135 de ani de la nasterea lui Tudor Arghezi… scriitor, poet, nuvelist, eseist, romancier, povestitor şi gazetar

30 iunie 2021, ora 10:30, in categoria Atelier literar

“Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afarăă.
Şi mă durea mâna ca o ghiară.
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.”
(Flori de mucegai)


Tudor Arghezi s-a născut la 21 mai 1880 în Bucureşti, a fost un scriitor român, poet, nuvelist, eseist, romancier, povestitor şi gazetar .

Apariţia poeziei lui Tudor Arghezi în literatura noastră stârneşte emoţii estetice de largă şi profunda vibraţie, legând ecouri folclorice cu ingeniozităţi stilistice moderne. Poezia argheziană stăpâneşte şi desluşeşte cititorul .

Tudor Arghezi este fiul lui Nicolae Theodorescu ( iniţial Nicolae Tudor Cojocaru), născut în Cărbuneşti, judeţul Gorj, agricultor şi funcţionar la banca din Piteşti. Identitatea mamei este contrazisă de mărturii ale corespondenţei şi ale operei, de memoriile celor apropiaţi . Conform lor, Rosalia Arghesi, de naţionalitate germană, venită din ţinuturile Braşovului în Bucureşti, ca menajeră, a fost adevărata sa mamă. Părinţii, necăsătoriţi, vor fi uniţi în semnătura scriito­rului, legalizată ca nume oficial în 1956.

Numele său adevărat este Ion N. Theodorescu, iar pseudonimul său, Arghezi, provine, explică însuşi scriitorul, de la Argesis – vechiul nume al Argeşului. Ovid S. Crohmălniceanu propunea în studiul consacrat operei poetului din “Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale” o altă explicaţie, şi anume că pseudonimul ar proveni din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie şi Geza. „Puţini ştiu”, dezvă­luia un cunoscut în 1931, că Tudor Arghezi este „pseudonimul propriului său nume”. Acest destin al „oamenilor fără ascendenţă” (Dintr-un foişor) l-a făcut pe Arghezi fie să tacă, fie să dea alte versiuni asupra originii sale, amestec de adevăr şi ficţiune, dar l-a marcat definitiv.

Clasele primare le-a făcut la “Petrache Poenaru”, între anii 1887-1891, şi gimnaziul la “Cantemir Vodă”, între 1891-1896, liceul îl va face în particular. În cadrul Institutului Clinciu şi Popa, în 1905, trece ultimele examene, pentru clasele a VI- şi a VII-a. Hotărâse să se întreţină singur: medita, la algebră, la doisprezece ani, a fost ucenic pe lângă un cioplitor de pietre funerare, custode al unei expoziţii de pictură a societăţii „Ileana” (cunoscând, astfel, pe I.L. Caragiale), laborant la fabrica de zahăr din Chitila (în 1897). Frecventa clubul socialist de la „Lumea nouă”.

 

“Am luat ceasul de-ntâlnire
Când se turbură-n fund lacul
Şi-n perdeua lui subţire
Îşi petrece steaua acul.
Câtă vreme n-a venit
M-am uitat cu dor în zare.
Orele şi-au împletit
Firul lor cu firul mare
Şi acum c-o văd venind
Pe poteca solitară,
De departe, simt un jind,
Şi-aş voi să mi se pară.”

( Melancolie )

În ziarul „Liga ortodoxă”, la 30 iulie 1896, Ion Theo (pre­scurtarea i-a fost sugerată de Al. Macedonski) debutează în poezie, tăios, cu acuzatoarele strofe din “Tatălui meu”. Le urmează compuneri când instrumentaliste, când parnasiene, când pur­tând amprenta elegiei eminesciene. Macedonski elogiază cute­zanţa cu care tânărul „rupe” tehnica versificării, însă acesta nu suportă amestecul „peniţei” patronului său literar şi părăseşte cenaclul macedonskian. Colaborează totuşi la sateliţi ai „Literatorului”:Revista modernă” (1897) şi „Viaţa nouă” (1898, semnând Ion Th. Arghezzi). Leagă prietenii trainice (nici ele scutite de încercări) cu Gala Galaction şi N.D. Cocea, cu V. Demetrius.

În 1900, după o nevoie acută de a se refugia de viaţa cotidiană, intră în cinul călugăresc . După o ucenicie la mănăstirea Cernica, îmbracă haina mona­hală sub numele de Iosif. E hirotonisit diacon şi adus la Mitro­polie ca secretar. Cu mitropolitul Iosif Gheorghian, traduce lucrarea reverendului francez H.G. Didon, “Isus Hristos”. Scoate în 1904, împreună cu V. Demetrius, revista „Linia dreaptă”, unde publică o parte din ciclul, funebru şi baudelairian, “Agate negre”, nuvela “Lotar”, manifestul poetic “Vers şi poezie”. Semna Tudor Arghezi şi I. Gabriol.

 

“Carte frumoasă, cinste cui te-a scris
Încet gândită, gingaş cumpănită;
Eşti ca o floare, anume înflorită
Mâinilor mele, care te-au deschis.
Eşti ca vioara, singură, ce cântă
lubirea toată pe un fir de păr,
Şi paginile tale, adevăr,
S-au tipărit cu litera cea sfântă.
Un om de sânge ia din pisc noroi
Şi zămlisleşte marea lui fantomă
De reverie, umbră şi aromă,
Şi o pogoară vie printre noi.
Dar jertfa lui zadarnică se pare,
Pe cât e ghiersul cărţii de frumos.
Carte iubită, fără de folos,
Tu nu răspunzi la nici o întrebare.”

( Ex libris )

 

În 1905, Arghezi îşi dă demisia din slujba de diacon. Ajutat de mitropolitul Iosif Gheorghian, pleacă, pentru studii teologice, în Elveţia, la Fribourg. Nu se simte bine în schitul Cordelierilor, unde fusese găzduit, şi, refuzând să se convertească la catolicism, îl părăseşte pentru o singurătate „activă”. Între 1906 şi 1910 trăieşte la Geneva. Audiază cursuri la Universitate, călătoreşte, în 1910 stând câteva luni la Paris. Ucenic al unei şcoli libere de meserii, lucra bijuterii ieftine, capace de ceasornice.

În 1905, la Paris, din legătura cu profesoara Constanţa Zissu (se căsătoresc în 1912, divorţează în 1914), i se născuse un băiat, Eliazar-Lotar; crescut de părintele său, absolvind liceul, el se va stabili în Franţa (fotograf de artă, cineast, Elly Lothar a lucrat cu sculptorul Giacometti, cu regizorii Rene Claire şi Luis Bunuel).

În ţară, N.D. Cocea deschide „Viaţa socială” cu incendiara “Rugă de seară “(1910) şi, dintr-un caiet lăsat acasă, transcrie câteva piese din “Agate negre”, prezentându-l pe Arghezi drept „poetul cel mai revoluţionar al vremii”. Acesta îşi face o reintrare explozivă în jurnalistică, atacând în „Facla”, din mai 1911, pe mitropolitul în scaun, Athanasie Mironescu. Fulminantele pamflete îl aduc pe fostul diacon, considerat încă în rândurile monahilor, în faţa Consistoriului, care îl exclude din cin. Viaţa şi-o câştigă de acum înainte cu condeiul. Compune un prolog în versuri pentru „Comoedia” (1911), colaborează la „Rampa” şi la revista „Teatru“, îl ajută pe Th. Cornel la dicţionarul biografic “Figuri contimporane din România” (1911), traduce din Dostoievski.

 

“De-abia plecaseşi.Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!
Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?
Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul cel dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?”

