi-a pocăit, / Părinte, sunt fiul beat de infinit! / Nu mă-ntorc, pasul meu nu calcă drum / Ci scârţâie prin paradisul lui de fum”).

«Rugăciune

Părinte, sunt marele fiu rătăcit
Care venind la tine boema nu şi-a pocăit,
Părinte, sunt fiul beat de infinit!
Nu mă-ntorc, pasul meu nu calcă drum
Ci scârţâie prin paradisul lui de fum,
Părinte, am o naştere, sunt eu
Rătăcitul, dementul ateu
Ce ia cărbune să se-ncălzească de foc
Eu, tată, am seva măduvii de soc.
Trăiesc apă mută ce nu curge
Din ea nimic nu se scurge;
În urmă păşeşte groaznicul afet:
Se stinse lunatecul poet.»

Moare la 29 august 1961, Bârnova, judeţul Iaşi

Opera literară
Vulturii amiezii, poezii, ediţie îngrijită de L. Dumbravă şi H. Zilieru, Iaşi, 1970,
Profeticul vis, Editura Princeps Edit, 2005

«Iluminare

Iluminare ţi-aşteaptă leneş lunatec
Rodul în nepăsarea-i de fecioară,
Vesteşte: fă-i gâtul vioară,
Smulge-i pleoapa din ochiul tomnatec.

Cândva graţiosul boem va rodi
Ca viermii culeşi de mătasa lunii,
Trăind domestec-n eden cu păunii
Tulburele somn nu-l va podidi.

Mântuirea clipei-nchide un drum
Pe care urmă lasă leneşii, lunatecii
Ţintind paradis, visând extaticii!
Nu mai dormiţi-n clăile de scrum.»

Sursa:
crispedia.ro
poezie.ro
cerculpoetilor.net

Redactor: Maria Dumitrache