«Cum ridici priporul Ciulniței, în pragul dealului, dai de casele boierului Dinu Murguleț, case bătrânești și sănătoase, cum nu se mai întâlnesc astăzi pe la moșiile boierești. De sus, de pe culme, ele văd roată împrejur până cine știe unde, la dreapta, spre valea Ialomiței, la stânga, pe desișul pădurii de Aramă, iar în față pe cotiturile ulițelor strâmbe ale satului.
Toată curtea boierească trăiește liniștită și bogată, cu cârduri întregi de gâște, de curci și de claponi; cu bibilici țiuitoare; cu căruțe dejugate; cu argații ce umblă a treabă de colo până colo — și seara, când vine cireada de la câmp, cumpăna puțului, scârțâind neunsă între furci, ține isonul berzelor de pe coșare, ale căror ciocuri, răsturnate pe spate, toacă de-ți iau auzul. Fără a fi risipă și zarvă, curtea boierească pare populată și bogată.
Într-o zi de vară, pe la vremea odihnei, conu Dinu fu sculat din somn de sunetul clopotelor unor poștalioni ce intrau în curte cu strigăte și saltanat. Atât el cât și nevastă-sa Sofița săriră din paturile lor de cit, și se uitară pe fereastră.
— Iii!… e greu de noi! Tănase Scatiu cu mă-sa!… exclamă boier Dinu.
— Da’ nu-i mai zice așa, omule, că te-a auzi a fată… Ia-ți mai bine surtucul și eși-le înainte.
Coana Sofița trecu repede într-o odaie de alături să se mai diretice la cap, iar boier Dinu își trase din fugă cizmele (strângând din ochi și blestemând), își luă haina în spinare și ieși să-și întâmpine musafirii.
— Salutare, nene Dinule, zise noul venit, scuturând pe bătrân de mână. Iacătă, am venit cu mama.
— Sărut mâna, coană Prohiro; bre, anul ăsta fac grâu mult, zise Murguleț, sărutându-i mâna cam din fugă.
— Sărut ochii, mamă; da’ ce se potrivește, ești fodul, coane Dinule! Uite, zău, maică, zise ea lui fiu-său, parcă văd pe căminarul Tasache Murgu; uite, leit-poleit cum e conu Dinu: nalt, uscățiv la chip, așa smead ca dumnealui și fodul… Lasă, zău, coane Dinule, că sunteți fodui… Auzi, de atâția mari de ani vecini cu moșiile și să nu lovești dumneata o dată pe la mine!…
— Uite, zău, coană Prohiro, ai dreptate; da’ nu știu cum s-a făcut…
Vorbind astfel, bătrâna îngălbenea, începea să înghită în sec, se foia fără rost, până ce căzu pe o bancă din cerdac.
— Aoleo, coane Dinule, zise ea repede, făcându-și vânt cu mâna, îmi vine rău…
— Puțin “coneac”, strigă fiu-său, ori apă de Vals, repede să ne dea ceva…
Murguleț se repezi fuga la cămară și se întoarse numaidecât cu o sticlă de cogneac, pe care o vărsă mai toată în capul coanei Profira, pe când fiu-său o muncea pe la tâmple să-și vie în fire.
În vremea asta se arătă și Sofița Murguleț. Ea dete pe bărbați la o parte, sărută mâna bătrânei, o mai strânse de un deget, o mai meremetisi, ce-i făcu, că își veni baba în simțiri.
— Doamne, coană Profirițo, cum stai dumneata afară, soro!… Ia să intrăm înăuntru, că pe nădușala asta te bolnăvești chiar din senin, zău.
Și, ținând pe babă de subsuori, trecură într-o odaie răcoroasă, mare, în care bătrâna păru a se înzdreveni ca prin farmec.
Sofia Murguleț se îngrijea de babă cu un interes nespus. O puse să-și istorisească patima de la descălicătoare, îi dete cafea cu lămâie, pică oțet pe un cărbune sub nasul ei — iar pe de altă parte porunci să aducă tânărului dulceață, cafea, tutun, cu tot dichisul cuvenit.
