Garabet Ibrăileanu scriitor, redactor literar, critic, eseist, pedagog, istoric literar

19 noiembrie 2015, ora 07:30, in categoria Atelier literar

“..Iluzionară, luna este ,,amica” visătorilor, a deficitarilor nervoşi, a romanticilor, a ,,lunaticilor” – şi a femeilor. Femeile nu simt poezia soarelui, realist şi unul, ca şi adevărul. ,,Midi, roi des étés” – obiectul şi expresia – nu există pentru ele.
…E târziu. Pe fereastra deschisă intră răcoarea sfârşitului de noapte. Luna în asfinţit stă pe culme cu faţa mare întoarsă spre noaptea pe care o părăseşte.
Azi-dimineaţă am întâlnit pe Adela! E aici de două zile! E cu mama ei şi cu ,,coana Anica”. N-am mai văzut-o de trei ani. În vremea asta s-a măritat şi s-a despărţit.
,,Doamnă” ! întotdeauna mi-a venit greu să schimb apelativul ,,domnişoară” în ,,doamnă”. Mi se pare o imixtiune în lucruri prea intime, mi se pare că iau act cu brutalitate de fapte care nu mă privesc şi nu-i decent să mă privească. (Psihologie de cvadragenar, intempestiv şi pervers de lucid!) Şi apoi, ori de câte ori se căsătoreşte o fată plăcută dintre cunoştinţele mele, mi se pare că sunt furat. Hotărât, nu cultiv o simpatie exagerată pentru domnii şi stăpânii lor. Adelei îi voi spune, cel puţin in petto, ,,domnişoară”. Pe domnul L…, cauza eficientă a transformării, îl ignorez, îl neg. Negând cauza, neg efectul…
Dar Adela n-a fost o simplă cunoştinţă, a fost prietena mea, şi cuvântul ,,doamnă” e legat de fapte şi sentimente neobişnuite. Prietenia a început de când, cu mişcări, în intenţia ei ascunse (ca să nu bag de seamă!), dar foarte laborioase, mi se suia pe genunchi, stătea un timp liniştită, apoi, sigură de locul cucerit cu o aşa dibace strategie, îmi scotea ceasornicul din buzunar, marea ei pasiune, îl remonta în toate felurile, îmi aranja cu o minuţioasă fantezie mustăţile ,cravata şi părul. Alteori, tot pe genunchii mei îşi liniştea păpuşa, care ,,plângea” cu desperare. Eu îi ,,mâncam” unul după altul degetele, pe care le declaram ,,acadele”; lipeam fruntea de a ei, ca să-mi vadă în loc de doi ochi unul singur, lung de la o tâmplă la alta, ceea ce, când s-a deprins cu viziunea îngrozitoare, îi producea un acces de zgomotoasă ilaritate; îmi petreceam degetele prin câte un cârlionţ al părului ei blond şi, când uitam să mă ocup de floricelele ei de aur, îmi lua degetul, îl ducea la capul ei şi aştepta rezultatul cu ochii în ochii mei. Păpuşile trebuia să i le văd, pe toate, în fiecare zi şi să le ştiu pe nume. Uneori, când ,,avea treabă”, îmi încredinţa câte una s-o ,,păzesc”, ba chiar s-o hrănesc cu biberonul. Seara, mă ducea în toate odăile pe unde avea ,,copii” culcaţi prin paturi liliputane, prin cutii de botine ori de tutun, iar cei mai oropsiţi de soartă, prin locuri mai puţin confortabile. Fireşte, unii copii plângeau, alţii nu voiau să adoarmă, fiindcă erau obraznici, alţii erau bolnavi – şi ea îi admonesta, le făcea morală, îi consola… pe fiecare după starea în care îi găsea. Când îi venea şi ei rândul să se culce, rolul meu devenea mai important. După ce o dezbrăca dădaca, trebuia să mă duc în odaia ei şi să-i ţin de urât ,,câteva minute”, care uneori se prelungeau atâta, că doamna M… mă dădea pur şi simplu afară. Programul sindrofiei cu Adela la patul ei îngrădit cu o leasă verzuie era foarte puţin variat. De obicei îi spuneam o poveste comandată de ea, mereu aceeaşi, de care nu se sătura niciodată. Era vorba, se înţelege, de un moşneag, de o babă, de două fete. Bucuriile şi indignările ei erau exact aceleaşi în fiecare seară, deşi ştia micul roman atât de bine, că, de câte ori schimbam vreun amănunt ca s-o încerc, mă corecta cu toată candoarea. Alteori ne jucam de-a ascunsul. Aci tehnica era complicată. Stând ,,de vorbă”, la un moment oarecare băgam de seamă că e cuprinsă de o nelinişte. Înţelegeam: voia să se ascundă. Mă ridicam de pe scaun şi mă depărtam câţiva paşi. Când mă întorceam, o găseam cu plapuma peste cap: se ascunsese. Eu o căutam prin toată odaia: ,,Da unde-i oare Adela? Unde s-a ascuns Adela?” Şi numai când nu se mai putea ţinea de râs şi vedea că din vina ei s-a dat de gol, îndepărta plapuma de pe faţă şi se considera învinsă.”

(Adela)

 

 S-a născut în Tg. Frumos, lângă Iaşi, la 23 mai 1871. Ca elev al liceului din Bârlad , a înfiinţat, împreună cu colegul său Raicu Ionescu Rion , viitorul critic, o societate culturală, “Orientul”, unde se citeau şi comentau operele lui Marx şi Engels, ale lui Herbert Spencer, Darwin, Conta, şi mai ales ale lui Gherea , al cărui admirator a şi devenit pentru multă vreme . În aceiaşi ani , în “Şcoala nouă”, editată cu alţi prieteni, publică unele articole şi traduceri din scriitori străini.
Concomitent cu studiile universitare, Facultatea de litere şi filozofie din Iaşi, colaborează la alte ziare “Munca”, “Evenimentul literar” (apărut la Iaşi, în decembrie 1893). Ibrăileanu a avut un rol important la editarea acestei reviste , care a devenit una dintre publicaţiile reprezentative ale socialiştilor , după dispariţia “Contemporanului”.
La “Evenimentul literar” cunoaşte şi se împrieteneşte , devenindu-i un fel de discipol , o vreme, cu Constantin Stere. În paginile revistei, Ibrăileanu îşi publică , printre altele, seria de articole intitulate “Psihologia de clasă”, în care , pornind de la analiza romanelor “Dan” de Vlahuţă şi “Intim” de Demetrescu , se străduieşte să demonstreze că “fenomenele psihice, viaţa sufletească a oamenilor e condiţionată, se deosebeşte după clasa din care fac parte”.