( De-abia plecaseşi )

 

În 1913 este redactor-şef la cotidianul lui Al. Bogdan-Piteşti, „Seara”; ţine rubrica polemică „Tabula rasa”, având ca ţintă pe Take Ionescu, Ion I.C. Brătianu, O. Goga, pe socialişti, şi cronica teatrală şi artistică, cu pagini memorabile despre Constantin Brâncuşi, Şt. Luchian, Th. Pallady.

Redactor la „Steagul” (1915-1916, 1918), director, împreună cu Gala Galaction, al săptămânalului „Cronica” (1915-1916), subvenţionat de Al. Bogdan-Piteşti, susţine ideea neutralităţii României. Rămas în capitala ocupată de armata germană, publică în oficiosul „Bukarester Tageblatt” – „Gazeta Bucureştilor” (1917-1918; articole politice, prezentări de spec­tacole, semnate T.A., A ori Sigma), în „Scena” (1918) şi „Renaş­terea” (1918). Procesul intentat unui număr de 24 de ziarişti (între ei, I. Slavici) pentru colaboraţionism, în februarie 1919, duce la condamnarea lui Arghezi la cinci ani de închisoare. Deţinut în penitenciarul Văcăreşti, va fi sprijinit moral de soţia sa (Paraschiva Burda, originară din Buneştii Bucovinei, din 1916,  tovarăşa de o viaţă a scriitorului). Datorită intervenţiei lui N. Iorga, este graţiat la sfârşitul anului.

În „Cugetul românesc” (1922-1924), alături de N. Iorga, Lucian Blaga, G. Bacovia, Camil Petrescu, V. Voiculescu, N. Crainic, Urmuz etc., Arghezi este prezent cu “Duhovnicească, întoarcere în ţărână”, “Psalmistul singuratic”, cronici, pamfletul “Cum se scrie româneşte”, vizând stilul romancierului Liviu Rebreanu, şi „Literatura nouă”, în care apără, contradictoriu, de loviturile lui N. Iorga, curentul de primenire din poezie.

„Naţiunea”, „foaia intelectualităţii”, apărută în 1923 , este scrisă aproape în întregime de Arghezi. El rămăsese adeptul modelului cultural german şi biciuia haosul social de după război. Apar aici “Belşug”, “Amintirile ierodiaconului Iosif”. Varietatea publicisticii sale  fac din Arghezi un gazetar fără egal. Poetul, în schimb, era parţial cunoscut, cu precădere în rândurile boemei intelectuale. El nu are nici o carte. Dureros îndoit de sine şi orgolios, văzând în poezie o experienţă intimă, aproape o taină, aştepta urmărind “perfecţionarea izolată a individualităţii”. Mitul lui era o unică, exclusivă, scriere.

 

“Prin undele holdei şi câmpi de cucută,
Fugarii-au ajuns în pustie
La ceasul când luna-n zabranice, mută,
Intră ca un taur cu cornu-n stihie,
Şi gândul meu gândul acestora-l ştie:
In împărăţie de bezna şi lut să se facă
Grădina bogată şi ogada saracă.
Cetatea să cada-n nămol,
Păzită de spini şi de gol.
Usca-s-ar izvoarele toate şi marea,
Şi stinge-s-ar soarele ca lumânarea.
Topească-se zarea ca scrumul.
Funingini, cenuşă, s-a acopere drumul,
Să nu mai dea ploaie, şi vântul
Să zacă-mbrâncit cu pământul.
Subolii şi viermii să treacă pribegi
Prin stârvuri de glorii întregi.
Sa fete în purpură şorecii sute.
Gânganii şi molii necunoscute
Să-şi facă-n tezaur cuibare,
Sătule de aur şi mărgăritare.
Pe strunele de la viori şi ghitare
Să-ntinză păianjeni corzi necântătoare.

Întâi, însă, viaţa, bolind de durată,
Să nu înceteze deodată,
Şi chinul să-nceapă cu-ncetul.
Să usture aerul greu, ca oţelul.
Să şchiopete ziua ca luntrea dogită,
Să-ntârzie ora în timp să se-nghită,
Şi, nemarginită, secundă
Să-şi trecă prin suflet, gigantica, undă:
Pe sârma tăioasa-a veciei, în scame
Şi rumegătură să vi se destrame.
Gâtlejul, fierbinte de sete,
Să cate scuipat să se-mbete,
Şi limba umflată-ntre buze
Să lingă lumina şi ea să refuze,
Si-n vreme ce apă din seşuri se strânge,
Să soarbă-n mocirla copitelor sânge.
Şi strugurii viei storşi cu muşcătură
Să lase in gură coptură.
Coboară-se cerul, furtuni de alice
În câmp să v-alunge cu stelele-n bice.
Despice-se piatra în colţi mici de cremeni,
Vârtej urmărindu-i pe semeni.
Odihna cerându-i, pământul să-ntepe
Ivindu-se şerpii când somnul începe.”

(Blesteme)

 

La 47 de ani, scoate “Cuvinte potrivite” (1927). Volumul, în intenţie reprezentativ, e o selecţie care va marca temele sale. Lansează „Bilete de papagal” (1928). „Minusculă” ca format, „Bilete de papagal” a fost o foarte bună revistă de literatură, deschisă tinerilor . Scriitorul, ajuns la o rodnică împlinire creatoare, încredinţează tiparului aproape an de an câte o carte, experi­mentează alte formule în lirică, dă romane (deşi era adversarul prozei lungi, îmbâcsite), într-un fel de efervescenţă a reînnoirii şi descoperirii de sine: “Icoane de lemn”.

Retras în casa familiei, ridicată la Mărţişor între 1929 şi 1933, „ca un schit”, cu grădină şi stupi în livadă, lângă copiii Domnica (Mitzura) şi Iosif (Baruţu), Arghezi face să apară: “Cărticică de seară” (1935), “Cimitirul Buna-Vestire” (1936), o ediţie definitivă la “Versuri”, “Ce-ai cu mine, vântule?” (1937), “Hore” (1939), “Lina” (1942).

N. Georgescu, din cercul lui N. Iorga, îl atacă în mai multe articole, reunite în volumul “Literatura de scandal” (1938), încercându-se aducerea lui în faţa justiţiei.

Este închis trei luni (1943) pentru pamfletul “Baroane”, care lovea, abia voalat, în Manf red von Killinger, reprezentantul lui Hitler în Bucureşti. Distins, din nou, cu Premiul Naţional pentru poezie în 1945, tipăreşte volumele “Bilete de papagal” şi “Manual de morală practică”, în 1946, şi colaborează susţinut la „Adevărul” (1946-1947) cu “Tablete”; unele, ostile noului regim, pun în evidenţă criza culturii.

Volumul “Una sută una poeme”, din 1947, este retras din librării. Eseul “Artă şi libertate” (despre Apostolul Pavel), oferit revistei „Agora”, se pierde. Împotriva lui Arghezi se desfăşoară o campanie de denigrare în „Scânteia”, susţinută de Miron Radu Paraschivescu (1947) şi de Sorin Toma, cu seria de arti­cole “Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei” (1948). Baruţu este privat de libertate, Arghezi e alungat din presă. Tăcerea în jurul numelui poetului va dura până în 1954.

 

“Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin rapi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Aşeaz-o cu credinţa căpătâi.
Ea e hrişovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu săricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.

Ca să schimbăm, acum, intâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n calimară
Bătrânii au adunat, printre plavani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagane urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefecut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreaga dulcea lui putere
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzând în piscul datoriei tale.

Durerea noastra surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveste-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din padure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.

Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Slovă de foc şi slovă faurită
Împarechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte ca-n adîncul ei
Zace mania bunilor mei.”

