Oricărui bolnav din dragoste trebuie să i se controleze temperatura, iar aceasta se măsoară prin analiză şi ascultare la masa confidentelor, adică: ochi, gesturi, cuvinte, atitudine.
Temperatura normală a dragostei se menţine undeva în jurul cifrei de 37 grade dar asta se datorează unui echilibru constant între cantitatea administrată din serul îndrăgostirii şi calitatea lui. Acest proces este primul pas atunci când simţim fluturaşii, el se mai numeşte şi echilibrul vieţii. Apare atunci când:
- producerea de căldură se realizează pe seama arderii a două buze pofticioase şi energice lipite de alte două buze dulci şi zemoase. Arderea poate fi crescută sau scăzută, dar asta ţine numai de cei doi parteneri cum ştiu să îşi joace rolul sărutului cu pasiune, senzualitate şi mult joc, uneori şi muşcătura poate fi alinată de limba care trece peste ea delicat, stimulând partenerul şi ducându-l voluntar sau involuntar – frisonul ţucatului – prin creşterea secreţiei hipofizare
- pierderea de căldură se face prin emitere şi evaporare. Pierderea e ajutată de atingeri suave pe trupul ce-aşteaptă să fie mângâiat; pielea transpirată în urma dorinţei excesive de a se lăsa sclava buzelor acelui ins, gustând părticică cu părticică fiecare locşor, lăsându-şi amprenta ca o înregistrare pentru zilele singuratice care vin fără să vrem. Evaporarea e punctul culminant al amorului fără perdea, ştiu… o să spuneţi: “iar sex?” – ce ne-am face fără el… sexul face parte din viaţa noastră şi cu el sau mai bine zis  prin el evaporăm frustrarea, dorinţa, acumulări de tensiune dar şi plăcerea. O dată prima plăcere evaporată vine alta şi alta, devenind dependenţi de arta amorului – febra sexului continuu .

Prin febra îndrăgostirii se înţelege un complex de simptome, unde concomitent cu ridicarea temperaturii, se asociază o accelerare a pulsului şi respiraţiei, cu sete, inapetenţă şi o stare generală aeriană, frecvent visătoare.
Creşterea temperaturii peste 37 de grade se numeşte: frisonul durerii sufleteşti. Ia naştere în anumite cazuri, de exemplu:
- iluzie datorită creşterii insolaţiei
- dezamăgire prin deshidratare datorită pierderii lacrimilor în exces
- declin psihic căzând lent, treptat ajungând într-o umbră întunecoasă cu dinţi ascuţiţi însoţită de ceaiul de pelin intrând în acea criză de identitate ducând până a cădea în cercul plin de victime ale acestei boli egoiste cu piele aspră şi rece încătuşându-vă fără pic de milă şi brusc nu vă mai simţiţi capabili să vă mai bucuraţi sau să visaţi pentru că speranţa nu mai există pentru voi.
În evoluţia acestei febre se disting trei perioade:
- invazie sau prin surprindere – se instalează în interiorul vostru fără să simţiţi, acoperindu-vă ochii lent şi fără durere şi dându-vă senzaţia că lumea e doar a voastră şi sunteţi cei mai fericiţi oameni de pe acest Pământ
- apogeul este perioada sublimă a două persoane care se iubesc. Este continuă, regulată sau neregulată şi plină de visuri şi dorinţe care în această perioadă credeţi că vor deveni reale şi de ce nu s-ar îndeplini, doar iubim, ne dorim să fim alături de cel iubit pentru totdeauna, sperăm la o uniune perfectă şi unică ce ne încântă sufletul şi imaginea noastră pentru că fiorii dragostei ne fac mai frumoşi, puternici, reinventivi, autentici, perfecţi în ochii celui/celei care ne stă alături.
- astmul iubirii sau prăbuşirea este perioada cea mai dură, nebuloasă şi plină de dispreţ faţă de voi, nopţi nedormite, acumularea de stimuli emoţionali sinucigaşi declanşând lipsa de respect faţă de persoana voastră, ciuma lăuntrică distrugând alte suflete din jurul vostru şi nu în ultimul rând cu ochii înecaţi şi cu o mască chinuitoare distrugeţi fiecare ciob viu, pradă fără pic de remuşcare pentru că sensibilitatea, mărinimia, dragostea nu se mai găsesc în voi ci doar răutate şi durere , sloiuri mari de gheaţă care nu vor să se topească pentru că decizia pe care aţi luat-o e primordială şi nu vă abateţi de la ea.
Mai există perioada – paralelă dar luată ca şi tratament, ajută în anumite cazuri să scăpaţi de perioada astmului iubirii şi să o luaţi de la capăt , cu mai multă experienţă şi modelarea fisurilor pe care le purtam toţi până la urmă pentru că nimeni nu e perfect dar în fiecare zi învăţăm să ne autodepăşim limitele şi să ne cunoaştem mai bine, simulând sau nu dar mult mai pregătiţi de a depăşi un eşec sentimental iar asta e paralela fiinţei noastre: planul amar îl purtăm cu noi dar nu el să ne conducă şi planul dulce , inteligent formând persoana cu bune şi rele – concomitent cele două planuri ne duc înainte fără să ne lăsăm comandaţi de ele ci doar să le păstrăm pentru că în ele stau: experienţa noastră de viaţă, ne modelează spiritul, omul de azi şi de mâine şi oricât am iubi sau am fi victime unor simptome defecte şi pline de curburi malefice vom ştii să le ocolim sau să ne reinventăm cu “traista amintirilor şi trăirilor” – revigorarea, refacerea trebuie să fie obligatorie, inteligenţă şi sensibilitate, mixate toate şi turnate în paharul “trezirii din amorţeală“ alături de pilula “zâmbetului şi optimismului“.

Autor: Maria Dumitrache