 

  “În iarna când a fost bolnavă de scarlatină şi am vegheat adesea la patul ei, în calitatea mea de student în medicină, o învăţasem în timpul convalescenţei un cântec, care a avut un rol însemnat în legăturile noastre de mai târziu. Pură recunoştinţă pentru învăţător, sau cabotină nevoie de a face efect, dar urmarea a fost că mai pe urmă, ori de câte ori veneam la ei, mă întâmpina regulat cu un subţire şi monoton: ,,La dada mada!” adăugând, invariabil, envoi-ul: ,,Pent’u mata”. Adela, victimă a infamiei mele, îşi lua revanşa fără să ştie: ,,La dada mada!” era oarecum transfigurarea, foarte personală, a universalului La donna e mobile, pe care i-l cântasem – aluzie directă la unele inconstanţe ale ei. (Pasiunile fiind întotdeauna lacome, mi se părea mereu că sunt trădat.) Şi acum îmi plătea poliţa, sfidându-mă în fiecare zi cu profesia de credinţă a necredinţei femeieşti şi agravând sfidarea cu sublinierea ei personală. O bucată de vreme Adela completa primirea asta graţioasă cu o altă atenţie specială. Cum isprăvea cântecul, alerga în odaia ei şi-mi aducea o rochiţă nouă, roşie ca o creastă de cocoş, cu aplicaţii de fir aurit, pe care mi-o punea pe genunchi, trimiţându-mi din ochii ei albaştri priviri elocvente, care spuneau lămurit: ,,Admiră! Ai mai văzut aşa ceva?” Dar rochiţa s-a învechit foarte repede…

Fericirea ei cea mare însă era s-o ridic ,,în pod”, fericire exprimată întâi cu râsete gâlgâitoare de hulubiţă mică, pe urmă cu ţipete ascuţite, la punctul culminant al ascensiunii. Uneori mă ,,ridica” şi ea, strângându-mi tare genunchii în braţele ei mici şi ţipând ascuţit: ,,Tata mare!”

Prietenia noastră era atât de mare, încât Adela, când avea nevoie de a înţelege universul, deocamdată parţial, eu eram acela pe care-l consulta cu preferinţă. Odată, auzind că o să vie un medic veterinar pentru un cal al domnului M…, m-a luat oarecum deoparte şi m-a întrebat dacă: ,,Doctorul care ar’ să vie e un cal mare?
Era de patru ani. Pentru logica asta perfectă am ridicat-o în pod cât a voit, mi-am petrecut degetul prin toţi cârlionţii ei, i-am pus la dispoziţie ceasornicul, mustăţile şi nasul şi am petrecut amândoi o după amiază de fericiri.
Eram, bineînţeles, şi confidentul ei en titré . Într-o după-amiază, când m-a văzut intrând (mă aştepta!), a venit la mine obidită, furioasă, indignată, ca să-mi facă cunoscută ofensa sângeroasă pe care i-o adusese o domnişoară, fiica unui vecin: ,,Madadeta m-a făcut dumneta!” Era ceva teribil, în adevăr. Adjectivul acesta mica moldoveancă îl cunoştea până acum spus numai slugilor… Ofensa nemaiauzită o ţinuse secretă. Ceilalţi luau adesea în glumă nefericirile ei, ceea ce o supăra şi o făcea prudentă.
Purtam şi corespondenţă. În scrisorile de afaceri sau de invitaţii ale domnului M…, trimise printr-un fecior boieresc, găseam mai întotdeauna şi un adaus ,,scris” de Adela, nişte arabescuri extraordinare, painjeni complicaţi, heroglife, prin care îmi dădea ştire despre păpuşi, ori mă chema la ea, ori îmi vestea vreo nenorocire – şi era convinsă că am înţeles. Când, în sfârşit, pe la cinci ani, a început să înveţe şi un alfabet mai simplu, cel latin, copia mereu litere pe toate hârtiile din casă şi, pe măsură ce le copia, mi le aducea să le admir. Uneori mă punea la lecţie să scriu şi eu litere şi se purta cu mine exact ca doamna M… cu ea.
Din cauza marii noastre prietenii, doamna M… îmi spunea, în glumă, că am ,,întors” capul fetei. Dar şi fetiţa îmi întorsese mie capul. Ajunsesem gelos de doamna M… şi de domnul M…, şi când mi se părea că Adela ţine mai mult la mine decât la ei, simţeam o fericire pe care o cultivam cu avariţie, în secret. Şi cum doamna şi domnul M…, din motive pedagogice, erau siliţi să se poarte mai rezervat cu ea, eu exploatam cu neruşinare situaţia mea, lipsită de responsabilitate, ca să-i cuceresc inima. Dar doamna M… nici nu-şi putea da seama de măsura pasiunii noastre. Jenat să dezmierd fetiţa în faţa tuturora – întotdeauna mi-a fost cu neputinţă să sărut copiii în public -, îi devoram ochii, năsucul, obrajii, cârlionţii, ceafa când eram numai noi singuri. În aceste téte-ŕ-téteuri nu lipseau nici dialogurile pasionate:
- Adela, mă iubeşti?
-Te iube’c!
- Tare?
- Ta’e!
Este drept că răspunsurile n-aveau temperatura şi culoarea întrebărilor. La vârsta aceea, între cuvintele acestea abstracte şi conţinutul lor nu exista încă o perfectă corespondenţă. Adela le spunea conştiincios şi grav . ”

(Adela)

 

După absolvirea Facultăţii de litere şi filozofie, criticul este numit în învăţământ, ca profesor de liceu. Continuă să publice articole şi studii în “Noua revista română”  a lui C. Rădulescu-Motru şi ” Curentul nou” de la Galaţi , editat de criticul Sanielevici, iar din 1906, odată cu apariţia la Iaşi, a revistei “Viaţa românească”, rezultat mai ales al eforturilor lui, Ibrăileanu devine nu numai secretarul de redacţie al revistei, ci şi animatorul ei cel mai important (deşi direcţia avea să o aibă la început, ani de zile, C. Stere, secondat întâi de Paul Bujor şi mai apoi de doctorul Cantacuzino I., ultimii ocupându-se de partea ştiinţifică). În anul 1909 îşi tipăreşte în volum lucrarea fundamentală numită “Spiritul critic în  cultura românească”. Editează apoi volumul “Scriitori şi curente”, în care sunt cuprinse câteva studii de critică şi istorie literară (Curentul eminescian, Postumele lui Eminescu, un studiu despre Sadoveanu, altul despre volum “În lumea dreptăţii” al lui Brătescu-Voineşti). Obţinând titlul de doctor în filologie modernă cu lucrarea “Opera literară a d-lui Vlahuţă”, Ibrăileanu e numit profesor la Universitatea ieşeană (unde funcţionase o vreme ca suplinitor la catedra de literatură română, catedră pe care avea s-o onoreze ani de zile, cu unele mici întreruperi, până la pensionare), unde s-a bucurat de un mare prestigiu în faţa studenţilor săi tot timpul profesoratului. În 1918 criticul editează, în colaborare cu Demostene Botez şi Sevastos, ziarul “Momentul” , iar în 1919 devine sfătuitorul şi unul dintre colaboratorii cei mai preţuiţi ai revistei “Însemnări literare”, editată de prietenii mai tineri, Sadoveanu şi Topârceanu.

