“Ochii tăi albaştri

Ochii tăi albaştri
Anii cum i-au înnegrit.
Clipele dulci au murit.

Mâinile tale albe
Străină pâinea altora taie,
Şi ciocârliile le-a învins o cucuvaie.

Părul, pe care l-am mângâiat,
De amintiri grele, se albeşte.
Părul tău ca un gând creşte.

Unde te-ai dus? Doar ai rămas…
Doar ceva s-a dus din tine:
Iubirea s-a dus, că n-a vrut să rămâie cu mine.

O, dacă am putea-o prinde
Ca pe-o pasăre vrăjită şi călătoare,
Ne va mai cânta în zorile aprinse de soare?”

Emil Isac s-a născut la 27 mai 1886, Cluj. Fiul lui Aurel Isac, avocat şi om politic, şi al Elisabetei-Eliza (născută Roşescu), învăţătoare. Pe linie paternă şi maternă se trage din familii de intelectuali ardeleni, devotaţi idealului naţional al românilor; tatăl său a fost unul dintre principalii apărători în procesul Memorandului, după 1918 senator şi preşedinte de onoare al Uniunii Avocaţilor din România; mama, pictoriţă, a transmis, probabil, copiilor înclinaţiile artistice (sora mai mare a poetului, Valeria, a fost pianistă şi compozitoare). Studii primare la şcoala evanghelică (germană) din Cluj, secundare la Liceul Piariştilor (maghiar) din Cluj şi la Liceul grăniceresc (român) din Năsăud (bacalaureat la Liceul Regal maghiar din Sibiu, 1904); absolvent al Facultăţii de Drept şi Ştiinţe de stat din Cluj (1910).

“Uşă

Uşă, care de atâtea ori te deschizi,
Spune-mi cine a intrat şi a ieşit prin prag?
Al cui zâmbet ţi-a fost mai drag?
A cui mână încet te-a desfăcut?
Cine te-a trântit când a dispărut?

Uşă,
De câte ori ai scârţâit când te-ai deschis,
Tu ascundeai şi boală, şi linişte, şi bucurie,
Cunoşteai pe toţi pe care i-ai închis
Şi trează ai stat în zorile albe, în noaptea târzie

Uşă,
Tu ştii că de câte ori veneam în zori
Păşeam tiptil cu zâmbet pe buze, în mâini cu flori,
Şi tremurând te rugam să mă închizi cu ea,
Cu dragostea şi femeia mea.

Şi ceea ce atunci ai închis
Se făcu cântec, se făcu vis.”

Colaborează la presa română şi maghiară din Transilvania şi militează pentru drepturile sociale şi naţionale ale românilor ardeleni; membru al Marelui Sfat Naţional de la Alba Iulia (1918), în 1919 e ataşat la biroul de presă din Berna, între cele două războaie mondiale, inspector al teatrelor din Transilvania şi Banat (1920-1940) şi profesor de estetică la Şcoala de Belle Arte din Cluj (1925-1931). A colaborat la „Adevărul” (Budapesta), „Cele trei Crişuri”, „Drapelul”, „Facla”, „Familia”, Gazeta de duminecă, „Gazeta Transilvaniei”, „Noua revistă română”, „Rampa”, „România muncitoare”, „Steaua”, „Vieaţa nouă” etc.

A debutat în 1902, în revista maghiară „Ellenzek” (Cluj) cu un articole despre Vasile Alecsandri, iar în 1903 în „Kolozsvari Friss Ujsag”, cu două Cântece traduse din româneşte şi semnate Emisac. În 1903 are loc şi debutul românesc în „Familia”, cu poezia La umbra plopilor. Prin poeziile sale (volume mai importante: Poezii, 1908; Poeme, 1936; Poezii 1936; Opere, ediţie definitivă, 1946) şi prin poemele în proză (Ardealule, Ardealule bătrân, 1916; Poeme în proză, 1923; Cartea unui om, 1925; Notiţele mele, 1925) reprezintă orientarea modernistă a literaturii ardelene din prima jumătate a veacului şi se bucură de succes la public, fără să atingă însă vreodată valoarea lui Goga sau Blaga. A avut şi numeroase proiecte dramatice din care n-a finalizat decât două (Maica cea tânără, 1931, şi Domnul Milion, rămasă în manuscris şi publicată postum), ambele influenţate de modalităţile teatrului expresionist. Publicistica, bogată şi ea, e de orientare umanitaristă şi socializantă.

“Nava vieţii

Nava vieţii, nava vieţii
Mi s-a frânt.
Am avut catarg prea tânăr,
A fost vânt -
Nu-mi zâmbeşte de departe
Nici un far,
Vânturile tot mai aspre-mi par.
Şi răcneşte marea vieţii,
Valurile mii…
Dimineaţă a credinţii
Nu mai vii?…”

Descendent al unei familii de intelectuali ardeleni profund antrenaţi în luptele concrete pentru drepturile politice şi naţionale ale românilor, participant el însuşi la realizarea actului fundamental al Unirii din 1918, ca poet, Isac se realizează în forme destul de diferite de cele ale scriitorilor din provincia sa natală. De formaţie precumpănitor franceză, deşi cunoaşte bine germana şi maghiara, el combate orientarea sămănătoristă şi se simte atras de simbolism şi de orientările moderniste. Există la Isac încă de la început o anume nelinişte, un pesimism funciar, o căutare nefinalizată a formei şi fondului, care trădează un decalaj permanent între aspiraţie şi capacitatea de realizare, ce va marca întreaga sa creaţie poetică. Isac adoptă postura romantică a poetului damnat.

Primul volum de poezii (Poezii. Impresii şi senzaţii moderne, 1908) cuprinde o suită de şapte Cântece, care dau într-un fel diapazonul întregii creaţii a lui Isac: există în unele din ele o legănare melodică ce purcede din tradiţia minoră a romanţei şi cântecului de lume, dar şi o neagră încrâncenare împotriva vieţii, pe care o vom regăsi, în forme diferite, în majoritatea poeziilor sale ulterioare (multe dintre acestea vor continua, de altfel, să poarte titlul de Cântec).

“Omul care-şi întindea mâinile…

- Când zăcea în făşii în poala mamei, îşi întindea mâinile după soare vrând să smulgă strălucirea lui rotundă de pe ceriu. Şi zarea nu i-a răspuns niciodată.
- Când a făcut întâii paşii, văzu pâine în mâinile unui copil. Şi ş’a întins mâinile după pâne… Dar nu i-au dat-o.
- Când a’nceput să simtă chemarea florilor şi adâncul rost al cântecului binefăcător, ş’a întins mâinile după o floare. …Dar spinii florii l-au respins şi a simţit săgeata durerii dintâi în inimă, era durerea leului alungat din vizuini.
- Când îi crescu credinţa şi dorul de luptă, îşi întinse mâinile după argintul răsplătirilor şi după aurul biruinţei. Şi l-au alungat, l-au bătut, l-au chinuit.
- Omul care-şi întindea mâinile şi niciodată n[-]a cules decât lacrămi şi blesteme, şi niciodată n-a putut râde fericit.
- Şi trist şi obosit, bătrân şi chinuit, ş-a întins mâinile plângând după soare… şi soarele s’a desprins de pe ceriu, a căzut în braţele-i micşorat de cădere ca un măr, şi omul care îşi întindea mâinile totdeauna înzadar… simţi că i-se deschide noaptea, ca să se cufunde în ea, ţinând strâns la sânu-i, soarele – măr.”

Poetul care, într-un interviu din „Rampa”, 1919, declara: „Stau pe o bază marxistă”, a încercat, după 1944, să răspundă şi „comenzii sociale”, sacrificând poncifurilor vremii şi compunând câteva piese fără nici o relevanţă artistică (Copiilor din Coreea, La conacul de odinioară, Trei pionieri). În tot cursul activităţii sale scriitoriceşti, Isac a practicat în mod sistematic şi poemul în proză, spre care a fost îndreptat şi de mediile simboliste frecventate în tinereţe (traducerea Micilor poeme în proză ale lui Baudelaire se publica în „Noua revistă română” în perioada în care la ea colaborează şi poetul ardelean), dar şi de propriile înclinaţii literare. Sentimental şi subiectiv, uşor impresionabil şi atras de expresia metaforizantă, puţin dispus, pe de altă parte, să se supună rigorilor prozodice, Isac găseşte în poemul în proză posibilitatea de a-şi revărsa revoltele şi amărăciunile, autentice sau factice, şi de a-şi satisface gustul pentru expresia ornamentală, repetitivă până la redundanţă, cu aparenţă de profunzime, dar în fond mai mult alegorică decât simbolică.

Poemele sale în proză (adunate în volume ca Poeme în proză, 1923, Cartea unui om, 1925, Notiţele mele, 1925) îmbracă forma unor mici parabole poetizante, a unor portrete, relatări de scene onirice sau discursuri organizate în jurul unor laitmotive, toate părând a avea drept referent o lume prost orânduită, nedreaptă, plină de suferinţă pentru cei de jos şi de îmbuibare pentru cei sus-puşi, o lume pe care scriitorul o respinge şi pentru care caută o compensaţie în reverie. Textele recurg la o retorică nu foarte subtilă, întemeiată pe expresia bogat ornată, exclamativă, construită din fraze compuse adesea prin coordonare şi parataxă, în care alternează prezentul şi imperfectul verbelor. Nici chiar atunci când miza volumului este exprimarea sentimentelor scriitorului transilvănean, profund ataşat suferinţelor, dar şi speranţelor conaţionalilor săi (ca în Ardealule, Ardealule bătrân, 1916), tonul lui nu capătă vigoare; compătimind întregul univers, autorul nu face de fapt decât să se autocompătimească, iar cititorul care parcurge unul după altul toate sau majoritatea poemelor în proză devine repede conştient de sărăcia temelor şi puţina variaţie a mijloacelor de expresie.

Mai mult succes n-a avut Isac nici cu încercările sale dramatice. Maica cea tânără (1912), deşi jucată la Teatrul Naţional din Bucureşti la insistenţele binevoitoare ale lui Caragiale, e mai curând un text pentru lectură şi n-a putut depăşi pragul a două reprezentaţii; alte proiecte, deşi Isac revine insistent asupra lor atunci când vorbeşte despre intenţiile sale creatoare, ori n-au lăsat nici o urmă (Avram Iancu), ori au rămas în stadiul de fragment (Anafrim, Poetul, intitulată şi Femeia); doar Domnul Milion a fost dusă până la capăt în timpul celui de al doilea război mondial, dar a rămas în manuscris şi a fost publicată postum (în „Steaua”, 1957), fără să vadă vreodată luminile rampei, deşi are câteva calităţi scenice, în genul special al teatrului expresionist (ca temă reia însă obsesiile „mizerabiliste” din poezia şi proza poetică a autorului).

Scriitor paradoxal – talentat, dar înzestrat cu un talent minor, novator, dar neducând niciodată inovaţia la excelenţă, revoltat, dar fără forţă reală, avântat, dar incapabil de rigoare sintactică şi semantică – Isac a fost tratat mai degrabă cu asprime (Ilarie Chendi, Eugen Lovinescu, Ion Trivale) sau cu indiferenţă de critica literară contemporană, deşi la un moment dat se pare că se bucura de favoarea publicului (o anchetă din „Ideea europeană”, 1923, îl situează imediat după Ion Minulescu, Lucian Blaga şi Tudor Arghezi). Comentarii mai substanţiale, destul de judicioase şi ponderate în acelaşi timp, apar mai ales după 1944 (Constantin Ciopraga, Dumitru Micu, M.R. Paraschivescu, Mircea Popa, Mircea Tomuş, Mircea Zaciu), deşi anexarea ideologică de către „realismul socialist” l-a dus foarte aproape şi de elogiul ditirambic.

“Oraș bolnăvit

Oraș bolnăvit de viață,
Tot oameni stinși pe ulițele tale,
Tot jale
Pe fiecare față.

Și oameni așteaptă plângând de slăbiciune,
Așteaptă senzație mare.

…………………..

…Și vine din apusul otrăvit de soare
Un car de fân cu miros tare.

…………………..

Orașul tresare.”

Opera literară
Poezii. Impresii şi senzaţii moderne, Cluj, 1908;
Ardealule, Ardealule bătrân, Arad, 1916;
Poeme în proză, Oradea, 1923;
Cartea unui om, Arad, 1925;
Notiţele mele, Arad, 1925;
Maica cea tânără, ediţia III, Cluj, 1931;
Poeme, Bucureşti, 1936;
Poezii, Bucureşti, 1936;
Opere, ediţie definitivă îngrijită de M.R. Paraschivescu, Bucureşti, 1946;
Poezii alese, ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Veronica Porumbacu, Bucureşti, 1954;
Poezii alese, ediţie îngrijită şi prefaţată de I. Brad, Bucureşti, 1956;
Scrieri alese, ediţie îngrijită de I. Brad, prefaţă de Mircea Zaciu, Bucureşti, 1960;
Versuri, ediţie îngrijită şi prefaţă de I. Brad, Bucureşti, 1964;
Poezii, antologie şi prefaţă de Mircea Tomuş, text stabilit şi note de Mircea Tomuş şi Ioan Precup, Bucureşti, 1976;
Proză. Teatru, antologie de Mircea Tomuş şi M. Popa, prefaţă, tabel cronologic, text stabilit, note de M. Popa, Bucureşti, 1986;
Poezii, antologie şi prefaţă de Ion Oarcăsu, Cluj Napoca, 1986.

“Aştept

Aştept mereu şi nu ştiu ce aştept.
Aştept o fată să-mi vie la piept.
Aştept un blestem, ori un cântec aştept,
Şi nu ştiu ce aştept.

Cu ochi aprinşi aştept. Şi tot nu vine.
Nu vine nici rău, nu vine nici bine.
Mor toate morţile în mine.
Şi renasc toate vieţile.
Şi tot nu vine.

Aştept, aştept. Şi nu ştiu ce aştept.
Aştept, lumină ori noapte?
Aştept, viaţă ori moarte?
Aştept, aştept. Şi de departe
Mă cheamă ale beznei şoapte…”

Moare la 25 martie 1954, Cluj

Sursa:
poezii.citatepedia.ro
poezie.ro
crispedia.ro

Autor: Maria Dumitrache