-Să vorbim despre cunoaştere, oglindă-oglinjoară!

Sanai spunea: “A citi ştiinţa nu e totuna cu a cunoaşte”. Întregirea cunoaşterii se face cu cea de sine dar prin văzul celor din jur şi nu aşa cum te percepi tu. Cunoaşterea a fost înţeleasă în două moduri: ca progres realizat în interiorul nostru – concepţie aparţinând lui Platon, ca o creştere a puterii noastre asupra lumii înconjurătoare – concepţie dezvoltată de Bacon. Cunoaşterea este o ciorbă hrănitoare omului având ca ingrediente: legume, condimente şi carnea, respectiv informaţia, experienţa şi învăţarea.

La început cărăm o valiză de gânduri şi dorinţe, după o anumită vârstă creşte greutatea şi-ncepem să cărăm două-trei valize cu speranţe şi visuri, până ajungem să obosim căutând răspunsuri şi realizări necioplite şi ne bizuim pe poveri mult mai intense cărând patru-cinci valize ori ne odihnim şi ne ştergem transpiraţia, tragem un suflu împrospător şi o luăm de la capăt, pentru că tot acest drum meditator şi plin de înţelepciune, zi şi noapte, îţi demonstrează că: nu vei ajunge niciodată să înţelegi tot şi să desluşeşti tainele înţelepciunii, fie că ai treizeci de ani ori nouăzeci de ani şi singura concluzie la care ajungi este că nu ştii nimic. Iar dacă vrei să înţelegi viaţa trebuie să nu îţi laşi inima niciodată să îmbătrânească, iar asta nu se va întâmpla, căci ea se opreşte la un moment dat renunţând la trupul nostru şi primind Viaţa Veşnică.

-Mintea noastră poate să dea naştere la flori pe care le pătrunde, mirosindu-le. De ce să ajungem după o anumită vârstă la o concluzie atât de dură, că nu ştim nimic? Adică tot ceea ce învăţăm, acumulăm, răsfoim sunt în zadar şi fără folos?

Concluzia e una reală, toată viaţa înveţi să găteşti, prepari diverse mâncăruri iar când ajungi la un concurs culinar îţi dai seama că nu ştii mai nimic. Tu tocai ceapa într-un fel, iar cerinţele erau altele, ori gustul unei tocane de miel e într-un fel iar tu nefolosind un anumit condiment care este experienţa neajunsă, nu i-a dat exact acelaşi gust.

-Oricât am găti un anume fel de mâncare, întotdeauna gustul e diferit. Aşa este şi cu cunoaşterea?

Învăţăm să fierbem, acumulăm cât să ne hrănim şi răsfoim cât putem mânca.

-E bună până la urma cunoaşterea sau nu?

Cunoaşterea este esenţială pentru că fără ea nu vom ştii niciodată cum să-i înţelegem pe cei din jur, nu vom putea deschide plicuri de suflete, nu ne vom putea exprima, evolua ori să creştem în funcţia care ne-o alegem. O dată întregită cunoaşterea putem să căutăm în noi înşine ca să aflăm răspunsul unor întrebări. Cunoaşterea este ca o apă, o citeşti, o înoţi cap-coadă, o îmbrăţişezi, şi-apoi te aşezi pe uscat şi-ţi dai seama că ea nu e îndeajuns, aşa cum şi trupul tău, după o vreme caniculară îşi doreşte să înoate din nou. Noi suntem proprii noştri izvori care aşteaptă să se varse în fluvii ca mai apoi în mări. Uite îţi mai spun doar atât, ca să înţelegi mai bine toată această scufundare în cunoaştere: cercetezi tavanul cu răbdare, apoi te ridici în capul oaselor şi priveşti în jur, încercând cu fiecare secundă care trece să prinzi într-un punct informaţia, apoi îţi dai seama că ea se transformă în ceva cunoscut, şi anume învăţătura. Te laşi din nou pe spate şi priveşti îndelung tavanul, şi observi că tencuiala şi zugrăvitul sunt proaspete – experienţa ta în fiecare zi se reînnoieşte, se acumulează treptat dar patul parcă devine tot mai îngust, să fie oare cunoaşterea de sine?! E posibil, şi încerci să te cunoşti mult mai bine cosând cu patru fire de aţă trase prin ochiul acului: mintea şi sufletul. Cele patru fire sunt informaţia, experienţa, învăţarea,cunoaşterea de sine. Şi-n mijlocul acestei cusături, un pântec al descoperirii te anunţă, urlând: ”Descoperă-te singur dar şi prin ochii celor din jur şi ia aminte căci tu eşti sămânţa pământului roditor şi sufletu-ţi este apă şi soare .Cunoaşterea de sine este pocalul, iar cunoaşterea întregită este vinul. Cunoasterea de sine este îmbogăţirea noastră continuă, şi o descoperim pas cu pas, scoţând-o la suprafaţă ca mierea de albine, acceptând înţepătura albinei dar şi ungerea cu miere”.

-Păcat e să nu crezi în cunoaştere dar şi mai păcat este să nu crezi în nimic, asta îmi e concluzia pe ziua de azi .Informaţia este viţa de vie, experienţa este mustul şi învăţarea este îngrijirea viei.

“Păcatul se spală cu iertare”, spunea Gorgani, iar “veşmântul cu apă”. Păcatul se spală cu credinţă!

Până data viitoare : Noi suntem propriile noastre izvoare care aşteaptă să ajunga în fluvii, ca mai apoi în mări !

Autor: Maria Dumitrache