 

“Secretul pasiunii noastre reciproce era simplu. Ea îmi ,,întorsese capul”, pentru că orice om, din cauza unui instinct atavic, are tandreţi pentru puii de om (şi, prin derivaţie, de animal, de plantă şi chiar pentru miniaturile de obiecte) ; pentru că Adela era o jucărie vie şi plină de surprize; şi apoi pentru că omul fără surori şi mamă îşi concentrase asupra fetiţei blonde toate posibilităţile de afecţiuni familiale. Eu îi întorsesem capul pentru că eram în mintea copiilor, adică a ei, şi pentru că desigur, cu instinctul ei de animal mic, simţea că o ador. Dar Adela nu era numai un pui de animal egoist. Era capabilă şi de acţiuni altruiste, uneori foarte costisitoare pentru ea. Adesea, ca să împartă cu mine cauza fericirii ei, când cronţăia pe genunchii mei un măr, de obicei crud, păstra un rest, sculptat de dinţii ei mici ca o bijuterie din care ar fi fost scoase pietrele scumpe, şi, cu mâna ei de păpuşă mică, mi-l împingea în gură. Şi apoi mă ţinea de mustaţă, atentă la rezultat. Nu se poate închipui un fruct mai savuros şi o idilă mai încântătoare… Dar altruismul ei o făcea să-şi pună chiar viaţa în primejdie pentru mine. Dacă cineva se prefăcea că vrea să mă bată, fetiţa îmi lua apărarea cu o îndrăzneală de cloşcă mică şi ageră, care mergea până la temeritate oarbă când agresorii erau în număr mare.
O singură dată prietenia noastră a fost puţin umbrită, câteva ceasuri, din cauza stupidei mele insensibilităţi la avansurile ei delicate. Domnul M… întâmpinându-mă la sosire cu nişte veşti rele pentru el, n-am dat Adelei atenţia cuvenită, am fost distrat şi rece. Atunci ea şi-a lungit buzele, şi albastrul ochilor i s-a întunecat. Apoi m-a ignorat complet, dar n-a părăsit odaia, şi mi-a trebuit o întreagă strategie, alcătuită din linguşiri, laşităţi şi – mizerabil corupător de suflete! – mai ales ispite, ca s-o pot recâştiga. În sfârşit, i-am cucerit un zâmbet, apoi, printr-o genială comicărie, un acces de râs. Şi pe urmă am fost şi mai amici, toată ziua.
Prietenia noastră a durat până la vârsta de opt ani, luând diverse forme, în măsura în care animalul devenea om, şi temperată puţin din cauză că, la urmă, nu mai stăteam vacanţele întregi la moşie, în vecinătatea ei.
Când, după o lipsă de şapte ani, am petrecut iarăşi două veri la ţară, n-am mai găsit pe Deluţa, Coca, Cucoana mică, Puica, Răţuşca, Copalaia (aşa pronunţa ea cuvântul ,,portocală”) – cum îi ziceau unii şi alţii -, ci o domnişoară de cincisprezece ani, o fată înaltă, subţire, prea înaltă pentru vârsta ei, prea subţire pentru înălţimea ei, cu o coadă groasă de aur pe spate, legată cu un fiong albastru, cu faţa tot copilărească şi totuşi de o frumuseţe mândră, semeaţă, aproape orgolioasă, amestec unic ,  care-i dădea ceva matur şi în acelaşi timp îi accentua copilărescul figurii.
Prietenia renăscută a crescut repede pe amintirile copilăriei şi pe precocitatea ei intelectuală şi tardivitatea mea afectivă.
Ca şi altădată, făceam călare aproape în fiecare zi cei cinci kilometri până la casa lor. Eram acum mentorul ei (de atunci am devenit ,,mon cher maitre”). Îi dădeam cărţi, îi recomandam anumite pasaje şi ne plimbam ceasuri întregi prin parc, discutând lecturile, descriindu-i şi povestindu-i viaţa din oraşele mari şi iniţiind-o practic, pe viu, în ştiinţele naturii, pentru care avea o predilecţie deosebită. Dar ,,recreaţiile” erau mult mai lungi decât orele noastre ,,ştiinţifice şi literare”, cum le numea ea.

N-am fost grav niciodată, şi mai ales în conduită n-am reuşit niciodată să am ,, I’esprit de mon age”. Aşadar: la vârsta de treizeci şi cinci de ani, şi încă de pe atunci cu părul sur, construiam prinzători pentru păsări (Adela avea colivii, seminţe, cunoştea obiceiurile şi gusturile tuturor zburătoarelor); făceam zmeie mari că abia le putea ţine, cărora le trimiteam pe sfoară inele cu ,,scrisori” sau batiste şi, noaptea, lampioane veneţiene, confecţionate de ea; mă urcam în copaci să-i aduc fructele cele mai frumoase, retrase parcă anume, ca-n poveste, pe vârful crengilor greu de ajuns; ne plimbam cu barca pe iaz, ,,ancorând” pe la adâncuri, în umbra verde a sălciilor pletoase, ea în nişte chioşcuri vii, care ne izolau de lume, ca să citim, să conversăm şi să ne admirăm mutrele în oglinda apei, ori ca să prindem peşte cu undiţa, aşteptând în zadar ceasuri întregi să se mişte pluta, în hazul peştilor sceptici la ispite; făceam praştii ca să vânăm vrăbii şi piţigoi, şi uneori reuşeam! Ne duceam la mure, unde Adela întâlnea adesea prietene din copilărie. Buzele ei, înroşite de sucul rubiniu, dădeau o expresie provocantă frumuseţii ei blonde. În sfârşit, căzând, din treaptă în treaptă, în cel mai autentic rousseauism şi contribuind şi influenţa lui Fenimore Cooper, ne-am fabricat, în ascuns, arcuri de răchită şi săgeţi de corn şi ne-am dus în pădure la vânat! Bineînţeles că niciodată n-am vânat nimic.
Dar fata blondă cu arcul întins, cu corpul încordat ca şi arcul, mi-a rămas în amintire ca o splendidă viziune de artă sau de vis.
Deşi vizitele mele nu erau zilnice, totuşi, când veneam, pe la ceasurile trei; o găseam totdeauna în balcon sau chiar afară din ogradă, pe drum, aşteptându-mă. Uneori venea ea la mine (însoţită de domnul M…), călare pe calul ei negru, cu bustul înalt în rochia lungă, a cărei trenă – după ce se cobora de pe cal – o ţinea ridicată cu un gest de grande-dame plin de graţie şi comic pentru cei cincisprezece ani ai ei.”

