Pic! Pic! Pic!… Stropi uşori de ploaie se lovesc permanent de fereastră. Se simte monotonia peste tot în aer. E linişte, o linişte întreruptă doar de acest „Pic! Pic! Pic!” neîntrerupt. Orice activitate pare a fi stopată de ploaia care se încăpăţânează să cadă şi să tot cadă. Dar plouă atât de încet încât atmosfera devine de două ori mai plictisitoare…
Pic! Pic! Pic!… Se aude ca o melodie obsedantă. Mă simt închisă, aş vrea să simt stropii reci pe piele, să ies din lumea aceasta a plictisului, să simt că ploaia e într-adevăr reală, să o simt pe pielea mea.
Pic. Pic. Pic… Sunetul s-a pierdut. De data aceasta nu am mai ascultat stropii. M-am hotărât! Am ieşit pe uşă fără geacă, fără umbrelă. De mult timp visam să dansez în ploaie. Fiecare strop ce se loveşte de mine mă înveseleşte mai mult, fiecare strop aduce şi mai multe zâmbete pe chipul meu. Mă opresc în faţa unei bălţi şi mă amuz de chipul meu reflectat în oglinda ei. Undele provocate de stropii mici de apă îl fac să arate caraghios. Dar sunt tot eu. Ce frumos dansează stropii peste chipul meu! Rămân pe loc mult timp şi urmăresc dansul lor ameţitor.
Toate străzile sunt mai pustii, toată lumea se ascunde de ploaie, de parcă aceasta ar fi un duşman de temut. Nimeni nu pare să asculte cântecul stropilor, nimeni nu pare să observe dansul lor. Suntem preocupaţi mereu de alte lucruri, de grijile cotidiene, şi rămânem imuni la lucrurile simple.
Dar eu sunt fericită! Acum sufletul îmi cântă un cântec pe care nu îl cunoşteam. Ca un copil inocent, fără gânduri iritante, azi am dansat în ploaie. Un lucru simplu, dar ce minunat pentru mine!

Autor : Andreea Gabrian