Întindem mâna celui ce ne-o cere fără să ne gândim la consecinţe, prelucrăm conţinutul acelui suflet ajutându-l să se exteriorizeze . Vedem doar partea bună dintr-un interior prăfuit şi dureros de închis şi chiar dacă deducem că nimic nu ne poate umbri existenţa noastră , aflăm în cele din urmă că apa ce trebuia să fie magică şi noi ne-am săturat setea din ea … este de fapt plină de aciditate cu un conţinut fără pic de substanţă . Dăm multe şanse unui sentiment ce ne acaparează sufletul , vrem să primim înapoi o porţie din întregul oferit dar regulile nu sunt exact pe placul nostru şi speculăm , căutăm şi încă mai încercăm să schimbăm ceva … dar aflăm că subiectul rămâne închegat în sine şi se manifestă la fel chiar dacă tu îţi doreai să fii unic în ograda lui interioară . Până la urmă deşi ne dorim dragoste eternă şi avem destule resurse să oferim iar bogăţia noastră interioară de-abia aşteaptă să fie furată de cel care ne face să strălucim … apare discordia interioară într-o debusolare al unui caracter plin de efect dureros , iar ruptura sufletului e iminentă , aruncat încoace şi încolo de la iubire la frustrare . Ne dorim magie , limpezire şi transparenţă, iar când obscuritatea ca o boală se aşează în simţurile noastre, ne transformăm în imagini nebuloase, ce ne trezesc din interesul pe care l-am simţit cândva. Falsele iubiri sunt contrare caracterului nostru ; amăgirile verbale ne duc spre calea ironiei chiar dacă suntem firi delicate . Şi , totuşi acordăm şanse peste şanse ; rămânem fideli celui ce ne-a prins în mrejele lui, ne lăsăm slăbiciunea caracterului nostru să sălăşluiască în nehotărârea lui … dar puterea acelei forme nu se poate ridica deasupra dragostei noastre chiar dacă suntem persoane calde şi oferim sentimente frumoase în culori parfumate şi pline de viaţă … adâncirea şi lipsa nehotărârii ne dezarmează , expulzându-ne în gaura întunecoasă purtând cu noi boala singurătăţii şi neîmplinirii, iar sucul amar de pelin este singura băutură ce o vom primi şi , totuşi spunem : “Încă te aştept , să vii ! “… .

Să nu uităm că suntem autorii propriei noastre vieţi şi uneori vrem să risipim din suflet ceea ce ne face să ne simţim neplăcut . Auzim bucăţile muzicale ale unora şi vrem să le cântăm şi noi, dar forma pe care o îmbrăcăm prin lipsa urechii muzicale este defectuoasă , iar conţinutul plin de ghimpi ce ne îngrădeşte inima , ne chinuie veşnic . Compunem fabule , ne hrănim cu mâncăruri necondimentate , ne obişnuim cu haine împrumutate fără să ne intereseze satisfacţia , căzând victime vânătorului ce ne consideră trofee pe peretele lui . Câteodată ne gândim că suntem poze fără demnitate aruncate în mijlocul evenimentelor prinse în mâini aventuroase dar până la urmă toţi avem nevoie de muzicalitatea unei voci să ne purifice şi să ne ofere hrana plină de conţinut visător, aducându-ne zâmbetul pe buze şi făcându-ne să sperăm neîncetat la o viaţă limpede şi simplă şi totuşi împletită în parfumuri confuze şi atât de ameţitoare dar totul ţine de aspectele din interiorul nostru ce trebuie examinate până vom ajunge la drumul dorit : să pornim lupte fără cotituri şi să ne limpezim gândurile pentru a ştii ce vrem până la urmă . Vrem necesităţi absolute atunci să ne exteriorizăm, vrem o singură floare să o mirosim atunci să o ajutăm să nu se ofilească şi să o îngrijim aşa cum ştim mai bine fără o reţetă anume ci una unică, ce reiese din sufletul nostru . Să găsim chipul real care ne străluceşte caracterul şi să prindem firul complet şi fără sfârşit întins de mâna unui destin frumos şi liber. Vrem un tablou absolut viu dar şi cu tente fanteziste ; vrem un destin construit imaginar dar să fie, la un moment dat real ; vrem să fim spectator dar şi personaj într-o poveste modernă cu amestec vechi şi totuşi divin ; vrem tendinţe colorate şi libere scăldându-ne identitatea ; vrem cercul nostru dar până la urmă interesul nostru este trezit de provocări . Suntem trupuri supuse necesităţii dar sufletele noastre sunt nefericite şi vor să înfăptuiască ceva particular pentru ele unde să ne simţim deosebiţi faţă de ceilalţi şi să ne trezească interesul acele mişcări senzuale şi pline de iubire unde suntem proprii noştri zei . Suntem muritori cu o soartă dură ce nu ţine de noi , deplângem nenorocul , ne bântuie gânduri întristate , mâhnirea ne acaparează în totalitate pentru că ştim că efectul unui scop avut nu se va concretiza şi cu uşurinţă ne închidem în carapacele bine izolate fără să avem curajul să ne recunoaştem doleanţele simple şi totuşi ce pot fi realizabile şi aşteptăm … mâna întinsă să ne arate esenţialul şi cu seninătate să ne şoptească : “ Da, se poate !”