(Adela)

 

Cu activitatea din cadrul “Însemnărilor literare” se încheie prima serie a “Vieţii româneşti” (revista ce-şi încetase apariţia în 1916, la intrarea ţării în războiul mondial), începând seria a doua a revistei, care va reapărea în 1920 şi la care Ibrăileanu va continua să depună eforturi susţinute , până în 1933, când criticul se îmbolnăveşte şi când, transferată la Bucureşti, conducerea revistei va fi preluată de M. Ralea (devenit, dealtfel, mâna dreaptă a lui Ibrăileanu încă de la întoarcerea sa de la studii din străinătate ) şi de G. Călinescu. În 1933 primeşte premiul naţional de proză pentru romanul Adela (tipărit în acel an).
Tot mai bolnav, criticul a murit după o chinuitoare agonie, la 10 martie 1936.

 

” Mi s-a spus că eram un copil aproape grav, deşi plin de toate naivităţile acelei vârste . Mama mea mă iubea cu toată puterea unei naturi concentrate şi a unei vieţi care fusese tristă. Mi s-a spus că era o femeie înaltă, tăcută şi frumoasă. Ea suferise mult, căci multă vreme luptase cu cea mai grozavă sărăcie, lucrând zile şi săptămâni la o cuscutura, pentru care lua câţiva lei, căci bunica mea. rămăsese fără mijloace. Numai mai târziu începu să aducă acasă ceva un frate al ei. Eu nu o ţin minte cum era la faţă, decât foarte vag Am mai mult o impresie nelămurită despre fiinţa ei, despre esenţa ei sufletească , despre ceva cald şi lipit cu patimă de copilul acela, care azi sunt eu. Dar această impresie nelămurită a mea, adăogata cu cele ce am auzit despre ea, au alcătuit în mintea mea o fiinţă vie, pe care o văd: o fată tânără. Ea a murit la vârsta de 31 de ani, şi o văd că o fată. Mama mea, acum când eu am 40 de ani, când sunt mai bătrân decât ea, îmi apare într-un chip foarte curios, pe care e greu să-l exprim. Mama mea este mai tânără decât mine.
Dacă ar mai fi trăit , dacă ar trăi şi acuma, mi-ar fi rămas imaginea unei mame ca toate mamele. Dar mama mea este o fată. Nu ştiu dacă înţelegi sentimentul acesta. Sentimentele mele pentru dânsa au ceva deosebit şi din cauza aceasta e singura răsplata pe care mi-a dat-o natură pentru moartea ei timpurie.
La toamnă sunt 35 de ani de când a murit. Ea mai trăieşte în mintea câtorva oameni şi mai ales într-a mea. Când nu voi mai fi eu, urmă pe care a lăsat-o ea în acest infinit se va şterge pentru totdeauna. Va fi fost ca o microscopică fiinţă, de acele care mor cu milioanele, înghiţite în natura infinită fără urmă, ca şi cum n-ar fi fost. Astăzi ar avea 66 de ani, o femeie bătrână, fără frumuseţe, lovită de toate injuriile vremii. Un sentiment, mizerabil poate, mă face să simt că e mai bine c-a murit în floarea tinereţii. Ea a fost demult, foarte demult, şi sentimentele mele pentru ea sunt pentru mama mea, pentru o femeie frumoasă, pentru o femeie care a suferit mult de sărăcie, pentru o fiinţă care n-a avut când să guste viaţa, pentru cineva care are toată poezia lucrurilor din îndepărtatul trecut.
Femeia aceasta, fata aceasta cu ochii verzi, a fost singura fiinţă pentru care eu am fost totul ; care în loc să spuie eu, spunea el – “el” eram eu. Şi ea niciodată n-a fost totul pentru mine.
Când trăia, eram prea mic, prea inconştient , ca să am asemenea sentimente. După ce-a murit, mi-am împărţit sentimentele spre cele patru vânturi  – păstrându-i ei numai un colţ adânc din fundul inimii. E drept, însă, că nu pot să mă gândesc mai mult la ea fără să simt lacrimi de duioşie şi uneori de un fel de durere – nu mare, dar care nu se poate compara cu nimic.
La 5 ani, într-o zi de mai, am părăsit casa noastră pentru totdeauna. Din cauza datoriilor, bunica mea a pierdut-o. Azi locul unde a fost casa e o bucată din ograda unei biserici. Ne-am dus la ţară, unde tatăl meu, în tovărăşie cu un frate al mamei şi cu altă rudă, au luat în arendă o moşioară. Ţin minte această primă călătorie a mea ( căci călătoria ce am făcut-o când eram de jumătate de an, într-o iarnă, de la Târgu-Frumos, unde m-am născut, la Roman, nu o pot pune la socoteală). Stăteam pe scăunaşul trăsurii, iar mama mea cu bunica mea în fund. Tatăl meu, nu ştiu : erau pe capră, ori nu era cu noi. Era frumos, era soare. Întâiaşi dată am trecut prin păduri. Călătoream în altă planetă. Am ajuns la Poiana lui Iuraşcu, moşia noastră, pe la 5-6 seara. Acolo ploua. Într-o grădină mare , după ploaie, cântau zeci de cuci.(…)
Aici, la Poiana lui Iuraşcu, am cunoscut întăi natura. Cea dintâi amintire de lună o am de aici. Veneam într-o sară cu mama mea şi cu alţii de la iaz spre casă. Era lună plină. Atunci am fost foarte lovit de faptul că luna merge şi ea pe cer spre casa noastră.
( Eu m-aş fi aşteptat ca ea să rămâie deasupra morii de la iaz!)
Cel mai frumos lucru de-acolo pentru mine era poate iazul şi moara. Şi cred că, în adevăr, era un iaz foarte frumos. O bucată era lung şi trist, singuratic. O altă bucată, cu malurile pline de verdeaţă şi de copaci. Iar moara avea ceva nemaiauzit de misterios. (…)