— Ia spune-ne, coană Profirițo, cum îți vine?… Aci, începu bătrâna o lungă șiretenie de vorbă:
— Uite, maică, îmi vine așa un “nixis” pe la stomah, și parcă numai ia așa mă zgâlțâie de chiept, și să te ții numa goană la cap, și apoi parcă-mi bate două zbanțuri în tâmple, de mă prăpădesc, maică!…
— Și nu iai nimic dumneata pentru asta?
— Da’ câte n-am făcut! N-a cheltuit ghetu băiat o grămadă de bani!… Ba palianuri, ba consulturi, ba doftoru Draci, ba acu cică să iau apă de Vacs…
— De Vals, mamă, o îndreptă fiu-său. Pe când vorbeau astfel, ușa se deschise de la un iatac din fund, și de sub perdelele albe de țară se ivi un chip rotund de fată, care, dând de obrazurile nouă ale musafirilor, se făcu stacojiu.
— Mămucă dragă… avu ea aerul de a începe. Dar în mijlocul odăii, se opri în loc, făcu o plecăciune după toate regulele ceremonialului de la pension, și dete năvală să iasă pe cealaltă ușă. Coana Sofița o opri.
— Tinco! Da’ nu saluți lumea? Unde te duci? Fata se opri din nou, nehotărâtă. Obrazul mame-sii luase expresia obișnuită de nemulțumire și descurajare, când i se întâmpla câteodată să se supere, iar conu Dinu se rușinase cu desăvârșire de stângăcia ei.
— Sărută mâna coanei Profirițe, zise mamă-sa. Un moment, cât mai trecu până să se hotărască fata, coana Profira își înfipse privirile în ochii ei, cu toată răutatea lor bătrânească. Fata auzise vorbindu-se în casă de neamul îmbogățit al Scatieștilor ca de niște mojici renumiți, ieșiți dintr-un vechi vătaf al tatălui lui conu Dinu Murguleț, și a-i vedea în casa lor i se părea o adevărată enormitate. Dar, în cele din urmă, se duse să sărute mâna coanei Profire. Bătrâna o sărută pe obraz, uitându-se la ea lung și scuturându-și valurile de carne de pe trup, de pofta râsului.
— Ptiu, să nu fie de deochi! că frumoasă mai ești! Fata se duse după aceea la fiul bătrânei și-i întinse mâna cu aceeași reverență; el răspunse tare și sigur de sine:
— Salut! Apoi, fericită că-și isprăvise complimentele, se retrase în dosul scaunului lui tată-său, și, după un minut, o șterse.
Coana Profira începu iarăși a râde:
— Cresc, bată-le norocul, ca din apă… Acuma numai bărbat îi lipsește…
Conu Dinu Murguleț își ciugulea unghiile de la o mână, neîndrăznind să privească în fața bătrânei. În fond îl supăra vorba coanei Profire, fiindcă înțelegea unde vrea s-o aducă. Dar nevastă-sa, cu sensul practic al femeilor, da din cap cu înțelesuri.
— Răul e, zise ea, că nu facem grâu destul.
— Ia lasă, coană Sofițo, răspunse bătrâna, conu Dinu să trăiască! De atâțea mari de ani, de când are moșia de la Eforie pe nimic, bez moșia dumisale părintească, mărita până acum șapte fete.
Pe conu Dinu nimic nu-l supăra mai rău decât să-i fi zis că are moșia de la Eforie pe nimic. Își mușcă din unghii mai adânc și tăcu.
— Așa e, îngână coana Sofița, dar avem greutăți: fata la pension, nepotu-meu în străinătate…
— Aracan de mine, maică, da’ tot învață? Ce-a mai ieșit și moda asta cu învățătura până la adânci bătrânețe!… Uite, eu pe Tănase al meu l-am pus la treabă de mic copil, și slavă lui Dumnezeu, băiatul a ieșit bun, treaba treabă, plimbarea plimbare. Acu să-i găsesc nevastă cumsecade și m-am liniștit. Anu ăsta trebuie să-l însor, că mi-e c-oi închide ochii fără să apuc să-mi văd nepoții… Ce zici, coane Dinule?…
Conu Dinu dete din cap, parcă ar fi zis că așa e, dar că asta nu-i treaba lui.
După ce-și isprăviră cafeaua, Tănase Scatiu scoase o pană de gâscă din buzunar, mătură o enormă țigaretă de chihlimbar cu care fuma, puse pana murdară pe farfuriuță, iar țigareta în toc, și se sculară să plece.
Coana Profira dori să vază pe Tinca la plecare, dar fata nu se găsi nicăierea. Cam înfiptă, bătrâna sărută pe conu Dinu pe frunte, zicându-i:
— Așa sunt fetele, marfă scumpă. Ce zici, vecine, nencuscrim?
— Drum bun, coană Profiro. Ia să ridice coșul de la trăsură. Vătașe Taftă, pune mâna, să nu se dea vizitiul jos.
În sfârșit, plecară. În urma lor, coana Sofița umbla domol în jurul lui bărbatusău, și, cu sfioasă supunere, căuta să-i ghicească gândurile. Dânsul își răsuci o țigară, fără a zice nimic, și intră s-o aprindă. Fumul din salon îl luă de cap.
— Ah! Zi, te rog, să deschidă geamurile. Nevastă-sa stete un moment la îndoială.
— Au să intre toate muștele, omule. Murguleț se îndreptă spre masă să găsească chibriturile și dete cu ochii de pana de gâscă lăsată de tânărul Scatiu.
— Deschideți ușile, să iasă mirosul de mitocani! Ia poftim de vezi, zise el făcând explozie, cu brațele încrucișate înaintea penei, cine-mi cere fata. Eu să-mi dau fata la asemenea mojici?… Doar dacă mi-o lua Dumnezeu mințile! Bă-dă-rani!…
Coana Sofița încerca să fie serioasă, deși îi venea să moară de râs. Bărbatu-său se întoarse din nou către dânsa.
— Am moșie de la Eforie pe nimica, ha? De ce nu poftește fiu-său să mă urce la mezat, să-l învăț eu minte!
— Nu, zise nevastă-sa, zâmbind, fiindcă speră să-i dăm fata.
— Să-mi dau eu fata unui asemenea mojic!… Ți-am spus: dacă mi-o lua Dumnezeu mințile, poate.
Apoi urmă a face pași mari prin casă și a trage adânc din țigară, ca și cum maximul acesta de fum ar fi putut reduce firea sa la un minimum de supărare. Coana Sofița trecu pe nesimțite într-o odaie vecină, lăsându-l să-și potolească singur furia.
Conu Dinu, rămas singur, prinse a innoda firul vremilor de azi cu lungul șir al celor trecute, și a se întreba, cu disperarea oamenilor bătrâni, cum era cu putință ca nepotul vătafului Scatiu (pe care vătaf îl văzuse el însuși în spinarea unui țigan și bătut de un alt țigan cu opritorile de la cai, după porunca lui tată-său, căminarul) să ajungă a cere mâna fetei lui? Și imaginile trecute îi reveneau în minte, slăbite, cu câte o răsăritură de observație copilărească cum le făcuse: bunăoară că pe atunci ploua mai des și mai la vreme. Șezu jos și fuma mai departe din țigara stinsă, sărind cu mintea la nepotu-său Damian, care nu mai venea din străinătate, la soră-sa Diamandula, mama lui Damian, care trăia numai prin puterea imaginei fiului său, la una și la alta, până ce un pisic, care se strecurase sub scaun, îi atrase luarea-aminte prin îndemânarea cu care se juca cu pana țigaretei lui Tănase Scatiu.»
(Viața la țară)

Considerat primul nostru romancier cu operă amplă şi bine articulată, Duiliu Zamfirescu ne apare astăzi drept un autor mai degrabă modest, fără suflu, supralicitat în timpul vieţii, ca şi în posteritatea imediată. La el onorurile culturale şi succesele sociale au împins în prim plan o operă mediană, exaltată însă de critică în lipsă de altceva. Rămîne autorul junimist prin excelenţă şi discipolul maiorescian prin vocaţie.

Unica sa reuşită culturală este de natură lingvistică: a scris o limbă clară, nuanţată, a dozat atent neologismele indispensabile, arhaismele, regionalismele şi termenii populari – supunîndu-se regulii formulate de Maiorescu şi devenite cu timpul o regulă a Junimii în ansamblul ei. Frazarea atentă şi buna-cuviinţă lexicală se degajă din orice scriere a autorului; înainte de a afla ce vrea Zamfirescu să spună, rămîi plăcut impresionat de modul în care o spune; limba română literară, în varianta ei medie, a ajuns o dată cu el la echilibru.

Junimist rămîne Duiliu Zamfirescu şi pentru că întreaga sa carieră literară a reprezentat o luptă continuă cu romantismul de tinereţe, pe care n-a reuşit niciodată să-l elimine: un romantism rezidual pîndeşte îndărătul celor mai reuşite bucăţi scrise de el, în versuri sau în proză.

Fără să fi fost înzestrat cu talent literar notabil, Zamfirescu a încercat să suplinească lipsa de talent prin stăruinţă, savoir faire social şi abilitate mondenă. Puţinul la care a ajuns l-a obţinut prin efort continuu, printr-o voinţă ieşită din comun; e victoria muncii modeste asupra naturii care, în cazul său, s-a arătat mai degrabă parcimonioasă cu înzestrarea nativă.

Duiliu Zamfirescu s-a născut la 30 octombrie 1858, Plăineşti, azi Dumbrăveni, judeţul Vrancea. E primul din cei opt copii ai Sultanei (născută Mincu) şi ai lui Lascăr Zamfirescu, funcţionar în Focşani, care, în anumiţi ani, arenda moşii. Bunicul patern, Zamfir, negustor de cherestea („blănar”), se trăgea din plăieşi vrânceni; cel după mamă, Pavel Mincu (Minco), era comerciant în Focşani. Potrivit unei legende din familie, strămoşii ar fi coborâtori din imperialii bizantini Lascarizi. Zamfirescu a copilărit la Focşani, unde urmează şcoala primară (1865-1869) şi gimnaziul (1869-1873). Mediul familial, cu unchi din partea tatălui şcoliţi în Occident, iar din partea mamei artişti (arhitectul Ion Mincu, pictorul Ştefan Mincu), îi oferă şansa unei educaţii îngrijite. Îşi continuă studiile la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti. Începe să scrie şi încearcă, fără succes, să colaboreze la „Convorbiri literare”, în 1876 îşi susţine bacalaureatul şi intră la Facultatea de Drept a Universităţii bucureştene, absolvind-o în 1880.

În aprilie 1877 debutează cu poezia Domnişoarei Niculescu Aman la „Ghimpele“. Din 1878 semnează versuri şi proză în „Resboiul” lui Gr. H. Grandea, din 1880 şi în „Literatorul”, unde publică poemul Levante şi Calavryta, iar în 1882 traducerea unui fragment din drama Hernani de Victor Hugo, urmată de prima sa încercare dramatică, sceneta în versuri O suferinţă (ce fusese respinsă de Teatrul Naţional bucureştean). În 1880 e numit supleant de ocol (procuror) la Hârşova. Trimite proză narativă şi „fiziologii” la „România liberă”, unde din decembrie 1880 colaborează permanent, devenind cronicarul literar, teatral şi artistic al ziarului; îi apar aici şi versuri, nuvele, pamflete, note, corespondenţe. Ceea ce individualizează prezenţa sa e rubrica „De las palabras”, devenită „Palabras”, în care foloseşte pseudonimul Don Padil; mai semnează Zadig, Discerniu, Crai nou et comp., Placido etc. Transferat în 1881 la Tribunalul din Târgovişte, renunţă după câteva luni la magistratură, profesând avocatura la Focşani, dar stă mai mult în Bucureşti, unde activează intens în presă.

Debutează editorial în 1883 cu volumul de poeme şi nuvele Fără titlu. Din acelaşi an începe să frecventeze cenaclul Junimea şi leagă cu Titu Maiorescu o prietenie de durată, care se va reflecta şi în una din cele mai interesante corespondenţe din literatura română (editată postum, în 1937, de Emanoil Bucuţa). În ianuarie 1884 i se joacă, fără succes, piesa Prea târziu, scrisă în colaborare cu Ştefan Vellescu. În foiletonul „României libere” se publică în 1884 romanul In faţa vieţii, scos şi în volum în acelaşi an. Funcţionar, din 1885, în Ministerul Afacerilor Străine, e concomitent profesor la Liceul „Sf. Gheorghe”, condus de Anghel Demetriescu, şi la pensionul de fete al Elenei Miller-Verghi. În 1888 e trimis ataşat diplomatic la Roma, unde va rămâne până în 1906, cu o detaşare temporară la Atena (1892) şi alta la Bruxelles, când girează şi postul de la Haga (1892-1894). Se căsătoreşte în 1890 cu Henriette Allievi, fiica unui bancher şi senator italian, i se nasc trei copii, între care Alexandru, viitor diplomat şi scriitor. E decorat în 1891 cu Coroana României în grad de Cavaler, promovat prim-secretar de ambasadă, ales în 1898 membru corespondent al Academiei Române. Perioada şederii peste hotare reprezintă şi cea mai fecundă activitate a sa pe tărâmul literaturii.

«(Lui Leopardi)
Ca cerul munţilor, limpede,
Adânc, ca a nopţilor stele,
Tu eşti a durerii imagine,
O, tânăr cu palidă frunte.
Pe ochii tăi mari, suferinţele
Întins-au zăbranic de ceaţă,
Sub care întorsu-s-au, singure,
Spre tine privirile tale.
Văzut-ai acolo imaginea
Atâtor splendori îngropate
Încât de atunci închinatu-ţi-au
Trecutului toată viaţa.
Cum vine prin desele negure
O rază din stinsul luceafăr,
Şi timidă luptă cu spaţiul,
De lumea de azi doritoare;
Aşa din a speţei flacără
Pornit-a scânteia iubirii
Şi-n tine aprins-a tot farmecul
Amorului fără speranţă.
Atunci ai crezut că-n Aspasia3
Natura pusese răsunet
Din mersul armonic al zorilor
Spre calda viaţă a zilei;
Şi iar ai crezut că în Silvia4
Pusese poetica umbră
Din geana luminii ce tremură
În lungul crepuscul al serii.
Dar nu era nimeni să semene
Duioasei icoane din suflet.
De-abia dacă floarea pustiului,
Ginestra1, cu galbene ramuri,
Mişcând pe a clipelor aripă,
Uşor adia pentru tine;
De-abia dacă luna patetică,
Plutind pe deasupra pădurii,
Venea din trecut să te mângâie
O, tânăr cu palidă frunte!»
(Versuri heterometre albe)

În afară de „Scrisori din Italia”, în „Convorbiri literare” îi apar versuri, nuvele, studii, articole, traduceri din Giacomo Leopardi, romanele Lume nouă şi lume veche (1891), Viaţa la ţară (1894-1895), Tănase Scatiu (1895-1896), În război (1897-1898), Lydda. Scrisori romane (1898-1904) şi Ceea ce nu se poate (1906, 1910). Mai colaborează la „Ateneul român”, „Revista română”, „Revista idealistă” şi mai ales la „Literatură şi artă română”, unde în 1901-1902 publică romanul Îndreptări. Ca volum, Viaţa la ţară, primul din ciclul Comăneştenilor, iese în 1898. Anterior se mai tipăriseră culegerile Novele (1888), Alte orizonturi (1894), Novele romane. Frica (1895), Imnuri păgâne (1897) şi romanul Lume nouă şi lume veche (1895). Numit, după înapoierea în ţară, secretar general al Ministerului Afacerilor Străine, apoi ministru plenipotenţiar clasa a II-a, Zamfirescu se dedică în special administrării proprietăţilor sale (case, vii) şi acceptă preşedinţia unui sindicat al podgorenilor din zona Odobeşti, care în 1906-1907 scoate şi un ziar, „Trebuinţa”. În aprilie 1908 e ales membru titular al Academiei Române. Poporanismul în literatură, discursul de recepţie din mai 1909, provoacă replica dură a numeroşi confraţi, în primul rând a lui Titu Maiorescu, al cărui aspru răspuns în forul academic pecetluieşte şi ruperea relaţiilor amicale dintre ei. Poziţia agresivă a noului academician, care minimaliza rolul poeziei populare şi trecea sub semnul tezismului şi al idilismului opera unor mari scriitori, e criticată în articole virulente de „Viaţa românească”, „Ţara noastră”, „Luceafărul” etc., ridiculizată în epigrame, cronici versificate etc.