(Testament)

 

Face faţă dificultăţilor materiale traducând din literaturile rusă (în colaborare) şi franceză: I.A. Kuprin, “Moloh “(1951), I.A. Krîlov, “Fabule” (1952), M. E. Saltîkov-Scedrin, “Povestiri” (1952), N.V. Gogol, “Suflete moarte” (1954), Anatole France, “În floarea vieţii” (1953), La Fontaine, “Fabule” (1954).

Reapare cu versurile „copilăreşti” din “Prisaca”, în 1954. Anul 1955 aduce semnele acceptării scriitorului de către oficialităţi. Devine membru al Academiei Române, e decorat cu Ordinul Muncii clasa I (1955). Face parte din delegaţia care preia de la Moscova o parte din tezaurul ţării . Laureat al Premiului de Stat în 1957, va fi sărbătorit ca poet naţional în 1960 .

La un an după moartea soţiei sale (14 iulie 1967), poetul se stinge şi este înmormântat, după dorinţă, în grădina casei lor, la Mărţişor. I se fac funeralii naţionale.

Încă din anul 1926, Ibraileanu afirma că Arghezi ” se mişcă cu succes estetic pe cel mai întins registru al limbii române ” . Prin valoarea sa artistică , opera lui Arghezi ar putea rivaliza cu cele mai reprezentative creaţii ale literaturii universale ale veacului nostru, înscriindu-se astfel în rândul marilor scriitori ai lumii contemporane .
Opera lui a fost tradusă în multe limbi de circulaţie mondială , fiind cunoscută şi preţuită peste hotare şi comparată , ca valoare , cu aceea a unor scriitori de talia lui Garcia Lorca, Claudel, Rilke, Eliot etc .

 

“Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi ce mojic! ce mitocan!ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori în iad.
Botul nu-ţi mai este aşa de gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane si ai început, Doamne! să şi surâzi cu buzele alea groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai apropiat de spinare. Nici părţile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesubtul croielii scurte.
Cred că nu mai iei dimineaţă patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă şi opt prăjituri, cu care ţi-ai pus din nou în funcţiune intestinul gros, anemiat de răbdări prăjite. Te umpluseşi bine, până la râgâială . Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţaţâ după ce te-ai procopsit. Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi : ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule .
Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat , mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea până la Calafat , nobilă spurcăciune! I-auzi! Vrea să-mi fie stapân şi să slugaresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. “

(Baroane)

 Cronologie  

1880 – Epitaful scris de Tudor Arghezi (Ion N. Teodorescu) şi dăltuit pe lespedea mormântului său din Mărţişor ne certifica ziua exactă a naşteri si obarsia să oltenească ” Născut în Bucureşti, la 21 mai 1880,cu origini părinteşti în Gorj ” . Tatăl poetului , Nae Teodorescu, s-a născut la 7 ianuarie 1859, în Craiova. Despre mama sa, Maria, al cărei nume se afla consemnat în certificatul de naştere al poetului, – certificat controversat si chiar contestat de unii istorici şi critici literari, datorită unor date eronate-, nu există nici un alt document oficial care să-i certifice numele care sa contina minime date biografice.
1887 – 1891- Este elev al Şcolii primare “Petrache Poeteanu” situată în apropiere de Piaţa Amzei. Numele primului său dascăl, părintele Nicolae Abramescu, revine că o delicată amintire, ori de câte ori Tudor Arghezi, îl evoca în scrierile sale.
1891 – 1896- Urmează cursurile Gimnaziului “Cantemir-Voda “, situaţia familială obligându-l să locuiască la internatul “Sfântul Sava”, din Bucureşti . De la vârsta de 11 ani este nevoit să se întretină singur, dând meditaţii. Vacanţele nu şi le iroseşte , îşi găseşte diferite îndeletniciri ce îi vor completa sursele de existenţă.

1896 – Anul debutului literar. La 25 iulie, publică în ziarul “Liga ortodoxă”, condus de Alexandru Macedonski, proza “Din ziua de azi”, iar în nr. 9, din 30 iulie, poezia “Tatăl meu” , semnată Ion N.Teodoreanu. În acelaşi ziar şi în “Suplimentul literar” al acestuia va mai publica încă 15 poezii, unele semnate Ion Theo. La cenaclul lui Alexandru Macedonski, pe care-l frecvenţa de câteva luni, îl cunoaste si se împrieteneşte cu Grigore Pisculescu (Gala Galaction), elev la liceul “Sfântul Sava”, prietenie care va dura peste deceni, până la moarte . Tot din acest an, datează amintirile primelor întâlniri cu pictorul Stefan Luchian, I.L. Caragiale şi G. Ibrăileanu. În decembrie întrerupe colaborarea la “Liga Ortodoxă”, deoarece Alexandru Macedonski “intervenea cu pana” în manuscrisele tânărului poet.
1897 – 1899- Începând cu primul număr al “Revistei moderne” (20 iulie 1897) reapare semnătura lui Ion Theo, sub poezia” Clara noapte”, urmată de alte poezii . La 1 februarie 1898 apare primul număr al revistei“Viaţă nouă” care reuneşte în paginile sale semnăturile unor tineri scriitori talentaţi: Mihail Sadoveanu, Grigore Pisculescu, N .D.Cocea şi Ion N. Theodorescu. În numărul 6, din 19 aprilie, apare pentru prima data pseudonimul Ion Th. Arghezzi, cu care semnează poemul în proza Senar, (În anul 1956, prin actul nr. 75108, de schimbare a numelui, aceste pseudonim, ortografiat, între timp, Arghezi, depăşeşte aria literaturii, devenind, pentru poet şi familia sa, nume oficial).
1900 - La începutul lui februarie, pleacă la mănăstirea Cernica, pentru a se călugări- iulie 10. După un noviciat de 4 luni este tuns şi înveşmântat în haina monarhala, primind numele de Iosif (septembrie 8).
Este hirotonisit diacon de către Mitropolitul Primat, în Catedrala Mitropolitană (noiembrie 23). Mitropolitul Iosif Gheorgian îl aduce în Bucureşti la secretariatul Mitropoliei, tânărul calugar-poet bucurându-se de protecţia şi preţuirea sa . Îl recomandă “Rreferent de conferenţiar pentru religie comparată la Şcoală de ofiteri” .
1905 – La 30 ianuarie se naşte, la Paris, Eliazar-Loatar, fiul nelegitim al lui Tudor Arghezi şi al Contantinei Zissu. Mama copilului, profesoara este nevoită să-şi ascundă maternitatea. Îl lasă în grija unei doici şi revine în ţară. Îngrijorat de soarta copilului, rămas “pe braţ străin”, Tudor Arghezi se hotărăşte să meargă în Franţa, pentru a-i reglementa situaţia. Abia în ultimile zile ale luni noiembrie părăseşte Bucureştiul, cu destinaţia Paris, împreună cu mama sa. După împlinirea unor formalităţi greoaie şi costisitoare, în cele din urmă reuşeşte să clarifice situaţia copilului, plecând toţi 3 spre Zurich,unde drumurile se vor despărţi – Maria Theodorescu întorcându-se în ţară,cu Eliazar, iar Tudor Argehzi indreptandu-se spre Fribourg.
1910 - După o absenţă de 6 ani, odată cu publicarea poemului” Rugă de seară”, în nr. 1 al revistei “Viaţa socială”, de sub conducerea lui N.D.Cocea, numele lui Tudor Arghezi reapare în presă românească. La sfărşitul anului , se reîntoarce în ţară, chemat pentru reglementarea serviciului militar. În carnetul său de drum notează: “J’y suiş depuis decembre 1910″ .
1911 – 1912 - Colaborează la o serie de reviste, primare ca “Facla”, “Viaţă sociala’, “Rampa”, “Viaţa românească”, cu articole în care sunt dezbătute probleme ale vieţii literare sociale şi politice.
1913 - Ca prim poet redactor al ziarului “Seara”, care aparţinea lui Bogdan-Pitesti, în articole de fond ale ziarului Tudor Arghezi militează pentru neutralitatea României .
1915 - Scoate revista “Cronică”, împreună cu Gala Galaction, directorul literar, afirmadu-şi aceleasi convingeri .
1916 - La 5 noiembrie se căsătoreşte cu Paraschiva Burda, pe care o cunoscuse în anul 1911, dupa intoarcerea în ţară. În timpul primului război mondial, rămâne în Bucureşti, sub ocupaţia trupelor germane. Colaborează la “Gazeta Bucureştilor”, o anexă a gazetei germane “Bukarester Tageblatt”