Sora mea a murit peste vreo doi ani. Semăna cu mama mea şi o chema tot Maria. Am trăit fără mamă, fără fraţi şi surori – nu târziu tare – şi fără tată . Cine a trăit înconjurat de familie nu poate înţelege un suflet ca al meu, această stare sufletească specială – după cum nici nu mă pot pune în sentimentalitatea unui om care a avut o familie. Dar aceste lucruri au dat sufletului meu un ton veşnic de nostalgie, de melancolie – o privire îndărăt – un sentiment de singurătate, de degajare de lumea reală (…)

În clasele primare am fost amorezat de două ori ! Întâi , de o fată cam de vârsta mea – cu care visam, vara când mă culcam , să fac tot felul de aventuri. De obicei, îmi închipuiam ce fericit aş fi dacă i s-ar întâmpla o primejdie, dacă ar fura-o , de pildă, cineva şi eu s-o scap. A doua oară am fost amorezat de o fată din şcoala primară – o chema Profira – care a murit , pe când o “iubeam”. Am fost foarte trist şi mai ales melancolic. Ţin minte că atunci au căpătat pentru mine un înţeles adânc cuvintele unui cântec care circulă pe atunci:

Obosit de munca zilei
Priveam luna şi plângeam
La trecut, la viaţa-mi de astăzi
Şi la tine mă gândeam.

Bineînţeles că aceste fete n-au ştiut nimic de sentimentele mele . Prima mea iubire, acea de când eram mic de 4 ani, azi e o doamnă respectabilă. A doua (o chema Tinca) nu mai ştiu ce e cu dânsa. A treia a murit acum vreo 32 ani! (…)

În 1883 am intrat la gimnaziu. La început mi-a fost greu, pentru că profesorii nu ştiau de psihopatia de care sufeream în vorbă şi adesea n-am putut spune lecţia, ori o spuneam bâlbâit, cu opriri, care păreau efectul neştiinţei, dar mai apoi, mai ales din clasa a II-a , am devenit o mică celebritate”

 (Amintiri)

  Revista “Viaţa românească” a fost, aşa cum au recunoscut-o toţi biografii criticului şi memorialiştii revistei, creaţia lui Ibrăileanu. Însuşi Stere mărturiseşte că iniţiativa i-a aparţinut în întregime lui Ibrăileanu , care trebuie considerat adevăratul ei întemeietor. Ibrăileanu a continuat să fie neobositul spiritus rector al revistei şi grupării de la “Viaţa românească” încă mulţi ani şi după apariţiei seriei a doua a revistei, îndeplinind rolul pe care la Junimea şi la “Convorbiri literare” îl îndeplinea altădată Titu Maiorescu şi Iacob Negruzzi. Ibrăileanu dorea să facă din “Viaţa românească” o adevărată oglindă a vieţii literare româneşti de pretutindeni, o nouă “Dacie literară”.  Unele dintre cele mai întinse lucrări , Ibrăileanu şi le-a scris în perioada dintre anii 1900 şi 1920 , şi ele sunt dominate de preocupări de generalizare estetică şi cultural-sociologică. Critica literară aplicată, el a scris puţină înainte de primul război mondial. Una dintre problemele căreia i-a acordat importanţă aproape de-a lungul întregii sale activităţi a fost aceea a tendinţei în artă. Începând din 1905, ideea e dezbătută în numeroase articole: Doi critici şi mai mulţi scriitori, Scriitori şi curente, Morală în artă, Artişti luptători. Cea mai întinsă lucrare a lui Ibrăileanu este ‘Spiritul critic în cultura românească” (1909) -  fiind o operă densă de date şi sugestii valoroase, în care se pot găsi nenumărate aprecieri judicioase de amănunt, care suscita în permanenţă gândirea cititorului prin speculaţii subtile şi formulări de o mare fineţe.

“Omul aproape cărunt şi fetiţa cu păr de aur formau grupul cel mai original din lume. La masă stătea lângă mine şi mă boscorodea mereu că nu mănânc. (,,Fiindcă fumezi toată ziua!”) Când jucam şah cu domnul M…, ea era întotdeauna personajul al treilea în jurul măsuţei. Chiar şi la adunările unde erau’ invitate familii de prin împrejurimi, fetiţa înaltă stătea tot cu mine, cât îi permitea stricta politeţe datorită altora. Odată, ca s-o necăjesc, i-am spus că m-a părăsit pentru un tânăr care părea că o admiră mult. ,,Vrei să-i spun că nu-l pot suferi? Vrei? Spune!” N-am mai glumit. Cu  temperamentul  ei excesiv, era în stare să dea şi acest spectacol. Seara, la masa dată invitaţilor, cu mişcări intenţionat încete, ca să nu treacă neobservate, a luat o prăjitură, a tăiat-o în două şi mi-a dat o jumătate mie. Când am întrebat-o pe urmă pentru ce a făcut ,,în public” un gest atât de neobişnuit: ,,Ca să arăt proştilor că eşti prietenul meu”.
Dar am avut cu ea şi altercaţii. Îi vorbeam adesea de viitor şi, fireşte, şi de vremea când o să aibă o familie. Ea tăcea. Dar într-o zi mi-a răspuns, supărată, părăsind respectul pe care mi-l arăta întotdeauna:
- De ce vrei mereu să mă măriţi?
- Nu vreau eu, dar toate fetele se mărită.
- Ei! exclamă ea scurt, făcând un gest de impacienţă cu capul, cu nasul şi cu buzele.
Altă dată – era în vacanţa a doua – rugându-mă să mai stau, şi eu răspunzându-i că nu pot, mi-a spus cu ochii aspri:
- Desigur, ce importanţă am eu pentru mata?
- Ce importanţă? Nu mai suntem prieteni?
Şi, renunţând la plecare, am îmbunat-o şi am împăcat-o complet. Cu o zi înainte de a pleca, spunându-i în cursul unei
convorbiri cuvintele: ,,Când o să fii mare”, ea mă întrerupse bătăios:
- Sunt mare. Nu mai sunt copil. Crezi că dacă n-am avut noroc să mă nasc cu părul brumat…
- Nu m-am născut cu părul sur. Întreabă pe doamna M…. Dar nu-i vorba de asta. Eşti minoră încă. Mai ai de crescut.
- N-am să mai cresc! Nu vezi ce înaltă sunt? Crezi că eşti mai înalt decât mine?
- Cred.
- Hai la oglindă… Ei, vezi?
- Da, văd, eşti foarte frumoasă, dar eşti mică. Abia îmi ajungi la umăr.
- Nu-i adevărat! Sunt cât mata… în sfârşit, aproape. O femeie nici nu trebuie să fie înaltă ca un bărbat.
Apoi dispăru o clipă în altă odaie şi se întoarse cu părul pudrat.
- Ei, acuma ce mai zici?”

