«Ce ţintirim cuminte…

Ce ţintirim cuminte, ce răposaţi de treabă!
Urcăm agale dealul şi nimeni nu ne-ntreabă
Cine suntem, de unde venim şi ce ne mână
Să poposim pe plaiul acesta într-o rână.
Ne aşezăm pe iarba crescută-ntre morminte
Şi descifrăm pe-o cruce cu două oseminte
Încrucişat săpate: un an, o zi, un nume -
Unicele vestigii care-i mai ţin de lume.
Ulcele hârbuite cu resturi de tămâie
Stau risipite-n iarbă, şi pe la căpătâie,
O tufă de scoruşe a scăpărat amnarul,
Cucuta şi pelinul au strâns întreg amarul
Şi-amurgul ce umbreşte cu pânzele-i declinul
Preface într-o seră de moaşte ţintirimul.
Dar Mureşul e-n vale cu apa-i cătrănită.
Podarul, soi de Caron, cu luntrea ghiftuita,
Ne-aşteaptă să ne treacă pe cellalt ţărm, cu bacul,
Şi ni-i aşa de bine, că-aici ne-am face vacul,
Şi-n ostrovul de tihnă ne-am veşnici hodina,
De n-ar grăbi podarul şi n-ar scădea lumina.»

Perpessicius (pseudonimul literar al lui Dimitrie S. Panaitescu) s-a născut la 21 octombrie 1891 în Brăila. Mama sa, Elisabeta (născută Daraban), îşi avea obârşia în comuna Cucora, judeţul Suceava. Tatăl, Ştefan Panait, era originar din Ianina. În timpul Războiului pentru Independenţă din 1877, se stabileşte la Brăila, unde, datorită faptului că ştia turceşte şi greceşte, ocupă funcţia de dragoman. După absolvirea şcolii primare, în 1902, Perpessicius devine elev al Liceului „Nicolae Bălcescu” din Brăila. Examenul de bacalaureat şi l-a susţinut în 1910, în toamna aceluiaşi an înscriindu-se la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, la secţia de filologie modernă.

Debutează în anii de facultate, cu schiţa Omida. Din lumea celor care se târăsc, semnată Victor Pribeagu şi apărută în revista brăileană „Flori de câmp” la 20 iulie 1911, urmată mai târziu de poezia Reminiscenţă, publicată în aprilie 1913, în „Versuri şi proză”, unde pseudonimul folosit e D. Pandara. Îşi ia licenţa în 1914 şi obţine un post de funcţionar la Biblioteca Academiei Române (1915-1919). Avându-l ca naş literar pe Gala Galaction, e prezent cu versuri în „Cronica” (26 decembrie 1915), unde va folosi pentru prima dată pseudo­nimul Perpessicius, care l-a consacrat în literatura română şi care înseamnă „cel tăbăcit de suferinţă”, „cel copleşit de durere”. La intrarea României în război, a fost mobilizat şi trimis, cu Regimentul 38 Infanterie, pe frontul din Dobrogea, unde participă efectiv la lupte.

«Odă pentru Postumus

Vai! Postume, Postume, cum mai trec anii!
Ce sarbezi şi iute mai trec, şi, sărmanii
De noi, cât trudim şi ne zbatem în viaţă
Şi toate sfârşesc tot la malul de gheaţă.

Zadarnic gonim un sezon după altul,
Că nu ne alină pământul, nici naltul
Văzduh şi nici marea, şi nu ne e bine
Decât pe-aşternutul bietei Proserpine.

Dar slavă lui Dis: că vom trece Cocytul,
Şi Phlegethon, Styxul, şi-om bea din coclitul
Letheu şi-ajutând lui Sisyph Aeolide,
Om sta la taifas cu surori Danaide.»

«Distihuri pentru Ixion

Nu-l mai văzusem dinainte de război
Pe flaşnetarul foarte-n cinste pe la noi.

Cu toţii-n mahala-l credeam defunct şi-ades
Aminte ne-aduceam de el, cu interes.

Când mai alaltăieri, subit, mi s-a părut
C-aud un timbru de flaşnetă cunoscut.

