«Cântecul străinătăţii

Rătăcesc în căi străine,
De căminu-mi depărtat;
Petrec viaţa în suspine,
Pâinea ‘n lacrămi mi-am udat.
Fie pâinea cât de rea,
Tot mai bine în ţara mea!

Ah! în ţara mea frumosă
Am lăsat tată iubit,
Am lăsat mamă duioasă,
Ce de plânsuri a albit.

Vezi o culme muntenească
Ş’o căsuţă de desubt?
Este casa părintească,
Unde laptele am supt.

În dumbrava verde, deasă,
O fecioară vezi trecând?
Este-a inimei mireasă,
Ce mă chiamă suspinând.

La străini am stat la masă,
Şi cu ei m’am ospătat;
Dar gândind la mine-a casă,
Lacrămi rîuri am vărsat.

Cine ţara ‘şi iubeste,
Nu dă lumea pentru ea;
Oh! atunci inima-mi creşte.
Când gândesc a o vedea!

Fericiţi câţi sunt aproape
De căminul părintesc!
D’oiu muri, voiu să mă’ngroape
În pămîntul românesc.
Fie piatra cât de grea,
Tot mai bine în ţara mea!»

George Creţeanu s-a născut la 3 octombrie 1829, Bucureşti. Fiu al paharnicului Zamfirache Creţeanu şi al Mariei (născută Samurcaş), Creţeanu învaţă la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti, unde îi cunoaşte pe Gr. Alexandrescu, I. Voinescu II, N. Bălcescu, formându-se astfel alături de cei care pregăteau revoluţia. Face studii de drept şi litere la Paris, beneficiind temporar de un stipendiu acordat de Guvernul provizoriu de la 1848. Întors în ţară în 1853, intră în magistratură, fiind şi procuror la Curtea de Casaţie. Ales deputat în 1859, este numit apoi ministru ad-interim la Departamentul Dreptăţii şi ministru al Cultelor. În 1882 a devenit membru de onoare al Academiei Române.

Debutul lui Creţeanu se leagă de „Curierul românesc” al lui I. Heliade-Rădulescu, unde în 1847 publică notaţii satirice în proză şi cronici teatrale, urmate de versuri patriotice, apărute fie aici, fie în „Pruncul român”, „Popolul suveran” ori în „România viitoare” şi „Republica rumână”, reviste scoase la Paris de emigraţia română. Are un rol însemnat în înfiinţarea societăţii „Junimea română” şi a revistei cu acelaşi nume, editată tot la Paris, în 1851. Mai publică la „Patria”, „Foiletonul Zimbrului”, în revistele unioniste „România literară” şi „Steaua Dunării”, este redactor la „Concordia”, „România”, „Revista română”, „Revista contimporană”, „Revista literară şi ştiinţifică”, va colabora la „Românul”, „Revista Carpaţilor”, „Trompeta Carpaţilor”, „Pressa”, dar şi la „Convorbiri literare”.

«Orfanii

Vedeau că ceva straniu se petrecea în casă:
Femei, bărbați în negru, cari mai toți plângeau;
Măicuța lor iubită întinsă pe o masă,
De facle înconjurată, și preoții citeau.

Deodată copilașii în brațe se luară,
Și fără a-și da seama, ei suspinau amar;
Mult timp șezură astfel; iar când se deșteptară,
Zăriră p’a lor mamă, trecând p’un negru car…

Și tot ce mai țin minte, e o grădină, în care
Stau șir chipuri de piatră, coloane, lespezi, cruci;
Doi oameni în cămașă, săpând o gropă mare,
Pe când vibra în aer funebrul glas de tuci.

Când seara veni ora, copiii să se culce,
Voiră c’altă dată pe mamă-a săruta;
Dar în deșert cătară pe mama lor cea dulce
Și ‘n deșert chemară…. ea, vai! nu s’arăta….

Trecuse miezul nopții, domnea tăcere-adâncă,
Ei nu puteau s’adoarmă, se svîrcoleau prin pat:
„Frate, zise cel mai mare, ochii n’am închis încă,
Me tot gândesc la mamă, de ce ne-o fi lăsat?”

— „Poate, răspunse micul, pe noi e supărată,
Dar e așa de bună, mâine ne va ierta.”
— „Oh, nu sciu de ce-mi vine să plâng câte odată,
De ce în carul negru ea nemișcată sta?”

Așa vorbeau copiii…; trecu întinsa noapte,
Sîrmanii încercară s’adoarmă ‘n deșert;
Tot așteptau s’audă a maicei dulce șopte
Ș’ un dor fără de margini simțeau în al lor piept.

Trecură zile multe, copiii ‘n așteptare,
La fie-care sgomot spre ușă alergau;
Văzând că nu mai vine, vărsau lacrămi amare,
Pe câți intrau în casă, de dînsa întrebau!

Și toți ziceau: „E’n ceruri de îngeri ocolită,
Petrece fericită, făr’a gândi la voi.”
— „Nu! răspundeau copiii, măicuța mult iubită
Nu poate fi în ceruri ferice fără noi!”

Iar ei fără de dînsa păreau străini pe lume,
Amici, plăceri sau jocuri, nimic nu-i atrăgea;
Orice altă iubire, în lipsa unei mume,
Să stingă-a lor mâhnire, putere nu avea.

Așa trecu o vreme; iar mortea ne’mpăcată
Fu pentru ei umană, duioasă ca o sor:
Căci nu voi, sîrmanii, lung timp să-i mai despartă
De mama lor; la ambii săpa mormîntul lor,

Acum ei dorm în pace, de mama lor aproape;
Acum ferice ‘n ceruri toți trei s’au întrunit;
Precum la cimitir unite sînt trei groape,
Așa mortea unit-a, ce dînsa a despărțit.»

Creţeanu şi-a adunat versurile în volumele Melodii intime (1854) şi Patrie şi libertate (1879). O primă faţetă, erotica, este ilustrată de stihuri delicate, vibrând discret, elegant, dar până în cele din urmă convenţional. Caracteristică pentru Creţeanu rămâne însă coarda patriotică. Cu toate că pe strunele inspiraţiei civice cântaseră mai toţi paşoptiştii, primindu-le înrâurirea, el este mai mult decât un epigon. Energia, patetismul, tensiunea mobilizatoare, lipsa de retorism a exhortaţiilor îşi au izvorul în credinţa în rostul mesianic al poetului şi poeziei.

Participant la evenimentele timpului, Creţeanu închină revoluţiei, revoluţionarilor, Unirii, strofe imnice, ode, adevărate manifeste politice în­văpăiate de viziunea libertăţii, a gloriei ţării. Acelaşi nobil civism, aceeaşi mistică a renaşterii tutelează imaginea trecu­tului, resuscitat spre a fi propus model şi îndemn prezentului. Fluide, bine ritmate, aceste poezii au avut răsunetul lor în vreme, în pofida unor minusuri ce ţin de inventivitatea imagistică restrânsă ori de lipsa de concentrare.

«Iepurele cu coarne

Ursul ce domena-n pădure,
Umblând noaptea după mure,
De un corn fu înțepat;
A doua zi decretează
Că din țară exilează
Orice-animal cornurat.

Țapi și capre, cerbi și ciute,
La ast ordin pleacă iute
Altă patrie-a căta;
Iepure citind decretul,
Își făcu și el pachetul
Gata a se depărta.

“- Stăi pe loc, vulpea îi zise,
Tu n-ai coarne; aste scrise
Pe noi doi nu ne privesc.”
“- Când pe-o simplă neghiobie
Toți cornații se proscrie,
Zău ! mă tem, mă îngrijesc

Ca despotica putere
Să nu fie de părere
Că a mele lungi urechi
Sunt chiar coarne răsturnate;
Sofismele-s uzitate
De tiranii noi și vechi.”»

Cu un temperament mai echilibrat decât al altor confraţi post-paşoptişti, Creţeanu explorează mai rar stările de nelinişte, îndoială, deziluzie. Elegii, meditaţii, fabule, satire stau mai curând sub un semn al seninătăţii, după cum alte versuri din acest peisaj mozaicat sunt impregnate de sentimentalism, de umanitarism.

Opera
Melodii intime, Bucureşti, 1854;
Patrie şi libertate, Bucureşti, 1879;
Pagini alese, prefaţă de N. Iorga, Vălenii de Munte, 1908;
Patrie şi libertate, ediţie îngrijită de Rodica Rotaru, Bucureşti, 1988.

La 6 august 1887 moare la Constanţa

Surse:
tititudorancea.ro
crispedia
wikipedia

Autor: Maria Dumitrache