(Adela)

Critica profesată de Ibrăileanu în studiile din alte volume – Scriitori şi curente, Note şi impresii, Scriitori romani şi străini, Studii literare – este explicativă , multilaterală, completă, cuprinzând în primul rând critica psihologică, menită a studia “persoana morală a autorului cu ajutorul operei lui”, critică estetică, al cărei rol este să analizeze “mijloacele de expresie”  ale scriitorilor, şi critică ştiinţifică, adică, o critică sociologică, studiind legătura dintre scriitor – opera – mediul social şi contextul istoriei literare a unei anumite perioade istorice.
Asupra lui Ion Creangă a făcut o serie de aprecieri judicioase şi esenţiale pentru cunoaşterea marelui povestitor moldovean în articolele “Povestirile lui Creangă” (din volumul Note şi impresii) şi I.Creangă. Ţăranul şi târgoveţul (cuprins în volumul Scriitori români şi străini). Despre Creangă spunea: “Creangă este Homer al nostru”.
 Caragiale, pe care îl consideră “cel mai mare creator de viaţă din întreaga noastră literatura , cel mai mare artist”, a făcut de asemenea, obiectul unor studii şi articole ale criticului: Foiletoanele lui Caragiale, I.L.Caragiale – Pe marginea Nopţii furtunoase – şi Conul Leonida faţă de reacţiune, Numele proprii în opera comică a lui Caragiale.

“Valsul lui Chopin acompania muzica corpului ei… (Cam emfatic, iubitul meu!) La sfârşit, după o linie trasă cu degetul cel mare, parcă mânios, peste toate clapele de la stânga la dreapta, ca o parafă energică a unei iscălituri sub un text, care făcu pianul să strige cu toate vocile lui alarmate, Adela se ridică aproape cu violenţă de pe scaun, întrebându-mă: ,,Îţi place ca şi atunci?” I-am sărutat mâna şi pentru ,,atunci”, şi pentru acum. Am văzut pe faţa ei o nedumerire, căci nu e obişnuită din partea mea cu expansiuni de natura asta. Dar n-a spus nimic şi, trecându-şi mâna pe frunte ca pentru a se dezmetici, m-a întrebat ce vreau să mai cânte. I-am răspuns, fireşte, că acum e rândul ei să aleagă.
Rapsodia tumultoasă a lui Liszt îi acompania şi ea, pătimaş, mişcările vii ale corpului…. Ipocrizia e inutilă. Nu am temperatura normală. Dar sper că e un accident trecător. Efectul muzicii… Fânaţul, seră imensă de flori sub clopotul cerului sprijinit pe orizont, aşteaptă coasa. Sub atingerea fină a unei uşoare şi eterne adieri, simţită numai de ele, florile se clatină încet, pe tulpinile lor subţiri şi înalte, în străfulgerări de roş, de violet, de galben şi de toate culorile din lume. Pe alocurea, cicoarea domină puternic, iradiind un abur albastru ca un voal împotriva soarelui arzător.
O femeie tânără nu poate face o plimbare pe câmp fără să culeagă flori. Adela le alege metodic, cu ochiul atent, cu gesturi de preciziune, parcă ar urmări vietăţi iuţi şi viclene. Cu părul auriu, cu faţa albă şi roză, cu ochii albaştri, Adela, printre flori, e o floare mare, strălucitoare, mai vie decât toate, irezistibil atrăgătoare. Comparaţia, banală de adevărată ce e, între femeie şi floare este mai mult decât constatarea unei asemănări exterioare. E intuiţia unei identităţi profund naturale. Spectator neocupat (nu pot să culeg şi eu flori; îmi lipseşte cu desăvârşire convingerea!), mişcându-mă fără rost încolo şi încoace (în faţa unei femei nu pot să mă întind pe iarbă, singura soluţie onorabilă a problemei), situaţia mea e dificilă.
Dar Adela, concentrată în vânătoarea ei, nu observă nimic.Pentru ea, florile au personalitate: unele sunt ,,sentimentale”, altele ,,impertinente”, altele ,,copii” ori ,,cucoane mici”,şi aşa mai departe. Observaţiile astea le face cu umor, cu o comică dezmierdare. Cu sentimentul distanţei în acelaşitimp, parcă ar fi vorba de nişte copii pe care-i alintă, dar nu vrea să-i scoată la obraz. (Viziunea comică şi uşor dezmierdătoare este de altfel atitudinea ei obişnuită în viaţă.)…
După ce culege florile, vine la drum cu braţul încărcat, se aşează pe dâmbul şanţului, le clasifică în grupuri după criterii subiective şi fanteziste, le întocmeşte într-un buchet mare, îşi pune una în păr (la plimbările afară din sat iese aproape întotdeauna cu capul gol), alta în butoniera mea. (,,Să n-o zvârli! S-o ţii toată ziua!”)Toate acestea se repetă exact, afară de floarea de la butonieră, care variază la fiecare dată, dar o alege mică întotdeauna, concesie teroarei mele de a mă da în spectacol cu floare în piept.Floarea asta mică se adaugă la celelalte din alte zile, mărind colecţia presată în paginile lui Diogen Laerţiul, între venerabilii Crates şi Metrocle!…” (Adela)
Toate aceste studii ale istoricului literar şi criticului de texte care a fost Ibrăileanu au contribuit în mare măsură să menţină treaz, la generaţii întregi de cititori, interesul pentru primele valori clasice ale scrisului românesc. G.Călinescu îl considera pe Ibrăileanu “cel mai de seamă continuator al spiritului maiorescian în latura lui etică”, “Taine al nostru”, cum îl numea în necrologul scris la moartea criticului ieşean.
“Dar m-am întors îndată, să stau aproape de ea, pe banca de la poartă. Se plimba prin cerdac. Îi auzeam paşii repezi. Sunetul, ritmul paşilor îmi dădeau halucinatoriu imaginea corpului ei în mişcare. Şi odată cu sunetul paşilor, părea că vine de la ea, şi-mi ucide voinţa, un fior subtil al vieţii ei. Realitatea asta nouă, care începuse acum o jumătate de oră,mă uimea. Îi spusesem că o iubesc, mă lăsa s-o iubesc. Dacă aş fi vrut să-i sărut picioarele, care umblau acum neliniştite prin cerdac, sunt sigur că m-ar fi lăsat, atât de mult nu mai avea nici o voinţă în clipele acele. S-a împotrivit numai la un singur lucru. Cerându-i să-mi acorde o favoare, fără să i-o specific, şi acordându-mi-o cu un,,da” înăbuşit (ce-o fi crezut?), i-am şoptit: ,,Dă-mi voie să-ţi spun pe nume: Adelina”. Ea m-a corijat cu vocea puţin iritată: ,,Nu, nu! Spune-mi Adela!” În adevăr, ceea ce se petrecea între noi nu era gingaş. Iar diminutivul era de un gust îndoielnic. (De unde izvorâse acest cuvânt, la care nu mă gândisem niciodată?)