Ciulii urechile, dar ce anacronism!
Nu-nţelegeam acest acces de romantism:

Nu mai era romanţă şi nici vals străvechi
Această melodie ce-mi venea-n urechi.

Cuprins de îndoieli, la poartă-am alergat:
Era tot el, cu-aceleaşi zdrenţe îmbrăcat,

Cu-acelaşi papagal decolorat de timp
Ca şi-un drapel plouat în tot acest răstimp.

Pusese jos flaşneta şi-nvârtea atent
Un marş foarte frecvent pe vremea-mi de student.

Deşteaptă-te, române!? şi am zâmbit amar.
O! scumpul meu, o! bietul meu serenadar,

Pe ce tărâmuri, prin ce tainic emisfer
Ai rătăcit de parc-ai fi căzut din cer?

Cum, n-ai aflat că astăzi toţi s-au deşteptat?!
Roteşte-ţi ochii şi priveşte ce palat

Şi-a ridicat băcanul ce stătea-n bordei!
Nu vezi ce plină-i casa de lachei?

La scară nu vezi ce automobil
Aşteaptă să preumble pe copil?

Curând şi doamna va ieşi-n balcon,
Urmată de o doică şi-un cocon.

Va asculta pierdută în extaz,
Cu fruntea rezemată de pervaz,

Şi-ţi va plăti cu-un leu-fără-cusur
Planeta ce i-a fost de bun augur…!

Se-opreşte brusc din cântec şi, netam-nesam,
În vreme ce prieteneşte-l dăscăleam.

Mă lasă şi dispare-ncet-încet,
Nemângâiat şi grav ca umbra din Hamlet.»

În octombrie 1916 este grav rănit la mâna dreaptă, transportat la spitalul din Botoşani, unde medicul francez Dufreche îi salvează mâna de la amputare integrală prin rezecţia cotului. De acum înainte Perpessicius avea să scrie cu mâna stângă. Întors la Bucureşti după terminarea războiului, scoate, împreună cu Dragoş Proto-popescu, Scarlat Struţeanu, Tudor Vianu etc., revista „Letopiseţi” (1918-1919). Aici începe să publice ciclul de versuri izvorât din experienţa războiului şi care va intra în 1926 în primul său volum de versuri, Scut şi targa.

În 1919 şi-a susţinut examenul de capacitate, în toamna aceluiaşi an fiind numit profesor de limba şi literatura română la Liceul „Moise Nicoară” din Arad. În ianuarie 1920 este transferat la Liceul Militar din Târgu Mureş, iar în septembrie, mutat la Şcoala Normală de Băieţi din Brăila. Vine la Bucureşti în 1922, devenind în 1929 titularul Catedrei de limba şi literatura română la Liceul „Matei Basarab”, unde va funcţiona până în 1951. Şi-a început activitatea de cronicar literar la ziarul „Ro­mânul” din Arad, inaugurând rubrica „Săptămâna biblio­grafică”. Colaborează apoi la „Sburătorul”, „Cugetul românesc” şi „Flacăra”. O fructuoasă etapă pregătitoare a viitoarelor „menţiuni critice” o constituie scrisul la „Buletinul cărţii” (1923-1924).

«La micul cupidon de Bronz

Et puer est et nudus Amor…
Ovidius

Sub ochiul dispreţuitor al lui Voltaire citesc,
Privind, din când în când, ferestrele la care se-mbulzesc
Bezmeticele roiuri de zăpadă.
Pe hornuri crivăţul vuind, din stradă
Aduce ţipete de prunci puşi la-nţărcare,
Şi urlete de lupi ieşiţi la drumul mare,
Şi răbufneli de vânt pe coridoare.

Ce farmec e-n biblioteca izolată!
Plutesc în voia gândurilor line,
Şi mă surprind gândindu-mă la tine,
Şi mă încânt de-această locomoţiune minunată,
Ce îmi permite să ajung cu bine,
Cu toate că-i înzăpezită linia ferată.
Revăd căsuţa ta de zarzări adumbrită,
Revăd Danubiul şi balta înverzită,
Revăd atâtea colţuri răzbătute-n mai,
Dar mai cu seamă parcul
În care ne opream adesea să privim
La micul Cupidon de bronz ţintindu-şi arcul,
Ce sta zâmbind, în pielea goală,-ntr-un alai
De fluturi şi de flori şi ne-ndemna să ne iubim…

Dar vântul zgâlţâie ferestrele, şi ielele
Idilele le-alungă cu harapnicele.
Şi mă gândesc, înduioşat, la micul Cupidon plăpând,
Ce despuiat de tot în bronzul gol şi-ntroienit,
Stă-n parcul astăzi desfrunzit,
Nepăsător de frig – ca vara
În mijlocul florilor – dar aşteptând
Convins că o să vie iarăşi primăvara.»

«Absenţă

III. Interior în lipsa ta

Eu, Dutză şi cu Dolfi îţi scrim această carte,
Tustrei odată, Fatma, deşi avem în parte,
Câte ceva să-ţi spunem, din noi, fieştecare:
Dar dorul după tine la toţi la fel de mare
- Egalitatea asta nu-i oare-o invectivă? -
Ne-ndeamnă să-ţi trimitem scrisoare colectivă.
Pe-aici interiorul e jalnic, şi subscrisul
Voi încerca în versuri să-i zugrăvesc dichisul.
Aceleaşi personagii, trăim aceeaşi viaţă:
Acelaşi cald în sobă, pe geam aceeaşi gheaţă
Ce se topeşte-n treacăt şi-apoi din nou se prinde
Ca gheaţa dintre cei ce trăim sub aste grinde.
Acelaşi e decorul, aceeaşi comedia:
Distrat deşteptătorul îşi cântă melodia,
Aceeaşi, monotonă, când orele sunt varii,
Când azi sunt veseli, poate, dar mâine trişti sunt larii;
Oglinda-i fericită că orişicând arată,
Indiferentă, promptă, o faţă comandată;
La fel şi-n astă seară docilă la tradiţii
Se-aprinde iarăşi lampa, cu-aceleaşi repetiţii,
Şi scoate la iveală, distinct, la suprafaţă,
Un zâmbet convenabil cusut cu albă aţă;
Veneţia splendidă pe bibelou aplică
Aceeaşi surâzândă piazzetta, fără frică
De zilele de doliu, frecvente azi pe Brenta,
Pe ţărmurile cărei visa Musset polenta*;
Perdelele presează-n aceeaşi ţesătură
Aceleaşi flori uscate, ca ftizica făptură
A ţesătoarei care muri de la o vreme
- Aceleaşi flori uscate, în orişicare vreme; -
În vatră focu-şi pierde căldura de pomană;
Absenţa ta-i prezentă şi doare ca o rană
Deschisă-adânc, pe care nici somnul n-o pansează;
Stăm treji şi la răstimpuri, când liniştea cedează,
Ciulim tustrei urechea: dar tacticos din grinde
Coboară un păianjen şi somnul nu ne prinde.»

Foiletoanele sunt reunite în întâiul său volum, Repertoriu critic, apărut în 1925. Mai este prezent în „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice” a lui Camil Petrescu, la „Mişcarea literară”, al cărei director era Liviu Rebreanu, la „Ideea europeană”, „România nouă”, „Salonul literar” şi „Viaţa literară”. La sfârşitul anului 1925 preia conducerea „Universului literar”, asigurând-o până spre sfârşitul anului 1927. Intră apoi în redacţia ziarului „Cuvân­tul”, unde aproape 7 ani deţine rubrica „Menţiuni critice”, mai târziu fiind câteva luni (noiembrie 1940 – ianuarie 1941) şi director al publicaţiei.

De la începutul anului 1934 până în 1938 susţine cronica literară în emisiuni radiofonice. Îi ies de sub tipar volumele Menţiuni critice (I-V, 1928-1946), Dictando divers (1940) şi Jurnal de lector completat cu Eminesciana (1944), îngrijeşte şi prefaţează ediţia Opere de Mateiu I. Caragiale (1936), în această perioadă începând să pregătească mo­numentala ediţie Opere de Mihai Eminescu (I-VI, 1939-1963). În 1940 i s-a decernat Premiul Naţional pentru literatură.

«Ca floarea prinsă-n rocă

Iubirea noastră, Fatma, se sufocă
În bănuieli prea multe şi prea grave,
Asemeni florilor ce prinse-n rocă
Au flori frumoase, rădăcini bolnave.

De ce nu vrei dar, Fatma, s-o desprindem
Din pietrele ce-o fac nesănătoasă
Şi răsădind-o-n brazdă-apoi s-o prindem.
Nestânjenit să crească — mai frumoasă?»

«Frugalitate

Vino, Piciule, cu foamea ta de lup
De pe când erai convalescentă,
De-i lichiorul şi secara azi absentă,
Am în schimb, pe masă-un cantalup

Care-abia te-aşteaptă, Fatma, să-l diseci,
Cum te-aşteaptă: miezul pâinii coapte,
Prunele pictate-n violet de noapte,
Nucile, să vezi de-s bune sau sunt seci,

Strugurii ce nu mai pot de bucurie
La ideea că din nou au să te vadă
Şi-au să râdă cu bobiţele grămadă
Cum au râs când te-au văzut micuţă-n vie.

Fatma, dacă e meniul cam anemic,
Ţi-e destul de mare însă apetitul
Şi-apoi suplini-vom restul cu cetitul
După ritul cel mai academic.»

După 1944 a colaborat la ziarul „Victoria” al lui N.D. Cocea, la revista „Lumea”, condusă de G. Călinescu, apoi la „Viaţa românească”, în al cărei comitet de direcţie este ales în 1948. În paginile revistelor „Tânărul scriitor” şi „Luceafărul” îşi reia rubrica „Menţiuni critice”, iar în „Gazeta literară” iniţiază o nouă rubrică, „Lecturi intermitente”.

Studiile de istorie literară elaborate în această perioadă, ca şi cronicile consacrate literaturii contemporane sunt incluse în Menţiuni de istoriografie literară şi folclor (1957) şi în seria Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor (I-III, 1961-1967), precum şi în volumul Lecturi intermitente (1971). În 1945 fusese ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1955 membru activ, fiind numit în 1957 director general al Bibliotecii Academiei Române. De numele lui Perpessicius este legat Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, pe care l-a întemeiat în 1957 şi căruia i s-a consacrat până la sfârşitul vieţii ca director şi ca fondator, în 1970, al revistei „Manuscriptum”.

Asemenea lui G. Călinescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, a căror individualitate s-a impus în primul rând în domeniul criticii şi istoriei literare, Perpessicius a pătruns în literele româneşti prin intermediul poeziei. Lirica sa aparţine epocii de după primul război mondial, în care literatura română simte pulsaţia noilor orientări şi tendinţe estetice, în direcţia simbolismului şi, în genere, a modernismului. Străin de orice evazionism şi exotism, evitând formulările criptice, noţiunile abstracte şi sugestiile vagi, poetul utilizează simbolurile numai ca mijloace metaforice, proiectându-le permanent în sfera realului, legându-le de împrejurări şi stări sufleteşti trăite. Aşa cum mărturiseşte, lirica sa este „biografică prin excelenţă”, izvorâtă „din stricta realitate”, ceea ce i-a asigurat o sporită forţă emotivă.

În 1923, când revista „Spre ziuă” îl solicită să îndeplinească, în paginile ei, serviciul unei „registraturi de cărţi româneşti”, adică al unei cronici permanente, Perpessicius face, în articolul inaugural, intitulat în tinda unei registraturi, o profesiune de credinţă: „Voi plivi însă orice prejudecată sectară şi mă voi sili să comentez orice operă, din orice zonă ar veni [...]. Voi alunga cât mai hotărât, ca pe-o Satană, ipocrizia şi, vorbind de o scriere, voi căuta să transcriu cât mai lămurit ecourile abia distincte, voi vorbi, cu alte cuvinte, cu pasiune, dispreţuind sau lăudând după împrejurări [...]. Dacă blamul va fi de multe ori surâzător, în loc să fulgere a spaimă ca-n Apocalipsă, entuziasmului meu însă nu-i voi pune frâu şi slobod îl voi lăsa să măsoare zările.”

«Brancardier

Moare toamna în petale de cicori,
Mor pe-ncetul şi cicorile-n vâlcea,
Fâlfâie-n răstimpuri sumbrul crep de ciori
Peste câmpul gol şi peste viaţa mea.

Vine vijelia răbufnind din zări,
Răscoleşte totul ce-ntâlneşte-n drum,
Sugrumată moare floarea pe cărări,
În viespar de schije, pulbere şi fum.

De vrei să dai sprijin trupului învins,
Suflete, îţi cată adăpost în cer:
N-a rămas pe-ntinsul văilor cuprins
Decât Dumnezeu din cer, brancardier.»

Perpessicius face parte din categoria numelor stimate de toată lumea şi neglijate de toţi pentru că nu stârnesc controverse. I se recunosc politicos meritele, atunci când împrejurarea o cere şi este lăsat fără regrete în grija specialiştilor, nici aceasta excesivă de altfel. În timp ce în jurul lui Călinescu, spre exemplu, spiritele se încing şi articolele se aprind unul de la altul, ca ţigările, posteritatea lui Perpessicius se rezumă la variaţiuni pe două teme: editorul lui Eminescu şi …restul (istoricul literar: prea generos, criticul: prea artist, poetul: prea erudit).

Moare la 29 martie 1971, Bucureşti

Opera literară
Repertoriu critic, Arad, 1925;
Scut şi targa, Bucureşti, 1926;
Menţiuni critice, Bucureşti, I-V, 1928-1946;
Itinerar sentimental, Bucureşti, 1932;
Dictando divers, Bucureşti, 1940;
Jurnal de lector completat cu Eminesciana, Bucureşti, 1944;
Menţiuni de istoriografie literară şi folclor, Bucureşti, 1957;
Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor, I-III, Bucureşti, 1961-1967;
Opere, volumele I-IV, Bucureşti, 1966-1971, vol. V-XII, ediţie îngrijită de Dumitru D. Panaitescu, Bucureşti, 1972-1983;
Memorial de ziaristică, Bucureşti, 1970;
Eminesciana, ediţie îngrijită şi prefaţă de Dumitru D. Panaitescu, Bucureşti, 1971;• Lecturi intermitente, Cluj, 1971;
Patru clasici, prefaţă de Edgar Papu, Bucureşti, 1974;
Menţiuni critice, ediţie îngrijită şi prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1976;
12 prozatori interbelici, ediţie îngrijită şi prefaţă de Dumitru D. Panaitescu, Bucureşti, 1980;
Lecturi străine, ediţie îngrijită şi prefaţă de Dumitru D. Panaitescu, Bucureşti, 1981;
Scriitori români, I-V, ediţie îngrijită şi prefaţă de Andrei Rusu, Bucureşti, 1986-1990.

Antologii
Antologia poeţilor de azi, I-II, cu 70 de chipuri de Marcel Iancu, Bucureşti, 1925-1928 (în colaborare cu Ion Pillat); ediţie îngrijită de Ion Nistor, prefaţă de Cornelia Pillat, Bucureşti, 2000.

Ediţii
Mateiu Caragiale, Opere,prefaţa editorului, Bucureşti, 1936, Craii de Curtea-Veche, prefaţa editorului, Bucureşti, 1965;
Mihai Emi­nescu, Opere, I-VI, introducerea editorului, Bucureşti, 1939-1963;
Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei mele, Bucureşti, 1952.

Traduceri
De la Chateau­briand la Mallarme, ediţie îngrijită şi prefaţă de traducător, cu portrete de Rudolf Rybiczka, Bucureşti, 1938; ediţie îngrijită şi postfaţă de Dumitru D. Panaitescu, Cluj Napoca, 1976.

«Întâia culegere de versuri a lui Perpessicius, Scut şi targă, conţinea însemnări pe raniţă, cu emoţie profundă dosită sub un aer de falsă superficialitate. În fond atmosfera era înrudită cu aceea din poezia lui Rimbaud, specializat în poezia haiducilor nostalgici, setoşi de vagabondaj, de intelectualitate şi de mirosul crud al ierburilor, iar executaţii în şanţ dintr-o poezie erau rude cu soldatul în putrefacţie din Le dormeur du val:

Din şanţ executaţii privesc cu ochiul fix
Spre stelele sublime ce ard în depărtare
Şi-n recile pupile sticlirile stelare
Trezesc reflexe stinse de dincolo de Styx.

Brăilean, deci apropiat de Bărăgan, poetul are, împreună cu toţi muntenii, simţul eternităţii viguroase a câmpurilor, indiferente la gunoiul uman:

Florile de pe câmpie le cosesc mitraliere
Şi cu sucurile scurse spală rănile mortale
De eroi căzuţi în tină ca şi simple efemere
Ce adorm de veci pe-o floare, îngropându-se-n petale.

Şi sub buza ta frumoasă,
Ispitindu-te să-i iei,
Pe gingia de mătasă,
Dinţii mici sunt doi cercei.

Singură în tot cuprinsul, flora stelelor polare
Înflorind spontan din ghiolul de argint ca dintr-o seră,
Scutură multiple jerbe şi coroane funerare
Peste flori şi peste oameni seceraţi de mitralieră.

Apoi din ce în ce Perpessicius se precizează ca un intimist, scriind direct, cum simte, şi luându-şi ca patron pe Alain Chartier (“En, moy n’est entendement ne sens / D’escrire, fors ainsi comme je sens”). Nu compune, ci-şi alege temele din imediata experienţă iar limba din conversaţie sau din cărţi, cum se-ntâmplă, improvizând “cărţi poştale”, însemnări pe albumuri. Aşezarea la o masă cu cantalupi, prune, nuci e prilej de poezie. De asemeni instalarea într-o casă, reocuparea locului obişnuit la bibliotecă:

Ce farmec e-n biblioteca izolată!
Plutesc în voia gândurilor line,
Şi mă surprind gândindu-mă la tine,
Şi mă încânt de-această locomoţiune minunată,
Ce îmi permite să ajung cu bine,
Cu toate că-i înzăpezită linia ferată.
Revăd căsuţa ta de zarzări adumbrită,
Revăd Danubiul şi balta înverzită,
Revăd atâtea colţuri răzbătute-n mai.

Intimismul simbolist şi livresc e împrospătat de un clasicism elegiac de factura Ovid-Catul-Properţiu. Frigul ţinuturilor critice, mormintele, ceea ce întunecă existenţa sub soarele mediteranean şi printre albele coloane, acestea sunt ideile poetice ale elegiacului, clasic nu în decor ci în substanţă. Teroarea de mări negre, zăpezi şi vânt aspru e ovidiană:

Gazetele din Urbe au avut dreptate
Scriind că astăzi apele vor fi-ngheţate.
Ieri, toată noaptea, cu tridentul său, Neptun
Le-a frământat şi răscolit ca un nebun.
O! cum gemeau, prin vânt, plângând cu aspră voce
Năvarnica Lycorias şi Phyllodoce,
Cum alergau de colo-colo despletite
Prin valurile de furtună biciuite!

Brumele flamande se prefac în ceţuri cimeriene, bălţile dunărene în ape infernale, Mureşul în Styx:

Dar Mureşul e-n vale cu apa-i cătrănită,
Podarul, soi de Caron, cu luntrea ghiftuită
Ne-aşteaptă să ne treacă pe celalt ţărm, cu bacul.
Şi ni-i aşa de bine c-aici ne-am face vacul
Şi-n ostrovul de tihnă, ne-am veşnici hodina
De n-ar grăbi podarul şi n-ar scădea lumina.

Într-o parafrazare foarte izbutită din Horaţiu, se strecoară un uşor spleen modern:

Vai! Postume, Postume, cum mai trec anii!
Ce sarbezi şi iute mai trec, şi sărmanii
De noi, cât trudim şi ne zbatem în viaţă
Şi toate sfârşesc tot la malul de gheaţă. – Istoria Literaturii Române, G Călinescu

Surse:
Istoria Literaturii Române, G Călinescu, ed Litera, 1997
cerculpoetilor.net
romlit.ro

Autor: Maria Dumitrache