Între Zamfirescu şi adversarii săi izbucneşte o polemică mai pătimaşă decât cea declanşată în 1903 de articolul Literatura românească şi scriitorii transilvăneni, publicat în „Revista idealistă“, unde erau atacaţi pe nedrept Ioan Slavici, precum şi alţi scriitori de peste munţi. Ostilitatea faţă de ceea ce autorul numeşte „poporanism” (termen prin care înţelegea întreaga literatură de inspiraţie rurală) se exprimă şi într-o comunicare academică din 1911, Metafizica cuvintelor şi estetica literară, care de asemenea a provocat reacţii violente, mai ales că subtextual combătea şi principiile esteticii şi criticii literare maioresciene. Din iunie 1909 Zamfirescu funcţiona ca delegat al României în Comisiunea Europeană a Dunării şi în Comi-siunea Mixtă a Prutului. În februarie 1910 devine membru în Comitetul de lectură al Teatrului Naţional din Bucureşti, pe a cărui scenă i se vor juca piesele Lumină nouă, O amică, Poezia depărtării, Voichiţa, incluse şi în sumarul revistei „Convorbiri literare” (1912-1914). Se vede disponibilizat în 1913 de prim-ministrul Titu Maiorescu. În iunie 1916 e desemnat preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, iar în octombrie 1918 va fi ales vicepreşedinte al Academiei Române. Scrierile îi apar încă în „Convorbiri literare”, dar semnează şi în „Viaţa românească”, în „Românul” din Arad.

«În fund de peşteri picură de veacuri
Tăcute lacrămi, ce mereu se mînă
Spre albele misterioase lacuri,
Şi din adîncul lor răsar fîntînă.

Fîntîna rece gîlgîie din stîncă
Şi răspîndeşte unde de răccoare ;
Pădurei verzi dă vocea ei adîncă,
Cîmpiei triste sălcii plîngătoare.

Aşa, în suflet picură cu-ncetul.
Viaţa, ceasuri de melancolie :
Fîntînă clară, murmură poetul,
O de demult uitată poezie.»
(Preludiu)

I se editează romanele Lydda şi Anna (1911), volumul de nuvele Furfanţo (1911), culegerea de poezii Pe Marea Neagră (1919), concomitent se reeditează, în 1914, primele trei romane din ciclul Comăneştenilor, pe care le prefaţează cu un text ce deschide proiectatul volum Amintiri din cariera diplomatică, realizat parţial şi apărut în „Convorbiri literare”. Începe, fără a-l termina, şi un serial memorialistic, Portrete 1914, menit să cuprindă galeria, zugrăvită critic, a oamenilor politici contemporani. În ordine biografică, Zamfirescu parcurge momente depresive, tensionate: moartea soţiei (1906), rănirea fiului său Lascăr în 1916, pe front. Aderând, în 1918, la facţiunea generalului Alexandru Averescu, participă la întemeierea Ligii Poporului şi a oficiosului „îndreptarea”, în care e prezent cu articole, poezii. Scoate şi un supliment al acestuia, „îndreptarea literară” (Iaşi, octombrie 1918), unde figurează ca director. Senator, apoi deputat, va fi ministru de Externe şi, în două legislaturi, preşedinte al Camerei. În 1921 fiul său Lascăr moare într-un duel. În vara anului următor, în timpul unei excursii la mănăstirea Agapia, scriitorul trece la cele veşnice. Va fi înmormântat la Focşani.

«O, suflet, tu, văpaie stinsă,
Cenuşă-a unui dor din ceruri,
De ce ţi-e umbra-aşa de-ntinsă
Şi golul plin de-aşa misteruri?
De ce nu ştiu care ţi-e scrisul
Şi care-i vrerea ta în toate…
Aşa, eu parcă-s o cetate
Şi tu că-ntr-însa eşti proscrisul.
O, suflet, spune-mi ce te doare?
La ce gândeşti? ce-ai vrea să fii?
În mine stai ca la-nchisoare,
Eu sunt prea mic, — tu eşti prea mare,
Dar cine eşti? De unde vii?
Zădarnic mă încerc a-l face
Să-mi spuie-o vorbă… el e mut!…
În trista mea formă de lut
Ca orice suferă, el tace.»
(O suflet !…)

«Adio, dulcea mea durere
Ce-atât de mult m-ai chinuit.
Te las, că nu mai am putere
Să te urmez pân-la sfârșit.

Tu ești sfioasă și curată
Ca floarea albă de pe stânci,
Dar ai făptura vinovată,
Cu ochii negri și adânci.

Și nu-nțelegi că eu sunt bietul
Nebun culegător de flori
Ce mă ridic încet cu-ncetul
Până la stâncile din nori.

Dar forma ta înșelătoare
Ia calea timpului apus,
Și când ajung până la floare,
Ea se ridică tot mai sus.
(Pe Marea Neagră)»
(Adio)

Opera literară
Fără titlu, Bucureşti, 1883;
Înfiata vieţii, Bucureşti, 1884;
Prea târziu (în colaborare cu Ştefan Vellescu), Bucureşti, 1884;
Novele, Bucureşti, 1888;
Alte orizonturi, Bucureşti, 1894;
Lume nouă şi lume veche, Bucureşti, 1895;
Novele romane. Frica, Bucureşti, 1895;
Imnuri păgâne, Bucureşti, 1897;
Viaţa la ţară, prefaţa autorului, Bucureşti, 1898;
Poezii nouă, Bucureşti, 1899;
Temps de guerre, traducere de Dem. J. Ghica, Paris, 1900;
În război, prefaţă de autorului, Bucureşti, 1902;
Tănase Scatiu, prefaţă de autorului, Bucureşti, 1907;
Îndreptări, Bucureşti, 1908;
Poporanismul în literatură, Bucureşti, 1909;
Miriţă, Bucureşti, 1910;
Anna (Ceea ce nu se poate), prefaţă de autorului, Bucureşti, 1911;
Furfanţo, Bucureşti, 1911;
Lydda. Scrisori romane, Bucureşti, 1911;
Metafizica cuvintelor şi estetica literară, Bucureşti, 1911;
Câteva cuvinte critice, Bucureşti, 1916;
Pe Marea Neagră, Bucureşti, 1919;
O muză, Bucureşti, 1922;
Poezii alese, prefaţă de Mihail Dragomirescu, Bucureşti, 1922;
Poezii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mariana Rarincescu, Craiova, 1934;
Romanul Comăneştenilor, I-V, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mariana Rarincescu, Craiova, 1935-1938;
Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori (1884-1913), ediţie îngrijită şi prefaţă de Emanoil Bucuţa, Bucureşti, 1937;
Nuvele, ediţie îngrijită de Mariana Rarincescu-Zamfirescu, Craiova, 1939;
Poezii alese, ediţie îngrijită de Ion Pillat, Bucureşti, 1942;
Viaţa la ţară. Tănase Scatiu, ediţie îngrijită şi prefaţă de G.C. Nicolescu, Bucureşti, 1956;
Poezii şi nuvele, ediţie îngrijită şi prefaţă de Al. Săndulescu, Bucureşti, 1961;
Scrieri alese, I-II, prefaţă de Mircea Zaciu, Bucureşti, 1962;
Scrisori inedite, ediţie îngrijită şi introducere de Al. Săndulescu, Bucureşti, 1967;
Cele mai frumoase scrisori, ediţie îngrijită şi prefaţă de Al. Săndulescu, Bucureşti, 1974;
Opere, vol. I-IV, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1970-1974, vol. V-VI, ediţie îngrijită de Mihai Gafiţa şi Ioan Adam, Bucureşti, 1982-1987, vol. VII-VIII, ediţie îngrijită de Al. Săndulescu, Bucureşti, 1984-1985;
Romanul Comăneştenilor, prefaţă de Aureliu Goci, Bucureşti, 1993.

Moare la 3 iunie 1922, Agapia, judeţul Neamţ

Sursa:
romlit.ro
wikipedia
crispedia
poezie.ro

Redactor: Maria Dumitrache