(Adela)

Pe drept cuvânt, aşadar, George Călinescu îl considera pe Ibrăileanu ” cel mai de seamă continuator al spiritului maiorescian în latura lui etică”, ” Taine al nostru”, cum îl numea în necrologul scris la moartea criticului ieşean.

Tabel cronologic

1871 La 23 mai s-a născut, la Târgu-Frumos, Garabet Ibrăileanu. Tatăl, armean de origine, se numea Teodor; mama, Maria, era fiica lui Andronic şi Vartenia Marcovici din Roman.
1872 Părinţii, împreună cu copilul, se mută la Roman, în casa Varteniei Marcovici.
1876 Teodor Ibrăileanu, în asociaţie, arendează moşia de la Poiana lui Iuraşcu, din apropierea Romanului, unde se mută, la puţină vreme, toată familia. “Aici, la Poiana lui Iuraşcu, va scrie peste ani G. Ibrăileanu, am cunoscut natura.” La 17 septembrie, Maria Ibrăileanu moare, după ce dăduse nastere unei fetiţe, Maria.
1877 Teodor Ibrăileanu se recăsătoreşte, după cum îi caracterizează Ibrăileanu gestul, în Amintiri, “din combinaţii gospodăreşti”.
1878 septembrie Garabet este înscris la şcoala din Bacău, dar e mutat curând la Roman, deoarece tatăl îşi găsise o slujbă de administrator la o moşie din apropierea oraşului. Copilul se îmbolnăveşte şi este retras de la şcoală.
1879—1883 G. Ibrăileanu a studiat la şcoala primară din Roman.
1883—1887 Urmează cursurile gimnaziului Roman-Vodă, luând, din clasa a II-a, premiul întâi în fiecare an.
1887 septembrie Se înscrie în clasa a V-a a Liceului “Cordeanu” din Bârlad. La 21 septembrie, moare Teodor Ibrăileanu.
1888 Ibrăileanu, împreună cu alţi colegi, printre care şi Ionescu Raicu-Rion, înfiinţează societatea literară “Orientul”.
1889 iunie Societatea “Orientul” se destramă prin plecarea din Bârlad a elevilor ce terminaseră liceul. La 1 iulie, împreună cu Panait Muşoiu şi Eugen Vaian, scoate revista “Şcoala Nouă”, care apare până în iunie 1890. Secretar de redacţie, Ibrăileanu semnează la început cu iniţială; din numărul 3 — cu pseudonimul Cezar Vraja.
1890 iunie G.Ibrăileanu termină liceul; în toamnă îşi ia examenul de bacalaureat la Universitatea din Iaşi. Se înscrie la Facultatea de litere şi filozofie a Universităţii din Iaşi; în anul întâi frecventează toate facultăţile, negăsindu-şi locul.
1891 G. Ibrăileanu dă examene la Şcoala Normală Superioară. O parte din obiecte erau predate tot de profesorii facultăţii. Atras de febra publicistică şi de ideile socialiste, G. Ibrăileanu lasă studiile superioare pe un plan secund, examenele trecându-şile cu întârziere. Din 1890 colabora la săptămânalul bucureştean “Munca”; în 1892 îl întâlnim la “Adevărul şi Critica socială”; în 1893 şi 1894, la “Evenimentul literar” (nr. 1 apare la 20 decembrie 1893; din iulie 1894, redacţia se mută la Bucureşti; de la nr. 45, 24 octombrie 1894, se contopeşte cu “Lumea nouă”), din octombrie 1894 până în februarie 1895 colaborează la “Lumea nouă”.
1894 iunie Termină Şcoala Normală Superioară.
1895 aprilie Susţine examenul şi obţine licenţa în ştiinţele istorico-filozofice. Cunoaşte pe Elena Carp (născută la 25 mai 1873), viitoarea sa soţie.
1896 Traduce pentru Editura Semitca “Bel-Ami” de Guy de Maupassant; semnează Cezar Vraja. Numit suplinitor la Gimnaziul de băieţi din Bacău, la 1 septembrie nu s-a prezentat la post. Rămâne în Iaşi unde dă lecţii particulare, lucrează, sub conducerea lui A. Philippide, la Dicţionarul Academiei, şi îşi petrece timpul în preajma Elenei.
1899 aprilie Se prezintă la postul de la Bacău.
1900 Este numit, în septembrie, profesor la Liceul Internat “C. Negruzzi”.
1901 Colaborează la “Noua Revistă Română” a lui C. Rădulescu- Motru. La 5 iulie se căsătoreşte cu Elena Carp. Suplineşte un an, începând cu 1 septembrie, catedra de Filozofie de la Liceul Naţional (fosta -  Academia Mihăileană).
1902 Între lunile ianuarie şi aprilie îşi susţine examenul de capacitate pentru a deveni profesor titular. Se naşte Maria, unicul lor copil. La 1 septembrie este numit profesor provizoriu de limba română şi la Liceul Militar din Iaşi.
1904 În martie, aprilie şi mai, face, cu Elena, o călătorie în străinătate: Austria, Germania, Italia, Elveţia.
1905 Colaborează în numerele 1—3 ale revistei “Curentul nou”, scoasă de H. Sanielevici.
1906 martie Apare la Iaşi “Viaţa românească”, directori C. Stere şi Paul Bujor, secretar de redacţie G. Ibrăileanu. Până la 1 iulie
1908, redacţia revistei a fost în casa lui Ibrăileanu; după mutarea redacţiei, cenaclul literar continuă în acelaşi loc.
1907 La 18 decembrie, Ministerul îi acordă titlul de profesor definitiv.
1908 1 septembrie Este numit profesor suplinitor la catedra de Istoria literaturii române moderne a Facultăţii de litere din Iaşi.
1909 Îi apare volumul Scriitori şi curente; în perioada februarie— martie se internează la sanatoriul Sf. Elisabeta, Bucureşti.
1911 Redactează o detailată biografie ce va apare postum sub titlul Amintiri din copilărie şi adolescenţă. La 5 noiembrie este desărcinat de minister din postul de suplinitor, în locul lui fiind numit Eugen Lovinescu, doctor în litere la Paris şi docent universitar. În decembrie G. Ibrăileanu se înscrie la doctorat.
1912 Publică teza de doctorat: Opera literară a dlui Vlahuţă, în urma căreia primeşte titlul de doctor. În iunie Consiliul facultăţii propune numirea lui Ibrăileanu ca profesor la aceeaşi catedră; ministerul acceptă; de acum înainte, viaţa lui Ibrăileanu se va împărţi între revistă şi Universitate.
1916 august “Viaţa românească” îşi încetează apariţia.
1918 Între aprilie şi septembrie G. Ibrăileanu scoate cotidianul “Momentul”. În octombrie Academia Românâ îi respinge candidatura.
1919 Din februarie până în decembrie apare revista săptămânală “Însemnări literare”. Ţine, la îndemnul dr. Fr. Rainer, un “curs popular” despre literatura română la Institutul Anatomic din Iaşi.
1920 martie Reapare “Viaţa românească”. Scoate volumul Note şi impresii.
1921 Apar volumele: După război, Scriitori români şi străini.
1924—1925 Redactează Adela într-o primă versiune, pe care o citeşte soţiei şi prietenilor.
1927 Lucrează la o ediţie a poeziilor lui Eminescu ce va fi editată în 1930 de “Cultura Naţională”. În acelaşi an apar volumele: Studii literare şi Privind viaţa. Tot din 1930, redacţia “Vieţii româneşti” se mută la Bucureşti, editată fiind de “Adevărul”.
1933 ianuarie Se retrage de la conducerea revistei care va reveni lui M. Ralea, director pentru partea ideologică şi politică, şi G. Călinescu, directorul părţii literare şi artistice. În mai, apare romanul Adela. În iunie i se conferă premiul naţional de proză.
1934 Boala se agravează; în aprilie suportă la Bucureşti o intervenţie chirurgicală; spre toamnă este internat la sanatoriul “Casa Diaconeselor” din Bucureşti.
1936 În noaptea de 10 spre 11 martie, Ibrăileanu a părăsit lumea celor vii, la 12 martie corpul profesorului a fost incinerat şi un sfert de oră i s-au cântat andantele şi Simfonia pastorală a lui Beethoven.

Opera literară

Spiritul critic în cultura românească, Iaşi, 1909; ediţia Bucureşti, 1922; ediţia Bucureşti, 1943;
Scriitori şi curente, Iaşi, 1909; ediţia Bucureşti, 1930;
Istoria literaturii române moderne (curs), I-II, ediţie îngrijită de Iorgu Iordan, Iaşi, 1910-1911;
Opera literară a d-lui Vlahuţă, Iaşi, 1912;
Ioan Al. Brătescu-Voineşti, Bucureşti, 1916;
Curs de istoria literaturii române moderne. Epoca Conachi, Iaşi, 1920;
Note şi impresii, Iaşi, 1920;
După război. Cultură şi literatură, Iaşi, 1921;
Istoria literaturii române moderne, ediţie îngrijită de Gh. Şerbănescu, Iaşi, 1926;
Scriitori români şi străini, Iaşi, 1926;
Privind viaţa, cu un portret de Şt. Dimitrescu, Bucureşti, 1930; ediţie îngrijită şi introducere de Valentin Taşcu, Cluj, 1972;
Studii literare, Iaşi, 1930;
Adela. Fragment din jurnalul lui Emil Codrescu (iul.-aug. 189…), Bucureşti, 1933; ediţie îngrijită şi prefaţă de Const. Ciopraga, Bucureşti, 1959; ediţie îngrijită şi prefaţă de Eugenia Tudor, Bucureşti, 1972; ediţie îngrijită şi prefaţă de Al. Husar, Iaşi, 1983; ediţie îngrijită şi introducere de Marian Papahagi, Cluj Napoca, 1998;
Pagini alese, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mihai Ralea, Bucureşti, 1957;
Studii literare, ediţie îngrijită şi prefaţă de Savin Bratu, Bucureşti, 1962;
Adela. Privind viaţa. Amintiri din copilărie şi adolescenţă, prefaţă de Const. Ciopraga, Bucureşti, 1966;
Scriitori români şi străini, I-II, ediţie îngrijită de Ion Creţu, prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, 1968;
Studii literare, ediţie îngrijită şi introducere de Ion Bălu, Bucureşti, 1968;
Opere, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Const. Ciopraga, Iaşi, 1970-1972;
Campanii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mihai Drăgan, Bucureşti, 1971;
Mihai Eminescu, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mihai Drăgan, Iaşi, 1974;
Opere, I-X, ediţie îngrijită de Rodica Rotaru şi Al. Piru, prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, 1974-1981;
Studii literare, I-II, Bucureşti, 1979;
Spiritul critic în cultura românească. Note şi impresii, ediţie îngrijită de şi postfaţă Ioan Holban, Bucureşti, 1984;
Studii literare, ediţie îngrijită şi introducere de Lenuţa Drăgan şi Mihai Drăgan, Iaşi, 1986;
Privind viaţa. Adela. Amintiri, ediţie îngrijită de Rodica Rotaru şi Al. Piru, Bucureşti, 1987;
Cugetări, ediţie îngrijită de Sergiu Selian, Bucureşti, 1989;
Opere, I-II, Chişinău, 1997;
Curentul Eminescu, ediţie îngrijită de Nicolae Iliescu, Bucureşti, 1999.
Mihai Eminescu, Poezii, Bucureşti, 1930.
Guy de Maupassant, Bel Ami, Craiova, 1896; ediţia Bucureşti, 1997.

 

 

Bibliografie

 

Adela * Amintiri, Garabet Ibraileanu, Buc, 1985
Spiritul critic în cultura românească, Garabet Ibraileanu, Buc, 1972
George Calinescu, Istoria Literaturii Române, Buc, 2001
Literatura Română, Manual pentru clasa a XI-a, Buc, 1977

 

Autor: Maria Dumitrache

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: