“Şi ploaia vine albă, densă, caldă
Pe culmi, peste poieni, peste genuni
Stau arborii cu palmele întinse
Şi-un foşnet larg prin cetiniş răsună.

Alunecând printre nervuri şi aripi
Ploaia patrunde-n sufletul pădurii -
Şi ceţuri albe se preling din piscuri
Şi-n ceata, însetaţi, rotesc vulturii.

Şi vine-un ceas când umbrele păşesc
Printre copaci, ca vulpile roşcate -
Când peste ramuri ploua cu-nstelari
Şi totul iese din singurătate -

Un ceas când muşchiul fumega uşor,
Când lemnul viu, lovit de stele, suna,
Când cerului îi este dor de munţi,
Iar munţilor le este dor de lună…”
(Şi ploaia vine albă…)

Dragoş Vicol s-a născut la 6 iulie 1920 în Cacica, judeţul Suceava – este un poet, prozator şi traducător. Este fiul Veronicăi (născută Coşuţchi) şi al lui Emilian Vicol, plutonier. Face clasele primare în Dorna Cândrenilor, începe gimnaziul la Volovăţ, iar între 1933 şi 1941 urmează Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuţi. Încorporat, este trecut la o şcoală de ofiţeri de rezervă din Ploieşti, dar în urma refuzului de a pleca în Germania la o şcoală de ofiţeri activi este exmatriculat şi trimis pe front până în 1943.

Se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, însă în 1944 reintră la o şcoală militară de ofiţeri de rezervă, pentru ca la absolvire să i se încredinţeze comanda unui pluton cu care luptă din nou pe front. Demobilizat, în 1945 îşi reia studiile de drept, absolvindu-le la Iaşi, în 1947. Încă din anii studenţiei se implică în activitatea Uniunii Tineretului Comunist şi a organizaţiilor aflate sub comanda directă sau sub influenţa Partidului Comunist, ca Apărarea Patriotică şi Uniunea Patrioţilor. Intră în presa de partid, fiind, între 1948 şi 1953, redactor la ziarul „Zori noi” din Suceava. Mai târziu va lucra la revistele „Săteanca”, „Femeia”, „Luceafărul”, „Viaţa militară” şi la Redacţia publicaţiilor pentru străinătate.

Debutează în 1939, încă elev, cu proza poematică larna rădăuţeană la revista „Suceava”, iar editorial în 1940 cu placheta Muguri, intitulată după numele cenaclului literar al liceului. De-a lungul anilor va mai colabora la „Bucovina literară”, „Revista Bucovinei”, „Universul literar”, „Mioriţa”, „Naţiunea”, „Scrisul bănăţean”, „Tânărul scriitor”, „Scânteia tineretului”, „Iaşul nou”, „Iaşul literar”, „Gazeta literară”, „România literară”, „Flacăra”, „Convorbiri literare”, „Viaţa românească”, „Steaua”, „Luceafărul”, „Tribuna”, „Argeş”, „Familia”, „Contemporanul” etc.

După război se dedică romanului: Valea Fierului (1953; Premiul de Stat), în munţii de miază-noapte (1959), Omul de la ora 13 (1964), Flăcări în Vest (1966), Camera 210 (1968) etc., scenaristicii: Râpa dracului (1956), reportajului: La poalele Ceahlăului (1953), însemnări de călătorie prin Ţara de Sus (1956), teatrului: A doua tinereţe (1960). A scris, de asemenea, versuri şi proză pentru copii: A venit un pui de om… (1957), Poveştile pădurii (1965), O poveste cu poveşti (1967) etc.

Cu o structură fundamental lirică, Vicol nu poate renunţa la poezie, deşi prospeţimea metaforei, de influenţă folclorică, din cartea de debut (Muguri), va fi alterată ulterior de un patetism convenţional, răspunzând „comenzii sociale” a momentului. Plachetele pentru ostaşi Reportaj liric (1963) şi Poeme în marş (1969) conţin fie scrisori de dragoste adresate „patriei socialiste”, fie declaraţii de ataşament partinic.

Cu trecerea timpului, poetul îşi defineşte mai precis menirea şi îşi limpezeşte orizontul liric. În Ctitorie în albastru (1972) şi Voievod de stea (1973) nu va mai rămâne decât o impetuozitate exterioară a declamaţiei, echilibrată însă de o sfiiciune a dezrădăcinatului.

Lirismul discret se regăseşte şi în elogiul cetăţii, prezent încă în Voievod de stea. De pildă, Şarpele mut are în centru un ceremonial folcloric, un descântec în manieră argheziană, iar în Poem de ţară şi în Poem cu domniţe se simte o interiorizare a sentimentului patriotic. Proza lui Vicol este, în anii ’50, net proletcultistă şi ilustrativă pentru imperativele vremii. În romanul alcătuit din Valea Fierului şi în munţii de miază-noapte, autorul surprinde maniheist lumea minerilor în conflict social cu patronul şi schimbările provocate de sosirea trupelor sovietice.

Dar cele mai multe nuvele şi romane au ca temă războiul, scriitorul valorificându-şi experienţa de combatant pe fronturile de Est şi de Vest din ultima conflagraţie mondială. O anume sinceritate a tramei unor cărţi precum Dinamica (1965), Flăcări în Vest, Camera 210, mai ales când se recurge la convenţia jurnalului, sau naturaleţea schiţării reacţiilor la oamenii simpli deveniţi soldaţi asigură prozei de război a lui Vicol ritm interior şi dramatism de substanţă. Se remarcă îndeosebi, prin tematica şi scriitura modernă, Camera 210, un jurnal de spital cu trăiri la limita între realitate şi halucinaţie.

Dragoş Vicol moare la 22 decembrie 1981, Bucureşti

Opera literară

Muguri, Bucureşti, 1940;
Roiul de aur, Bucureşti, 1951;
Se risipeşte negura, Bucureşti, 1951;
Huţulca, Bucureşti, 1953;
La poalele Ceahlăului, Bucureşti, 1953;
Valea Fierului, vol. I, Bucureşti, 1953, vol. II: În munţii de miază-noapte, Bucureşti, 1959; ediţia (Nopţile dinspre ziuă), Bucureşti, 1970;
Însemnări de călătorie prin Ţara de Sus, Bucureşti, 1956;
Râpa dracului, Bucureşti, 1956;
A venit un pui de om…, Bucureşti, 1957;
A doua tinereţe, Bucureşti, 1960;
Povestiri la umbra cetinii, cu ilustraţii de Eugen Mihăescu, Bucureşti, 1961;
Drumuri ostăşeşti, Bucureşti, 1962;
Cicatricea, Bucureşti, 1963;
Reportaj liric, Bucureşti, 1963;
În întâmpinarea soarelui…, Suceava, 1964;
Omul de la ora 13, Bucureşti, 1964;
Buchet în august, Bucureşti, 1965;
Dinamica, Bucureşti, 1965;
Poveştile pădurii, cu ilustraţii de Gheorghe Adoc, Bucureşti, 1965;
Flăcări în Vest, Bucureşti, 1966; ediţia (Drumul spre Mai), Bucureşti, 1975;
O poveste cu poveşti, Bucureşti, 1967;
Camera 210, Bucureşti, 1968;
Poeme în marş, Bucureşti, 1969;
Dincolo de azur, Bucureşti, 1970;
Aventurile lui Ţâncu-Năzdrăvanul, Bucureşti, 1971;
Ctitorie în albastru, Bucureşti, 1972;
Ţară şi scut, Bucureşti, 1972;
Bătrânul şi livada, Iaşi, 1973;
Cântec deasupra apelor, Bucureşti, 1973;
Voievod de stea, Bucureşti, 1973;
Satul cu oameni frumoşi, Bucureşti, 1975;
Pasărea Phoenix, Bucureşti, 1976;
Poemele de-acasă, Iaşi, 1977;
Arboroasa, Bucureşti, 1978;
Cerbul singuratic, Bucureşti, 1979;
Poeme sub drapel, Bucureşti, 1979;
Dulcile şi uneori ciudatele aventuri ale unui reporter, Bucureşti, 1981;
Sonete, Bucureşti, 1983.

Traduceri

Walter Nowotny, Eu scriu împotriva lupilor, Iaşi, 1980.

Sursa:
crispedia.ro
romanianvoice.com

Autor: Maria Dumitrache