Schimbările sunt amăgitoare dar teama e decesul . Schimbările produc intense conflicte în interiorul nostru chiar dacă ni le dorim şi au gustul esenţial şi potrivit pe care demult l-am râvnit … siguranţa nu lasă să speri şi să îţi doreşti o concretizare a lor . Avem nevoie de emoţii şi de limpezire a gândurilor dar treapta e prea înaltă şi având o fire capricioasă dar foarte naturală rămâi la tristeţea nesatisfăcută .

Muzica şi dansul sunt ca sufletul nostru , fără îndoială pentru că fiecare mişcare nu e întâmplătoare ci se desfăşoară după anumite legi interioare determinante şi concrete şi pline de semnificaţie , oferindu-ne expresia frumoasă al spiritului mulţumit sau nu, dar care primeşte şi oferă pasiune , libertate şi dragoste revărsată pe linii melodice şi ideale echilibrând durerea cu fericirea . Ne dorim un echilibru senin care nu se pierde în extreme dar dezlănţuirea sălbatică şi lamentabilă produce vijelii interioare, lăsându-ne în suferinţă şi lacrimi din lipsa unei siguranţe interioare . Durerea persistă în sufletele adânci cu trăsături graţioase iar sentimentul împăcării cu toată această tristeţe prezentă bucată cu bucată pe pereţii tabloului nostru interior ne resemnează şi încercăm să trecem cu zâmbetul pe buze , lăsându-ne conduşi de sensibilitate şi frumuseţe , mulţumindu-ne cu ce avem : pe noi înşine .

Limbajul sufletului nostru a gustat atât din dragostea satisfăcătoare cât şi din cea neîmpărtăşită , iar râul ce se revarsă asupra lui oricât de revigorant ar fi şi plăcut , durerea interioară nu poate să o şteargă ci doar o temperează, lăsând-o liberă fără să pună presiune asupra ei , vibrând-o sonor cu tact şi ritm fără să o izoleze . Toţi ne dorim armonie şi tonuri pline de dragoste dar ca toate aceste lucruri să prindă viaţă şi să simţim excitarea condimentată pe care o râvnim , trebuie să vrem schimbare şi să păşim cu încredere spre poarta iubirii . Ca să dai viaţă unei iubiri , ai nevoie de compozitor/oare dar şi de solist/ă.

Primeşte în dar bidineaua viselor şi zugrăveşte-ţi pereţii în culori vii cu tonalităţi feerice , închide ochii şi lasă-ţi mintea să zburde spre acel loc nefabricat şi lasă-te îmbătat de imaginaţia ta . Nu lăsa liniştea să te învăluie ci caută în “visul “ tău câmpia plină de flori unde “vocea răsunătoare “ te cheamă să pătrunzi în sunetul ei ambiental şi dansează … dansează fără oprire ca nişte licurici în noapte … . Lasă-ţi gândurile presărate în drumul tău, zbate-te şi sparge zidul… .

Autor: Maria Dumitrache