1919 - În urma procesului ziariştilor, învinuit de trădare şi colaboriţionism, Tudor Arghezi este condamnat la 5 ani de recluziune şi întemniţat la Văcăreşti, împreună cu Ioan Slavici, S. Grossman, D. Karnabatt şi Dem. Theodorescu. Cei cinci ziarişti condamnaţi au fost graţiaţi prin decretul regal nr. 51392 din 31 decembrie.
1919 - Colaborările de la revista “Hiena” (1919-1921), insipirate din perioada petrecută în închisoare, vor intra alături de alte proze şi versuri, în volumele “Flori de mucigai ” şi “Poarta neagră” .
1922 – 1924 – Este chemat să conducă revista “Cugetul românesc”. Lucrează timp de 2 ani în redactia revistei. Aici publică poeme şi proze cu o tematică variată. În 1923,  îşi asumă conducerea ziarului ”Naţiunea”, pe care îl scrie singur, aproape în întregime. Tot în această perioadă colaborează la mai toate publicaţiile din ţară:  “Viaţa românească”, “Adevărul literar şi artistic” , “Lumea”, “Gândirea”, “Lamura”‘ ,”Rampa”, “Cuvântul”, “Contemporanul” şi altele . La 10 decembrie se naşte al doilea copil, Iosif Barutu .
1926 - Cumpără un teren de 17.250 mp pe dealul Mărţişorului, în vecinătatea închisori Văcăreşti, pe care începe să sădească pomi fructiferi şi viţă de vie. Construcţia casei şi anexelor gospodăreşti, inclusiv tipografia , s-a prelungit timp de cincisprezece ani, în funcţie de disponibilităţile financiare, devenind o adevărată “fortificare” a unei familii strâns închegate.
1927 – La vârsta de 47 de ani, după exact 31 de ani de la debut şi după aproape 20 de ani de ,,arghezianism” în poezie publicistică, Tudor Arghezi tipăreşte primul său volum de versuri, “Cuvinte potrivite”. Critica literară, prin reprezentantii ei de marca- Eugen Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, G.Călinescu, M. Ralea, Şerban Cioculescu, Tudor Vianu, Perpessicius- salută apariţia volumului ca pe un eveniment de maximă însemnătate pentru lirica românească , recunoşteau în Arghezi un nou Eminescu , ” cel mai mare poet român de la Eminescu încoace”, ceea ce pentru unii părea pe atunci un adevărat sacrilegiu.
1928 – La 2 februarie apare revista ,,Bilete de papagal”, sub direcţia lui Tudor Arghezi, deschisă tuturor scriitorilor consacraţi, dar şi tinerelor talente. Seria întâi a ,,Biletelor de papagal”, cu apariţia zilnică se încheie cu nr 460, din 9 august 1929.
1929 – Apare volumul “Icoane de lemn”.
1930 – La 15 iunie, reapare, păstrându-şi formatul ,revista “Bilete de papagal”, pentru o scurtă perioadă de timp, până în 5 octombrie. În luna decembrie publică volumul “Poarta neagră”. Începe colaborarea şi la“Magazinul”, “Radio şi radiofonia” (fiind unul din susţinătorii postului de radio românesc) , “Tiparniţa literară”. Familia Arghezi se instalează la Mărţişor.
1931- Publică un nou volum de versuri, “Flori de mucigai”. Nemulţumit de portretele realizate de Iser şi de Pallady, propuse de editură, fiind înzestrat cu talent pentru desen, schiţează în faţa oglinzi autoportretul, devenit între timp celebru,care însoţeşte volumul. Apare al treilea volum de proză,” Cartea cu jucări”, ilustrat de Lucia Denetride Bălăcescu. Revistelor enumerate anterior,li se adăugă colaborările la “Realitatea ilustrata”, “Mişcarea”, “Progresul social”, “Secolul”, “Dimineaţa”, “Artă”.
1933 – Apare volumul “Tablete din arta de Kuty”. Începe traducerea comediilor “Moliere”. Colaborează la săptămânalul “Vremea”.
1934 - Publică poemul în proza “Ochii Maicii Domnului” şi , în colaborare cu prof. Popescu-Rebus, editează volumul “Cuvinte potrivite…..şi încrucişate”. Iniţiază colecţia “Biblioteca Mărţişor”, din care publică volumul ” Poezii”. Primeşte Premiul Naţional de Poezie , împreună cu George Bacovia.

1935 – Apare o nouă carte de versuri, a treia, intitulată “Cărticica de seară”.
1936 - Apare “Cimitirul Buna-Vestire”, “cel mai frumos roman fantastic din literatura noastră” (Pompiliu Constantinescu). Editura Fundaţiilor inaugurează colecţia “Ediţii definitive. Scriitori români contemporani” cu volumul Tudor Arghezi, “Versuri”, care cuprinde toate poeziile publicate în “Cuvinte potrivite”. “Flori de mucigai” şi ‘ Cărticica de seară”, la care se adăugă ciclul inedit “Mărtişoare”. Va fi reeditată, cu adăugări , în 1940 şi 1943. Reeditarea prevăzută pentru anul 1928, cu noile adăugiri, este anulată , în urma campaniei la care este supusă opera lui Tudor Arghezi .
1937 – Apare nouă serie a revistei “Bilete de papagal” (seria a 3-a), cu un alt format şi o altă prezentare grafică. După apariţia a 33 de numere (iunie 1937-februarie 1938), revista este interzisă. Publică volumul de poeme în proză, “Ce-ai cu mine,vantule?” .  Ilustrată de Lucia Demetriade-Balacescu.
1939 - Publică un nou volum de versuri, “Hore”. Se îmbolnăveşte foarte grav. Consultat de toate somitătile medicale nu i se acordă nici o şansă. Este vindecat, în mod miraculos, de doctorul Grigoriu-Arges. Reia colaborarea la revistele literare.
1942 - Apare romanul “Lină”, subintitulat poem.
1943 – Colaborează la revistele “Vremea” şi “Duminică”. În zilele de 27 februarie şi 6 martie conferentiaza la Ateneul Roman despre M. Eminescu. Textul va fi editat , în luna iunie, la Editura “Vremea” , în colectia “Cartea cu vieţi ilustrate”. Din aprilie până în finele lunii septembrie , sub egida lui Coco, la rubrica “Bilete de papagal”, publică zilnic, în ziarul “Informaţia zilei” , câte o tabletă. Joi, 30 septembrie,în numărul 624, datat vineri, 1 octombrie este publicat cunoscutul pamflet antifascist “Baroane”. Îi atrage arestarea şi internarea în lagărul de deţinuţi politici de la Targu-Jiu. Aici va scrie piesa “Seringa”. La 20 decembrie 1943 este eliberat.
1944 - Sâmbătă 16 decembrie 1944, Tudor Arghezi scoate ultima serie (a patra) a ziarului “Bilete de papagal” (48 de numere), în format de ziar, până joi 15 februarie 1945.

1946 - Apar două volume din tabletele publicate în ziare şi reviste: “Bilete de papagal” şi “Manual de morală practică”. I se decernează Premiul Naţional pentru Literatură şi Meritul Cultural. Este sărbătorit împreună cu Gala Galaction pentru împlinirea a 50 de ani de activitate.
1947 - La Editura de Stat îi apare volumul: “Una sută una poeme”. De fapt, în sumar au rămas o sută poeme, poezia “Aci, la noi”, fiind eliminată de cenzură. Între anii 1037-1947, Tudor Arghezi şi-a înjghebat o mica tipografie compusă dintr-o maşină plana nr. 12, un Boston, un tighel, o maşină de tăiat hârtie şi alte ustensile necesare. În această mică tipografie intenţionează să-şi publice întreaga operă. Aici s-a tipărit o singura carte: “Drumul cu poveşti”. Tipografia va fi confiscată în 1948.
1948 - Apariţia articolului “Poezia putrefacţiei sau Putrefacţia poeziei”, semnat de Sorin Toma , determină eliminarea din viaţa literară a numelui şi a creaţiei lui Tudor Arghezi. Familia întreagă a trecut prin momente grele, dar forţa morală a scriitorului nu a slăbit nici o clipă , creând celor din jur echilibrul si linistea necesare. Singurul contact oficial cu literatura rămân traducerile, care vor asigura, alături de fructele grădini din “Mărţişor”, existenţa zilnică. Tălmăceşte din limba rusă “Suflete moarte” de Gogol, “Povestiri” de S. Saltikov-Scedrin, “Moloh” de Kuprin şi “Fabule” de Krîlov, iar în limba franceză “În floarea vietii”  de Anatole France.
1954 - După o lungă absenţă, reintră în literatura cu volumul de versuri pentru copii “Prisaca”. Reîncep colaborările la principalele reviste literare şi în presă centrală.
1955 – Publică volumul de versuri “1907-Peisaje” şi culegerea de publicistica literară “Pagini din trecut” . La împlinirea vârstei de 75 de ani, este ales membru al Academiei.
1956 – Apare “Cântare Omului”. Acest volum, împreună cu “1907-Peisaje”, reprezintă rodul anilor în care pana poetului n-a putut străpunge zidul tăcerii.
1957 – Îi apăr “Stihuri pestriţe”, pamflete în versuri şi fabule, şi volumul de note de călătorie “Din drum…”
1958 - Apar volumele “Lume veche, lume nouă”, publicistica, versurile pentru copii, “Cartea mea frumoasă”, cu desene de Mitzura Arghezi.
1959 - Publică ediţia bibliografică “Versuri”, care cuprinde aproape întreaga lirică argheziană.
1960 - Apar volumele “Tablete de cronicar”, culegere de articole , şi “Versuri”. Academia şi Uniunea Scriitorilor îl sărbătoresc la împlinirea vârstei de 80 de ani.
1961 – Publică volumul de versuri “Frunze” – inaugurând seria anuală a plachetelor de versuri inedite- şi volumul de tablete “Cu bastonul prin Bucureşti”.
1962 - Apare primul volum din ediţia de autor, ‘Scrieri”.
1963 - Este prezent în librări cu placheta “Poeme noi”. Apar volumele 2, 3 şi 4 din ‘Scrieri “.
1964 - Publică placheta “Cadenţe” şi volumul 5 .
1965 - La împlinirea vârstei de 85 de ani, Tudor Arghezi este sărbătorit pe plan naţional. Universitatea din Viena îi decernează premiul “Gottfried von herder”. Este ales membru al Academiei Sârbe de Ştiinţe si Litere. În acest an apar: ‘placheta Silabe”, “Cuvinte potrivite”, ediţie bibliografică în 85 de exemplare, nepusă în comerţ precum şi volumele 6,7,8,9,10,11 “Scrieri”.

1966 - Publică placheta Ritmuri”, volumul răzleţe, culegere de proze şi “Scrieri”, volumul 12. În revista “Argeş” publică, lunar, un articol, sub acelaşi generic de neînlocuit-“Bilete de papagal”.
La 29 iulie , Paraschiva, soţia poetului, se stinge din viaţă. Este acceptată donaţia prin care Tudor Arghezi îşi exprimă dorinta ca ansamblul de la Mărţişor, aşa cum arată după aproape cincizeci de ani de strădanie, să fie transformat în muzeu. Casa memoriala “Tudor Arghezi-Martisor” îşi va deschide porţile în anul 1974.
1967 – Publică placheta “Noaptea”, versuri închinate Pareschivei şi “Scrieri”, volumele 13, 14, 15 şi 16. Apare volumul “Litmanii”, o selecţie de versuri şi poeme în proză,  în memoria Paraschivei.
La 14 lulie , la orele nouă seara, Tudor Arghezi se stinge din viaţă. Este înhumat în grădina casei din Mărţişor, alături de Paraschiva, “soţia, sora şi prietena de-o viaţă”.
1968 – 2000 - Apar postum: volumul “Teatru”, plachetele de poezii inedite “Frunzele tale”, ‘Crengi”, “Călătorie de vis” , “Desluşiri” precum şi ediţia “Scrieri “de la volumul 17 la 45
2000 – În colecţia “Opere Fundamentale”, Fundaţia pentru Ştiinţă şi Artă şi Editura Univers Enciclopedic încep publicarea operei lui Tudor Arghezi. Au apărut volumele Versuri I şi Versuri II, care cuprind lirica argheziana în integralitate.
2003 – 2004 - Editura Academiei Române şi Editura Univers Enciclopedic continuă publicarea creatiei argheziene în colecţia “Opere Fundamentale”. Văd lumina tiparului volumele : Opere III, Publicistica(1896-1913) Opere IV, Publicistica (1914-1918), Opere V, Publicistica (1919-iulie 1928) şi Opere VI ,Publicistica (1928-1930).

 

 

“Miţu si Baruţu au mai crescut şi încep să comploteze.În ceasurile scurte dintre păruieli şi ghionti,daţi şi primiţi, înţelegându-şi interesele de generaţie mai bine, ei îşi dau seama că au datoria să se organizeze împotriva marilor adversari: măicuţa şi tătuţu, unchiul Sesis şi mătuşa Tătana. Libertăţile lor au văzut din experienţă că sunt limitate de reguli şi dogme. În ordinea morală nu e voie nimic, iar în ordinea materială totul e încuiat. Afurisiţii şi tartorii au dus perversiunea până la rafinamentul dulapurilor cu broască, blocate cu o fărâmă de metal trecută pe o verigă. Cu toate că, nemişcate şi blânde la locul lor, s-ar lăsa de bunăvoie cotrobăite, dulapurile sunt ca şi cum nici n-ar fi acolo unde se găsesc, căci stau în buzunarele asupritorilor, unele la măicuţa, altele la tătuţu.
De la bucătărie până la dormitoare, numai dulapuri de toată mărimea şi înălţimea. Nu e odaie fără un dulap cel puţin. Te întrebi de ce mai e nevoie de dulapuri dacă sunt odăi, şi ce rost mai au odăile dacă mai ai şi dulapuri, chei la odăi şi chei la dulapuri. E absurd. Şi mania cheilor cu broască merge şi mai departe. Chiar în dulapurile încuiate, dacă umbli la ele, dai de saltare încuiate, şi în saltare,de cutii încuiate. Nemaipomenit!
Odată, Baruţu a găsit uşa unui dulap crăpată şi a strigat numaidecât pe Miţu. Descoperiseră, în sfârşit,drumul la tainele mari, şi au intrat amândoi în dulapul cu haine. Decepţia le-a fost serioasă, trezindu-se amândoi între pantaloni atârnaţi de cârlige şi fuste şi dând şi de alte rafturi încuiate. Dulapul mai avea şi patru uşi, iar la mijloc o grămadă de poliţe, până sus. Ce rău e să fii mic, şi mai ales ce nedreptate! Tot ăia sunt de vină că eşti mic: puteau să te facă mare dintr-o dată, să nu aştepţi să creşti cât le-o place lor, douăzeci de ani. E o înţelegere secretă între părinţii din toată lumea. Ei se prefac că se gâlcevesc unii cu alţii pentru tot felul de pretexte, dar în fond sunt de perfect acord: copiii trebuie să fie mici şi să stea mici o viaţă întreagă. N-ar vrea şi Baruţu să aibă mustăţi? De ce n-are mustăţi? N-ar vrea şi Miţu să puie fustele mamei? De ce nu poate? Fiindcă e ţinută mică într-adins, să nu poată să se gătească. Au dus la dulap scaune, s-au suit pe ele şi au dat de cutii încuiate. De cine le încuie ăia, dacă nu de ei ?Situaţia asta trebuie să se sfârşească. E de netolerat. Te pupă toată ziua cu ipocrizie şi ascund de tine tot. Vreau sinceritate şi lucru pe faţă, ori totul, ori nimic.
Un zgomot de explozie a venit de sus şi un vaiet cu ţipete a izbucnit.
—Unde sunt copiii? a întrebat tătuţu.
—Adineaori erau pe aci, nu ştiu unde s-au băgat, a răspuns măicuţa, înspăimântată.
Au dat fuga din două părţi pe scări, şi un spectacol dramatic s-a desfăşurat dinaintea lor, în dormitor.Dulapul cel mare, cu patru dulapuri, era răsturnat peste Miţu si Baruţu, şi a trebuit o jumătate de ceas ca să poată fi scoşi de subt dărâmături, din haine, din rufărie şi ciorapi. Le căzuseră în spinare, ca o avalanşă de lucruri îndrăcite, dulapul, şi toate cutiile de lemn şi carton s-au prăbuşit, lovindu-i fiecare cu un colţ undeva. O umbrelă îl nimerise ca un cioc de barză pe Baruţu în ceafă şi făcătorul de rele zbiera afirmând că l-a „omolât”.
A fost prima revoluţie adevărată din familie, şi răniţii trataţi la infirmeria gospodăriei cu fricţiuni şi oblojeli, s-au dezumflat abia după patru zile, cât a durat şi aşezarea lucrurilor la loc. Numai ridicarea dulapului în picioare a ţinut o jumătate de zi, demontat cu şurubelniţa şi montat bucată cu bucată.
Modest şi linguşitor, Baruţu s-a aşteptat şi la o bătaie pe nădragi, dar măicuţa 1-a cruţat, mulţumită că dulapul 1-a prins înăuntru şi nu 1-a strivit.
—Nu mă baţi, mămico? a întrebat Baruţu.
—Îmi pare bine că e cel puţin conştient şi logic, a zis tătuţu, ca un înfumurat.
În împrejurările cele mai grele el spune vorbe umflate, tot ca să-şi ascundă gândul de ei.
—Las’ că te-a bătut el, Dumnezeu, a răspuns măicuţa.
Va să zică, şi Dumnezeu are o înţelegere cu ei… Nu mai e în viaţa asta nici o libertate. Când nu te vede că te strecori binişor pe scară tătuţu, se ţine după tine Dumnezeu . Nu mai poţi nici să sufli de atâta camarilă.Ce-i atunci Baruţu? Jucărie şi bătaie de joc?
Procesul s-a judecat după ce au fost scoase pansamentele. La picior, Baruţu a rămas cu o zgârietură adâncă. Buricul unui deget i-a rămas muşcat de o casetă, în care şi-1 vârâse ca să ridice capacul. Fusese scos de subt boarfe cu degetul prins în deschizătura de metal. Flagrantul delict era evident: voia să forţeze capacul, dar nu l-a ajutat Dumnezeu, care ţine cu părinţii. Cum vrei să mai aibă o părere bună copiii despre el, când face poliţie pentru ăia?
La proces au fost citaţi şi Colonelul şi Tătana, şi n-au lipsit din Curtea cu Juraţi nici pisicile, admise în calitate de apărători, întrucât ele, căţeii şi găinile sunt în solidaritate cu ei. Din motive însă speciale, în legătură cu intendenţa, găinile, raţele şi gâştele, cu toate că acuzaţii cereau o largă publicitate a dezbaterilor, n-au figurat în instanţă. Cocoşul Ioniţă s-a mărginit să ia informaţii pe la fereastră, înălţându-şi un ochi până la geam şi comunicând poporului, din când în când, impresiile diformate, din şedinţă. Colonelul s-a prezentat în uniformă şi cu decoraţiile pe piept. Văzându-1 că şi-a pus şi pe „Mihai Viteazul” Baruţu şi-a dat seama că se va petrece un lucru grav şi a sfeclit-o. Mai ales că unchiul Sesis, indiferent de zâmbetul lui, nici nu 1-a băgat în seamă.
—Nu te mai uita aşa la mine, i-a atras atenţia tătuţu.E prea târziu. Te-am dat la Curtea Marţială şi vei fi judecat după Codul Justiţiei Militare.
S-a isprăvit, nu mai era nicio scăpare. O să-l mănânce ocna.
Pentru solemnitatea justiţiei, acuzaţii au fost ţinuţi în coridorul de la baie. Intrând în sala de şedinţă,colonelul a tuşit pentru pregătire, şi sabia lui s-a lovit de pardoseală, de gresie, ca de o lespede grea de eşafod.„E gata?” a zis, şi a sunat din clopoţelul cu care altădată era chemată la sufragerie Cati. „E gata!” i s-a răspuns.Aprodul care striga pe împricinaţi era soldatul de ordonanţă al domnului colonel. O să vadă şi el, Baruţu, acum,ce-i un colonel. Nu mai e Sesis în civil, care îl răsfăţa pe genunchi şi pe care îl trăgea de cioc, cu o lipsă derespect tolerată binevoitor. O tresă groasă şi trei subţiri: patru trese de aur. Şi epoleţi. De sabie, nu mai vorbim.Se trage afară lungă, lungă de tot, şi taie. Cu sabia asta domnul colonel a ucisla Mărăşeşti o mie, mi se pare, de turci.Soldatul a strigat pe întâiul acuzat. Vrea să vie şi Miţu. Nu se poate. Fiecare când e chemat. Acuzatul e adus de soldat, cu ochii-n pământ. Nu s-a ştiut când venise şi părintele. Aştepta şi el pe scaun la masa juriului.
Toate autorităţile erau adunate. Vorbeşte colonelul, cu condeiul în mână, fiindcă se fac şi acte.
—Ia mâinile de la spate, stai drept şi răspunde.
Baruţu nu putea să stea drept şi să-şi ia mâinile de la spate. Ţinea într -o mână bilele şi în cealaltă un corn.
—Cum te cheamă? a întrebat domnul colonel preşedinte. Baruţu s-a speriat. Unchiul Sesis a uitat cum îl cheamă.
—Baruţu! răspunde tărăgănat Baruţu.
—Ce nume e ăsta?… Ăsta nu e nume de judecată… Spune cum te cheamă legal!
Baruţu s-a uitat la tătuţu, dar tătuţu nu se mai uita la el. Trage cu coada ochiului la măicuţa, dar nici măicuţa nu se mai uită la el. Întoarce ochii la Tătana, dar nici Tătana nu se mai uită la el. Are de-a face numai cu Sesis, dar nici el nu mai e Sesis, e domnul colonel şi domnul preşedinte.
—Te-am întrebat cum te cheamă şi nu mi-ai răspuns. Răspunde.
—Nu ştiu, răspunde Baruţu, şi o lacrimă îi umple fiecare ochi, în faţa marii singurătăţi în care se simte deodată izolat.
—Câţi ani ai? Mai întreabă preşedintele.
Se gândeşte, descurajat. Nici asta nu ştie. Dar îşi aduce aminte ce a răspuns odată argatul Petre la aceeaşi întrebare când a fost angajat.
—Sunt bătrân, răspunse Baruţu.
Neaşteptatul răspuns a tulburat într-atât auditoriul, încât, la un semnal al domnului colonel, acuzatul a fost repede scos afară şi dus la baie, ca să aibă vreme juriul să râdă.
—Cum ieşim din încurcătură? a zis Sesis. Ne trebuie imaginaţie.
Dus la baie, Baruţu a plâns lângă Miţu, care a plâns şi ea văzându-l că plânge.
—Ce ţi-a făcut, mânca-te-ar mama? 1-a întrebat Miţu.
—Sesis nici nu mai ştie cum mă cheamă,a gemut Baruţu, simţind că trăieşte o împrejurare care îi da dreptul să fie disperat.
—Ai spus că m-am agăţat şi eu de dulap? l-a întrebat Miţu.
—N-am spus nimic…
—Ai spus că am căutat cerceii mamii?
Baruţu tăgăduieşte, făcând cu limba în cerul gurii un zgomot cum suge purcelul.Apare soldatul.
—Sunteţi chemaţi amândoi, zise soldatul. Baruţu face loc soru-sii să treacă.
—Intră tu întâi, zise Miţu.
—Ba intră tu întâi, zice Baruţu. Eu am mai intrat o dată întâi.Ciorovăiala la uşa şedinţei face pe Sesis să o deschidă.
—Iar v-aţi luat; la ceartă? întreabă colonelul, care îşi scosese sabia şi chipiul. Abia ne judecăm de dulap…Fiecare din copii începe o explicaţie şi nu se poate pricepe nimic.
—Staţi jos! zice unchiul Sesis.
Baruţu dă fuga la măicuţa şi Miţu la tătuţu. Solemnitatea a degenerat. Nu mai e nici masa în mijlocul odăii, nici juriul încremenit pe scaune. Ii vine lui Baruţu inima la loc.
—Uite ce ne-am hotărât, zice unchiul Sesis. Nu vă mai judecăm, nu vă mai pedepsim! (Copiii sar la el să-1 pupe.) Vă dăm vouă cheile de la toate dulapurile. (Entuziasm.) Să le ţineţi voi, la voi… Când o trebui ceva din vreun dulap, umblaţi voi şi scoateţi voi tot ce trebuie.
Atunci, verigă după verigă şi snop după snop, de prin buznare, de la cingători şi de prin cuie, cheile le-au fost puse grămadă pe masă şi date în primire: cheile din toată casa, cheile din toată curtea, de la piviniţă, de la magazii, de la coteţe, de la murături şi de la bijuterii, de la lemne şi de la haine, de la cămară şi de la rufărie, de la cărbuni şi de la dulapurile cu cărţi.
—De azi încolo, veţi avea voi doi grijă de toate şi tătuţu şi măicuţa or să stea şi or să se joace. Voi faceţi ceaiul, mâncarea, voi puneţi untul pe pâine, voi o să lucraţi şi o să aduceţi parale. Tătuţu şi măicuţa au demisionat, şi chiar acum se duc în curte să se dea în leagăn. Voi să pregătiţi masa, că mâncăm la voi.
Gândindu-se mai bine, Miţu şi Baruţu ar fi preferat să fie judecaţi şi condamnaţi. Erau vreo sută de chei dinaintea lor şi le examinau: unele găurite, altele cu bold. Semănau unele cu altele, dar o strâmbătura deosebea cheie de cheie.
—Azi facem tot noi masa, zise măicuţa. Voi, luaţi cheile şi duceţi-vă la dulapuri. Vedeţi ce-i în fiecare dulap, ca să ştiţi, şi pe urmă le ţineţi la voi. Ia tu patru verigi şi tu patru verigi.
Cam codindu-se, dar totuşi bucuroşi, copiii au încercat la toate dulapurile, şi nici unul nu s-a deschis. Au luat cheile la rând şi de-a-ndaratele, o verigă după altă verigă, au apăsat în uşi cu genunchiul, au scos limba, ca să meargă cheile mai bine; degeaba. Au fost chemaţi la supă:
—La masă, copii!
Câte o verigă cu chei, una după alta, a fost adusă la măicuţa pe masă, opt verigi pline cu chei mai lungi şi mai scurte.
—Uită-le! a zis Miţu.
—Ţi le dau îndărăt, a zis Baruţu. Nu se potriveşte nicăieri nici una.”

(Cheia )

 

Opera

Cuvinte potrivite, Bucureşti, 1927;
Icoane de lemn. Din amintirile ierodiaconului Iosif, Bucureşti, 1929;
Poarta neagră, Bucureşti, 1930;
Flori de mucigai, Bucureşti, 1931;
Cartea cu jucării, Bucureşti, 1931;
Tablete din Ţara de Kuty, Bucureşti, 1933;
Ochii Maicii Domnului, Bucureşti, 1934;
Cuvinte potrivite şi… încrucişate, Bucureşti, 1934;
Cărticică de seară, Bucureşti, 1935;
Cimitirul Buna-Vestire, Bucureşti, 1936; ediţia Bucureşti, 1968; ediţia Bucureşti, 1997;
Versuri, Bucureşti, 1936; ediţia II, Bucureşti, 1940; ediţia III, Bucureşti, 1943;
Ce-ai cu mine, vântule? Povestirile boabei şi ale fărâmei, Bucureşti, 1937; ediţia (Ce-ai cu mine, vântule? Pe o palmă de ţărână), ediţie îngrijită de G. Pienescu, prefaţă de Mircea Tomuş, Bucureşti, 1970;
Hore, Bucureşti, 1939;
Una, Bucureşti, 1942; ediţie îngrijită de Gabriel Dimisianu, Bucureşti, 1980;
Eminescu, Bucureşti, 1943;
Bilete de papagal, Bucureşti, 1946;
Manual de morală practică, Iaşi, 1946; ediţie îngrijită de Simona Cioculescu, Galaţi, 1993;
Versuri alese, Bucureşti, 1946;
Una sută una poeme, Bucureşti, 1947;
Prisaca, Bucureşti, 1954;
Pagini din trecut. Bucureşti, 1955; ediţie îngrijită de G. Pienescu, prefaţa autorului, Bucureşti, 1956;
1907 – Peizaje, Bucureşti, 1955; prefaţă de Constantin Cubleşan, Bucureşti, 1973;
Cântare omului, Bucureşti, 1956; postfaţă de Adrian Anghelescu, Bucureşti, 1972;
Stihuri pestriţe, Bucureşti, 1957;
Din drum, Bucureşti, 1957;
Cartea mea frumoasă, Bucureşti, 1958;
Versuri alese, Bucureşti, 1958;
Lume veche, lume nouă, Bucureşti, 1958;
Versuri, prefaţă de Mihai Beniuc, Bucureşti, 1959;
Versuri, prefaţă de Mihai Ralea, Bucureşti, 1960;
Versuri şi proze, prefaţă de Paul Georgescu, Bucureşti, 1960;
Tablete de cronicar, prefaţă de D. Micu, Bucureşti, 1960;
Versuri, Bucureşti, 1961;
Frunze, Bucureşti, 1961;
Cu bastonul prin Bucureşti, Bucureşti, 1961;
Poeme noi, Bucureşti, 1963;
Cadenţe, Bucureşti, 1964;
Răzleţe, Bucureşti, 1965;
Silabe, Bucureşti, 1965;
Animale mari şi mici, Bucureşti, 1965;
Versuri lungi, prefaţă de D. Micu, Bucureşti, 1965;
Ritmuri, Bucureşti, 1966;
Versuri, I-II, Bucureşti, 1966;
Noaptea, Bucureşti, 1967;
Litanii, Bucureşti, 1967;
Teatru, Bucureşti, 1968;
Frunzele tale, Bucureşti, 1968;
Crengi, Bucureşti, 1970;
Poezii, Bucureşti, 1970;
XC. Poeme inedite, ediţie îngrijită de Mitzura şi Baruţu T. Arghezi, Bucureşti, 1970;
Frânturi, Bucureşti, 1970;
Poezii, îngrijită şi postfaţă de Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1971;
Din pragul casei, Bucureşti, 1972;
Poeme noi, prefaţă de Al. Piru, Craiova, 1972;
Versuri şi proze, prefaţă de Graziella Ştefan, Bucureşti, 1973;
Călătorie în vis, Bucureşti, 1973;
Poemele ţărânii, îngrijită şi prefaţă de Mircea Iorgulescu, 1973;
Pensula şi dalta, ediţie îngrijită de G. Pienescu, Bucureşti, 1973;
Articole vorbite. Conferinţe radiofonice, ediţie îngrijită de Victor Crăciun, Bucureşti, 1974;
Stihuri, îngrijită şi prefaţă de Al. Piru, Craiova, 1974;
Povestirile boabei şi ale fărâmei, ediţie îngrijită de Mitzura şi Baruţu T. Arghezi, Cluj Napoca, 1974;
Ars poetica, ediţie îngrijită de Ilie Guţan, Cluj Napoca, 1974;
Caligula, postfaţă de Z. Sângeorzan, Bucureşti, 1975;
Poezia filosofică, îngrijită şi prefaţă de Elena Zaharia-Filipaş, Bucureşti, 1976;
Zdreanţă, Craiova, 1977;
Cuvinte potrivite, postfaţă de Gh. Grigurcu, Bucureşti, 1977;
Pamflete, îngrijită şi prefaţă de Mariana Ionescu, Bucureşti, 1979;
Versuri, I-II, îngrijită şi postfaţă de G. Pienescu, prefaţă de Ion Caraion, Bucureşti, 1980; ediţia II, I-II, îngrijită şi postfaţă de G. Pienescu, Bucureşti, 1985;
Versuri, repere istorico-literare Mircea Scarlat, Bucureşti, 1980;
Versuri, prefaţă de Al. Piru, Craiova, 1980;
Desluşiri, ediţie îngrijită de Mitzura Arghezi, Bucureşti, 1980;
50 de poeme – 50 poemes, ediţie bilingvă, traducere de Armie Bentoiu, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1981;
Tudor Arghezi. Autoportret prin corespondenţă, îngrijită şi prefaţă de Barbu Cioculescu, Bucureşti, 1982;
Poeme – Poems, ediţie bilingvă, traducere de Andrei Bantaş, prefaţă de Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1983;
Poezii-Stihi, ediţie bilingvă, traducere de Larisa Manea şi Traian Radu, prefaţă de Mihai Mangiulea, Bucureşti, 1985;
Poeme în proză, ediţie îngrijită de Ilie Guţan, Bucureşti, 1985;
Arte poetice, ediţie îngrijită de G.I. Tohăneanu şi Livius Petru Bercea, Bucureşti, 1987;
Opere, I-IV, ediţie îngrijită de Mitzura Arghezi şi Traian Radu, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 2000-2003.

Traduceri

F. Dostoievski, Amintiri din casa morţilor, Bucureşti, 1912;
I.A. Kuprin, Moloh, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu R. Vasiliu);
I.A. Krîlov Fabule, Bucureşti, 1952;
M. Saltîkov-Scedrin, Povestiri, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu O. Panaitescu);
Anatole France, În floarea vieţii, Bucureşti, 1953;
N.V. Gogol, Suflete moarte, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu I. Ţăranu, N.D. Gane, R. Donici);
La Fontaine, Fabule, Bucureşti, 1954;
Bertolt Brecht, Ana Fierling şi copiii ei, Bucureşti, 1957;
Moliere, Comedii. Mizantropul. George Dandin sau soţul păcălit. Avarul. Domnul de Pourceaugnac, Bucureşti, 1964,
Fr. Rabelais, Paul Verlaine, Rimbaud, Baudelaire, Teophrast, La Fontaine, I.A. Krîlov, în Serien, V, Bucureşti, 1964;
Walt Whitman, I. Ehrenburg, N. Mizin, în Frunzele tale, Bucureşti, 1968;
D.I. Fonvizin, Tristan Bernard, Bertolt Brecht, în Teatru, Bucureşti, 1968.

 

 

*Baruţiu Arghezi a fost un prozator, eseist și publicist român .

Născut la Bucureşti, la 28 decembrie 1925, Baruţu Arghezi avea să meargă, asemenea ilustrului său tată, pe drumul literaturii şi al publicisticii. După debutul literar, care a avut loc devreme, când avea numai 14 ani, au urmat numeroase colaborări cu revistele literare din România: „Gazeta literară”, „Contimporanul”, „Albina” etc. În publicistica sa, a acordat o atenţie deosebită culturii rurale şi artei ţărăneşti.
După anul 1947, când a plecat în Elveţia pentru ca fiul său să poată beneficia de un tratament medical prelungit, Baruţu Arghezi s-a stabilit, alături de soţie, la Lausanne. Avea să revină în ţara natală după Revoluţia din 1989. În ultimele două decenii de viaţă, şi-a continuat activitatea de scriitor şi gazetar.
În această perioadă, Baruţu Arghezi a publicat mai multe studii de istorie literară, precum şi câteva volume de proză şi poezie. După mai mulţi ani petrecuţi în mediul academic al Universităţii de Vest „Vasile Goldiş”, anul trecut a fost recompensat de Senatul acestei instituţii cu Premiul „Mihai Eminescu” pentru întreaga activitate literară şi, de asemenea, cu titlul de Doctor Honoris Causa.
A fost un prozator, eseist și publicist român, fiul lui Tudor Arghezi . A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România și autor a peste douăzeci de volume și numeroase studii literare și politice publicate în țară și străinătate. Subiectul principal al scrierilor sale este satul, sătenii, arta și cultura autentic țărănească.
A murit la 26 august 2010 , la Arad .

 

*Mitzura Domnica Arghezi a fost deputat român şi actriţă .

Născută la 10 decembrie 1924, Bucureşti, fiica lui Tudor Arghezi, şi Paraschiva Arghezi , a fost deputat în legislatura 1996-2000 și în legislatura 2000-2004 , ales în judeţul Olt pe listele partidului PRM , director onorific al Casei Memoriale “Tudor Arghezi” , jurnalist .

În prezent este membru în Consiliul de Administrație al Societății Române de Radiodifuziune din partea PRM. De asemenea, Mitzura Arghezi este cunoscută și ca actriță. A jucat în peste 100 de piese de teatru și 17 filme. A urmat studiile Institutului de Teatru si Film , doctorat de specialitate .

Filme
Doi vecini (1958)
Furtuna (1960)
Celebrul 702 (1962)
Anotimpuri (1963)
Titanic vals (1964) – Gena
Calea Victoriei sau cheia visurilor (1965)
La porţile pământului (1966)
Mihai Viteazul (1970)
Mihai Viteazul – Unirea (1970)
Facerea lumii (1971)
Hyperion (1975)
Eu, tu şi Ovidiu (1977) – Prezentatoare TV
Audienţa (1979)
Grăbeşte-te încet (1981)
Secretul lui Bachus (1984)
Secretul lui Nemesis (1985)
O clipă de răgaz (1986)

 

Bibliografie 

crispedia.ro
Tudor Vianu, Scriitori români, Bucureşti, 1971
Pagini alese. Versuri şi proză, Tudor Arghezi, 2012
adevarul.ro

 

 

Autor :  Maria Dumitrache

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: